ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

BRAZDA LUI NOVAC

Despre Brazda lui Novac s-au făcut nenumărate speculaţii: unele fondate, altele nefondate şi insuficient legendate. Primul autor care a oferit informaţii cu privire la existenţei Brazdei lui Novac a fost Alexandru Odobescu. La treizeci de ani după Alexandru Odobescu, Nicolae Densuşianu a menţionat Brazda lui Novac în cartea sa “Dacia preistorică”, apărută în anul 1913. În lucrarea citată, Nicolae Densuşianu afirma că Brazda lui Novac este “un moment dedicat descoperirii agriculturii”.

Brazda lui Novac este, de fapt, un lung şanţ de pământ ce străbate tot teritoriul României de astăzi, din apropiere de Porţile de Fier până în apropierea oraşului Galaţi. Practic, Brazda urmează traseul Hinova, Oraviţa, Dobrun, Craiova, Greci (Olt), Târgovişte, Buzău, Tuluceşti, Galaţi, trece Prutul în Basarabia, pentru a se continua la nordul Mării Negre prin două şanţuri paralele.

Pe vremea când Nicolae Densuşianu a făcut observaţii amănunţite pe teren, Braza lui Novac avea forma unui şanţ de forma unui trapez, cu adâncimea de aproximativ 3 metri, baza mare de aproximativ 4 metri şi baza mică de 2 metri. Autorul Brazdei a fost, în opinia lui Nicolae Densuşianu, unul dintre uriaşii (“jidovii”) din vechime, pe nume Novac, care, aşa cum afirmă legendele populare, a tras brazda cu un “plug mare, negru, tras de doi boi mari, negri, ca să rămâie spre pomenire cât va fi lumea şi pământul.” Unele legende afirmă că Novac a fost chiar împăratul Jidovilor, iar alte legende îl identifică pe Novac cu Ler Împărat. Există, de asemenea, legende care afirmă că Novac era un “om mare, negru”. (25)

Istoriografia consideră drept fanteziste afirmaţiile lui Nicolae Densuşianu, motiv pentru care refuză atribuirea Brazdei legendarului Novac; în consecinţă, istoriografia atribuie construirea brazdei fie împăratului Traian, fie împăratului Constantin Cel Mare. Astfel, pentru istoriografie, Brazda lui Novac a fost unul dintre limesurile construite de legiunile romane după cucerirea Daciei (începând cu anul 106). Construită de romani, Braza lui Novac a făcut parte, mai afirmă istoriografia, dintr-un sistem amplu de fortificaţii situate la graniţele (limes) imperiului roman. Limesurile erau şanţuri dublate de valuri de pământ, întărite uneori de palisade (întărituri din lemn); din loc în loc, de-a lungul acestor limes-uri erau construite turnuri de pază. Astfel de linii de hotar apărate au fost construite de Imperiul roman de-a lungul întregii Europe; cele mai cunoscute sunt cele din Scoţia – valul lui Hadrianus -, din Germania şi din România. În România cele mai importante sunt Limes Alutanus (pe partea de est a Oltului) şi Limes Transalutanus (partea vestică a Teleormanului).

Silviu N. Dragomir, un autor român bine informat şi bine intenţionat, consideră însă, pe bună dreptate, că Brazda lui Novac a fost construită cu mult timp înainte de ocuparea Daciei de către romani. Autorul citat remarcă faptul că efortul populaţiei de a construi brazda a fost apreciabil: “amploarea lucrărilor aflate doar pe teritoriul ţării noastre se ridică la peste 10 milioane mc de pământ dislocat după toate regulile unei construcţii bine gândite şi bine coordonate, pe lungimi de sute şi sute de kilometri. De altfel, aceste aspecte i-a determinat pe oamenii de ştiinţă să nu abordeze tema pusă în discuţie de teama de a nu se compro­mite. Pentru că, dacă admiţi să iei în calcul doar puţinătatea datelor cunoscute şi porneşti să umpli golurile cu soluţii logice, ajungi la concluzii total neconformiste, care dau peste cap tot ceea ce zicem noi că am cunoaşte din preistorie. A fost mai simplu pentru istoricii noştri să nu dea nici o lămurire şi nici măcar să se încumete în a justifica o lucrare atât de extraordinară, care a antrenat resurse morale şi mate­riale incredibile – greu de presupus la nişte populaţii “tribale”. (26)

Totuşi, chiar şi cu riscul “compromiterii” definitive în ochii istoriografiei materialiste, trebuie precizat de la început că scopul construirii Brazdei lui Novac a fost cu totul altul decât cel menţionat. Pe de altă parte, trebuie precizat că Brazda lui Novac nu a fost construită de romani, precum afirmă istoriografia, dar nu a fost construită nici ca un “monument dedicat descoperirii agriculturii”, precum afirma acum mai bine de o sută de ani Nicolae Densuşianu, căci ce agricultură s-ar putea face de-a lungul unui şanţ de pământ; ultima ipoteză este total ilogică şi este de mirare că atâţia epigoni neinspiraţi ai lui Nicolae Densuşianu au preluat-o fără să clipească. Brazda lui Novac a fost construită cu mult timp înainte ca romanii să cucerească o parte din Dacia. Evident, după cucerirea unei părţi din Dacia, romanii au modernizat porţiuni din vechea Brazdă în scopuri defensive, dar nu i-au urmat în totalitate traseul, pentru că nu aveau de ce. Într-adevăr, romanii au construit, după acelaşi model, alte brazde, de-a lungul limesurilor imperiului. Limes Alutanus şi Limes Transalutanus stau mărturie că aşa s-au petrecut evenimentele.

În primul rând, trebuie constatat că Brazda lui Novac – care este formată din două elemente principale, şanţul şi valul de pământ – delimita ceva, adică era o graniţă. În al doilea rând trebuie constatat faptul că brazda a fost construită în scop magic, după ştiinţa străveche a artefactelor magice – la fel ca artefactele litice situate în Munţii Carpaţi. Elementul care demonstrează faptul că brazda a fost construită în scop magic, este faptul că pământul rezultat după săparea şanţului fost aruncat doar într-una din părţile şanţului. Valul format din pământ se află doar în partea sudică a şanţului ce formează brazda.

Acest aspect are o explicaţie de ordin spiritual: se ştie că, în străvechime, teritoriile considerate sacre erau delimitate şi marcate magic cu un plug. Romulus, întemeietorul Romei, la timpul său, a delimitat pentru prima oară cu un plug perimetrul viitorului oraş; cine pătrundea neinvitat în teritoriul delimitat astfel, era ucis. Primul care a pătruns pe teritoriul pe care-l delimitase Romulus a fost chiar fratele său, Remus; potrivit legendei, în urma acestei nesăbuinţe, Romulus l-a înfruntat în luptă pe Remus şi l-a ucis. Tot astfel, pentru a delimita arealul considerat sacru al viitoarei capitale a Daciei romane, Ulpia Traiana, împăratul Traian a trasat, în cadrul unui ritual solemn, cu un plug de aur, un şanţ. Oraşul Ulpia Traiana a fost construit chiar în perimetrul împrejmuit de acel şanţ magic. În cazurile lui Romulus şi Traian, dar şi în cazul altor întemeietori de oraşe sau de alte locuri sacre de pe cuprinsul lumii antice, brazda rămasă în urma plugului era aruncată în afara teritoriului astfel delimitat. Cel ce trasează brazda se află înăuntru, iar pământul este aruncat în afara perimetrului magic; tot astfel se procedează şi atunci când se trasează un cerc magic protector.

Acesta este motivul pentru care Brazda lui Novac a avut un caracter magic, nu unul militar; ea delimita în mod magic un teritoriu. Faptul că, în cazul Brazdei lui Novac, valul de pământ a fost aruncat în partea de sud semnifică faptul că cei care au construit-o au fost cei din nord. Cei din nord au dorită să stabilească o limită (o graniţă), dincolo de care cei din sud nu trebuiau să treacă. Nu trebuie exclusă posibilitatea ca, de-a lungul Brazdei lui Novac să fi existat statui gigantice sau alte artefacte cu caracter magic. În acest context trebuie inclusă informaţia, furnizată tot de Nicolae Densuşianu, că în apropiere de Porţile de fier, în Munţii Cernei (aproape de locaţia unde se află şi astăzi Sfinxul bănăţean), existau mai multe statui gigantice ale unor oameni  – probabil începători de linii genealogice.

Aşadar, rezolvarea acestei “enigme” nu este atât de complicată: Brazda lui Novac a fost un aliniament magic, adică o graniţă. Graniţa a fost construită de oamenii care locuiau în nordul teritoriului; este clar că în nordul teritoriului delimitat de Brazda lui Novac locuiau oameni ai cerului. Pe teritoriul României de astăzi, graniţa începea lângă Porţile de Fier, lângă cotul cel mare al Dunării, acolo unde, în Munţii Cernei, se aflau mai multe statui gigantice şi se continua pe tot traseul până la Galaţi şi de acolo mai departe. La nord de graniţă se întindea în străvechime ţinutul denumit Hiperboreea. În epoca în care au săpat brazda, oamenii cerului încă aveau trupuri cu “gabarit depăşit” – dacă este permisă o astfel de exprimare -, adică erau uriaşi, novaci sau jidovi. Legenda, citată de Nicolae Densuşianu, o spune explicit: “un om mare, negru, pe nume Novac, cu un plug mare, negru, ajutat de doi boi mari, negri, a tras brazda “pentru a fi de pomenire, cât îi lumea şi pământul”. Aşa cum spune legenda populară, aşa s-au desfăşurat evenimentele; totul trebuie interpretat ad litteram, nu metaforic sau simbolic. Explicaţia este că, în condiţiile în care, de jur împrejurul teritoriului ocupat de oamenii cerului începuseră să sosească populaţii migratoare dintre cele mai diverse, în principal formate din oameni ai pământului, tocmai pentru ca oamenii cerului să nu intre în vreo “simbioză” nedorită cu aceştia, novacii au luat decizia de a trasa o graniţă magică; orice venetic înţelegea probabil din semnele – statuile gigantice – care erau înşirate de-a lungul acestei graniţe că nu este cazul să o traverseze.

Brazda lui Novac reprezenta probabil doar latura sudică a aliniamentului magic ce delimita ca o graniţă teritoriul ocupat de oamenii cerului. În partea de vest, acelaşi teritoriu al oamenilor cerului era delimitat de un aliniament magic asemănător, care era amplasat undeva în Câmpia Panonică, iar în partea de est era delimitat de un aliniament situat în Basarabia, destul de aproape de Nistru. Atât în Câmpia Panonică, cât şi în Basarabia au fost descoperite reminiscenţe ale unor brazde de aceeaşi factură ca cea denumită a lui Novac. La nord nu pare să fi existat vreun aliniament magic de tipul Brazdei lui Novac, probabil datorită faptului că, în acea perioadă de timp, de acolo nu exista vreo ameninţare din partea unor populaţii migratoare.

Trebuie reiterat şi accentuat faptul că prin aliniamentul magic denumit Brazda lui Novac, oamenii cerului au încercat să se protejeze nu numai militar şi politic, ci şi etnic; ei n-au dorit să se corcească cu populaţiile care la începutul neoliticului au început o amplă migraţie spre ţinuturile pustii din centrul şi vestul Europei. În favoarea acestor afirmaţii poate fi adus un argument foarte puternic: tradiţionalismul şi xenofobismul poporului român care, din cele mai vechi timpuri până aproape de anul 1900 al erei creştine, nu privea cu ochi buni căsătoriile cu străinii – prin străini fiind desemnaţi nu numai străinii de neam, adică cei de alte naţionalităţi, ci şi românii proveniţi din alte regiuni ale ţării.

Nu numai că poporul român nu privea cu ochi buni căsătoriile cu străinii, dar exista o interdicţie expresă în acest sens, care a funcţionat atât înainte, cât şi după (mai ales) instaurarea religiei creştine pe teritoriul României. Xenofobia a fost valabilă şi în perioada următoare ocupării Daciei de către romani. Chiar şi înfrânţi pe câmpul de luptă, dacii rămaşi în viaţă s-au opus cu înverşunare mixajelor etnice cu romanii. Aceasta înseamnă că teoria fundamentală pe care este bazată istoriografia materialistă, că poporul român în ansamblul său este rezultatul sintezei dintre daci şi romani nu stă în picioare şi nici nu are cum să stea. În condiţiile în care Imperiul Roman nu a cucerit mai mult de 18 % din teritoriul Daciei, nu are de ce să se vorbească dspre o simbioză daco-romană.

Deşi, în acea perioadă, trebuie să fi existat şi căsătorii mixte între elemente ale fondului autohton şi ostaşii sau coloniştii romani – ceea ce este, fireşte, în afară de orice îndoială -, acestea nu au contribuit în mod decisiv la formarea poporului român, aşa cum afirmă istoriografia modernă.