ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

NĂŞIREA DACIEI: MOŞUL DIN CARPAŢII

Trebuie amendată opinia istoriografiei care afirma că religia creştină a fost adusă în Dacia, undeva la începutul secolului al treilea, de către refugiaţii din Imperiul Roman; de asemenea, trebuie sancţionată şi opinia acelor istorici care afirmă că nu există nici o dovadă a penetrării religiei creştine în Dacia înainte de perioada menţionată.

Şi de această dată, situaţia se prezintă invers decât este prezentată în mod superficial de către mulţi dintre promotorii istoriografiei. Religia creştină şi, implicit, propovăduirea Numelui lui Iisus Hristos a debutat foarte devreme în arealul carpato-danubiano-pontic.

Primul propovăduitor al creştinismului a fost Apostolul Andrei, despre care tradiţia orală afirmă că a ajuns în Sciţia (Dobrogea) între anii 60 – 70 ai erei creştine (sau poate puţin mai devreme). Cei care au aderat încă de la început la noua religie creştină în forma sa primară nu a fost “poporul” sau “mulţimea”, aşa cum insinuează astăzi promotorii istoriografiei, ci în primul rând preoţii lui Zalmoxis.

Este greşită, de asemenea, ideea că Apostolul Andrei ar fi mers din loc în loc, în târguri şi sate, pentru a propovădui mulţimilor noua religie; o astfel de procedură de propovăduire era din start sortită eşecului întrucât necesită o pregătire logistică preliminară destul de complexă, imposibil de pus la punct într-un răstimp scurt. Mult mai simplu era ca Apostolul Andrei să meargă direct la preoţii formelor religioase aflate în vogă la acea dată şi să-i convingă pe preoţii acestora de superioritatea noii religii. Ceea ce a şi făcut.

Peştera denumită astăzi a Apostolului Andrei din Dobrogea a aparţinut în vechime cultului zalmoxian. Acelaşi lucru se poate spune despre peştera în care, ulterior, a fost amplasată biserica de la Nămăieşti, peşteră despre care tradiţia bisericească afirmă că a fost vizitată chiar de acesta. În aceste locaţii, dar şi în altele astăzi necunoscute, Apostolul Andrei a mers direct la preoţii lui Zalmoxis şi i-a convins de faptul că trebuie să adopte noua religie, iar dacă cineva îşi imaginează că acei preoţi ai lui Zalmoxis erau atât de naivi încât să-l creadă, fără dovezi serioase, pe primul venit care-i îndemna să treacă în corpore, cu arme şi bagaje, la o nouă formă religioasă, se înşeală.

Preoţii lui Zalmoxis numai naivi şi creduli nu erau. Mulţi dintre ei stăpâneau meşteşugul solomoniei, unii intrau în transe mistice, alţii “mergeau prin fum” adică inhalau fumul cânepei pentru a atinge stări profunde de percepţie extrasenzorială prin care sondau tainele cerurilor şi ale pământului – cu alte cuvinte, erau iniţiaţi. Pentru a putea fi convinşi de superioritatea noii forme religioase – care pe deasupra era străină (dat fiind xenofobia caracteristică a autohtonilor) – vechii preoţi ai lui Zalmoxis n-au avut nevoie de cuvinte ori de discursuri înflăcărate din partea vreunui străin, ci de probarea experimentală, prin propriile lor puteri mistice, a celor afirmate de Apostolul Andrei. Ceea ce au probat, dacă se poate spune astfel, cu vârf şi îndesat.

Întrebarea ce se poate pune cu privire la acest subiect este cât se poate de tranşantă: ce puteau proba în mod experimental prin propriile puteri mistice preoţii lui Zalmoxis ? Răspunsul nu poate fi decât pe măsură, la fel de tranşant. Nu puteau proba altceva decât Adevărul Suprem: că Iisus Hristos există, că se manifestă în Trup de Slavă şi că este Dumnezeu adevărat.

Spus în mod profan, situaţia s-a prezentat cam în felul următor: Apostolul Andrei s-a prezentat în faţa marelui preot (poate chiar în faţa unui consiliu de preoţi) al lui Zalmoxis şi i-a spus ceva de genul: “Iată-L pe Cel care este cu mine şi în Numele Căruia vorbesc”. Iar marele preot al lui Zalmoxis şi cei care-l însoţeau, datorită puterilor mistice pe care le aveau, s-au uitat şi au fost probabil foarte surprinşi de ceea ce au văzut. Căci l-au văzut pe Iisus Hristos înviat, în Trup de Slavă. Tocmai contactul cu Iisus Hristos înviat în Trupul de Slavă i-a făcut pe preoţii lui Zalmoxis să priceapă adevărul în mod instantaneu: Hristos este Dumnezeu; Dumnezeu este mai presus decât Zalmoxis şi decât oricare dintre zeii cei vechi. Când preoţii lui Zalmoxis au înţeles despre ce este vorba, s-au botezat în numele Celui ce a învins moartea; apoi, au început să acţioneze ca mesageri sau, poate, ca preoţi ai lui Hristos (fiind hirotoniţi sau cel puţin “năşiţi” pe loc de către Apostolul Andrei).

Aşadar, nu a fost vorba despre nici un fel de predică avântată în faţa preoţilor daci, chiar dacă Apostolul Andrei vorbea “în limbi” şi probabil înţelegea limba dacilor, ci despre o demonstraţie, dacă se spune astfel, de forţă. Apostolul Andrei le-a arătat preoţilor daci Cine se afla în spatele său şi atât. Restul a fost efortul preoţilor daci de a înţelege ce se petrece.

Acesta este motivul pentru care Apostolul Andrei nu a stat mult pe teritoriul Daciei. Nu mai avea ce să caute acolo. Îşi îndeplinise misiunea, astfel că a pornit spre Sciţia situată la nordul Mării Negre. Explicaţia acestei stări de fapt este simplă: în locurile unde oamenii erau dezvoltaţi spiritual, precum în Dacia preoţilor lui Zalmoxis, promovarea noii forme religioase ce se baza pe percepţia mistică a prezenţei lui Iisus Hristos înviat în Trupul de Slavă s-a produs cât se poate de repede, dar în locurile în care inerţia spirituală a oamenilor era mare, precum în multe zone din Orientul apropiat sau de pe cuprinsul Imperiului roman, era nevoie de eforturi susţinute, de propovăduire îndelungată, de discuţii în agora (piaţa publică) cu înţelepţii locali, cu preoţii vechilor zei sau cu factorii politici şi, mai ales, a fost nevoie de martiriu. Acesta a fost motivul real pentru care Dacia a fost creştinată destul de repede, încă de la “prima strigare”, fără prea multă vorbărie şi fără vărsare de sânge.

Într-un fel, se poate spune că Dacia a fost creştinată şi năşită “pe tăcute”, astfel că nu a fost nevoie de vreun refugiat provenit din Imperiul roman care să-i creştineze pe daci.

Fireşte, astfel de informaţii nici nu au cum să fie măcar luate în calcul de concepţia istoriografică actuală; din punctul de vedere promovat de istoriografie, astfel de informaţii nici nu există ori sunt privite ca fantezii.

Din păcate atât pentru istoriografie, cât şi pentru cititorii ce-i împărtăşesc concepţia, istoria oamenilor pe acest pământ nu poate fi înţeleasă la adevărata ei dimensiune fără a lua în calcul aceste evenimente esenţiale, căci întruparea, patimile, răstignirea şi învierea lui Iisus Hristos reprezintă punctul central al istoriei umanităţii.

Nu numai că aceste aspecte nu au fost clarificate în mod corespunzător de istoriografie, dar, din păcate, nu au fost clarificate în mod optim nici de acei autori care ar fi trebuit să ofere o înţelegere mai completă a acestui subiect. În noianul de opinii ce ignoră învierea lui Iisus Hristos există totuşi o luare de poziţie amplă a unui autor de prestigiu. Fiind vorba despre un autor de prestigiu, va fi prezentat doar citatul, fără a fi nevoie de vreun comentariu. Nici nu este nevoie; cele relatate sunt edificatoare şi vorbesc de la sine. Şi nu numai că vorbesc de la sine, dar au darul (şi harul) de a explica cât se poate de clar subiectul aflat în dezbatere. Autorul de mare prestigiu care s-a aplecat asupra acestui subiect este Ieromonahul Gheorghe Ghelasie care, atunci când a comunicat informaţiile respective, era călugăr la Mănăstirea Frăsinei (între timp s-a mutat întru Domnul). Articolul în care au apărut aceste informaţii este intitulat cât se poate de sugestiv: “Moşul din Carpaţi: Mistica Iconică & Interviu cu Părintele Ieromonah Gheorghe Ghelasie”. (38)

“Se vorbeşte de o tradiţie – afirma Ieromonahul Gheorghe Ghelasie în articolul citat – care spune că în acest loc a fost ultimul urmaş al ultimului “preot al dacilor”, după cucerirea de către romanii lui Tro­ian. Acesta “s-a ascuns” în munţi, “sub chipul unui iconar – purtător de icoană”… Se zice că marele preot a venit aici cu o icoană ce re­prezenta pe Fecioara cu Pruncul Hristos în braţe. Trădat, l-au găsit, dar când au vrut să-l omoare, mi­nune, un foc a ieşit din icoană. Şi ostaşii au orbit, scăpând astfel, întors pe pămîntul străbun din călătoria la învăţaţii piramidelor din Egipt, ultimul urmaş al lui Zalmoxis descoperea Dacia cucerită de ro­mani, cu populaţia care nu vrea să se supună decît legilor străbune. După moartea lui Decebal, marele preot-mag, ascuns prin sihăstrii cu­noscute doar de băştinaşi, travestit în iconar (…) încearcă să le arate Noua Taină geto-dacilor. La înce­put, a fost suspectat că şi-a schim­bat credinţa strămoşească, punîndu-i-se clar, într-o adunare, pro­blema alegerii: Zalmoxe sau Hris­tos. Iată ce le-a răspuns “moş-magul”, de data aceasta, cu “limba preoţească”: “Poporul meu iubit, ştiţi din moşi-strămoşi că înţelep­ciunea Cerului S-a pogorît şi pe acest pămînt prin chipul magului preot, al cărui nume de taină era Zalmoxe. Din neam în neam, moş-magul lăsă un altul după chipul şi asemănarea sa şi Glasul de Sus ni­ciodată nu lipsea. Au trecut şi pes­te noi şi zile bune, şi zile rele… Lumea căzu din chipul creat, dar Ziditorul nu putea lăsa chipul cel stricat, iată taina ce de acum lumii se arată: însuşi El din cer pe pămînt vine, ca nimeni să nu-L mai închipuie în zei, în idoli şi în înţelepţi. Iată poporul meu ce trebuie să vă spun: Eu, magul – urmaşul Zeului – Moş al acestui pămînt, pe Cel ce este însuşi Dum­nezeu Care coboară din cer şi se descoperă la faţă, eu L-am cunos­cut şi L-am întîlnit şi i-am căzut în genunchi, la picioare, şi El mi-a pus mîna pe cap şi chipul meu de mag s-a prefăcut în alt chip. Aşa, popo­rul meu, de acum nu mai aveţi pe magul-bătrînul, ci pe preotul lui Hristos”. La o asemenea mărturisire, preotul a fost acuzat de trădare, dar el le-a explicat că însuşi Zal­moxe a lăsat cuvînt: “Când va veni însuşi Dumnezeu pe pămînt, chipul meu va trece în alt chip. Că eu sînt doar umbra acestuia. Aşteptaţi ma­rea zi pe care s-o primiţi cu toate inimile deschise, că sufletul acestui neam are deja taina lui… Recu­noaşteţi, poporul meu, în chipul lui Hristos şi pămîntul neamului nos­tru. Eu, magul, preotul acestui ne­am, am împlinit porunca lui Zal­moxe”. (38)

Acuzat fiind că şi-a trădat zeul, pe Zalmoxis, Moş magul a fost condamnat la moarte prin aruncarea în suliţe. “Magul le spune celor care îl ascultau că în curând vor auzi din sufletul însuşi glasul lui Hristos, după care a săvîrşit primul botez al vieţii făgădui­te, noul preot fiind numit Andrei, după numele apostolului ce ne-a adus pe Hristos. “Eu însumi am noul nume tot de Andrei, în locul celui de Zalmoxe”. Aruncat în suliţi, de către trei ostaşi legaţi la ochi, so­lul mag este primit de zeul Zalmoxe, ca ultim urmaş al lui, devenit preot al lui Hristos, chip probat cu însăşi jertfirea sa. Astfel, ultimul ur­maş al lui Zalmoxe a devenit primul mucenic dac creştin, sîngele lui sfinţit ridicând acest pământ la cer, ca­re s-a făcut haina lui Zalmoxe, ce de acum nu va mai fi zeu şi înţelept, ci preotul lui Hristos, pentru că doar Hristos este Adevărul şi Unicul Dum­nezeu al Cerului şi Pămîntului”. (38)

Aşadar, creştinsmul s-a răspândit în Dacia datorită eforturilor unora dintre vechii preoţi ai lui Zalmoxis, deveniţi prin botez preoţi ai lui Hristos. Prin intermediul acestora, numărul creştinilor a crescut simţitor în arealul  carpato-danubiano-pontic. Probabil că în prima perioadă de timp, autohtonii nici nu cunoşteau principalele evenimente ale existenţei trupeşti a lui Iisus Hristos în Palestina: minuni, parabole, detalii despre răstignire etc. De altfel, textul Evangheliilor nici nu fusese definitivat ori răspândit printre neamuri. În acea perioadă, autohtonii ştiau doar că Iisus Hristos a fost asasinat prin răstignire în viaţa “anterioară” şi că a înviat, astfel că se manifestă în Trupul de Slavă, dar alte evenimente le erau străine. Acesta este motivul pentru care, cu toată xenofobia deja amintită a dacilor, Iisus Hristos nu a fost considerat străin, ci autohton.

De aceea, în concluzie, se poate afirma că, la început, în primele secole creştine, autohtonii l-au cunoscut pe Iisus Hristos prin percepţie directă, nu din texte scrise, care pe atunci nu existau; mai mult decât atât: l-au considerat “de-al lor”.