TEORIA RYAN-PITMAN

Este incorectă identificarea ce se face în media actuală între potopul din vremea lui Noe şi diluviul ce a dus la dispariţia Mării Panonice şi a Mării Getice. Este vorba despre evenimente diferite ce s-au produs, la scara istoriei cunoscute, la un interval relativ mare de timp. Potopul din vremea lui Noe a dus la inundarea şi, implicit, la acoperirea cu apă a întregului pământ, chiar şi a munţilor cei mai înalţi: nu a mai rămas nici un petec de pământ neacoperit cu apă, iar cu excepţia celor din arcă nu au mai supravieţuit alte fiinţe. Al doilea potop însă a fost unul zonal ce a afectat în mod direct doar emisfera nordică. După toate probabilităţile, al doilea diluviu a fost provocat de un eveniment produs fie în centrul, fie în vestul Europei.

Cei mai dintâi menționați locuitori ai țărmurilor mării Negre, anume Cimerienii și Sciții (popoare indo-europene), o denumeau „Axaina”, adică „albastru închis”. În vremea colonizării grecești marea se numea „Pontos Euxeinos”, adică „marea primitoare”, poate prin preluarea fonetică a denumirii „Axaina”. Romanii au transcris denumirea sub forma „Pontus Euxinus”, folosind însă și „Mare Scythicum”, iar ulterior, în vremea împărăției Bizantine, în Evul Mediu, apar denumirile de „Μεγάλη Θάλασσα” („Megali thalassa” preluată în românește ca „Marea cea mare” din documentele lui Mircea cel Bătrân și în italiana genovezilor ca „Mare maggiore”) și de „Kαικίας Θάλασσα” („Chechias thalassa”, anume „marea crivățului”, preluată în bulgărește ca „море Сесил” : „marea oarbă” sau „închisă”), denumiri prezente în hărțile venețiene precum și în cronicile lui Wavrin și lui Villehardouin.

Calificativul Neagră apare în secolul al XV-lea, odată cu extinderea Imperiului Otoman, și există trei ipoteze explicative, toate trei disputate : Cea mai populară, dar neconfirmată de nicio sursă, afirmă că ar fi culoarea mării la vreme rea (de fapt, sub nori, toate mările sunt întunecate) ; O altă ipoteză des citată în sursele anglo-saxone este că Neagră ar fi o traducere a cuvântului scitic axaïna ; O altă ipoteză este că denumirea i-ar fi fost dată de Turcii Selgiucizi (Selçuk Türklar) instalați în Anatolia din secolul XI, apoi generalizată de Otomani (Osmanlı Türklar), conform căreia nordul era simbolizat de culoarea neagră. Pentru turci, Marea de la Nord era Marea Neagră. Această ipoteză este dezbătută inclusiv în rândurile turcologilor, dat fiind ca desemnarea tradițională a punctelor cardinale prin culori, la Turci, nu totdeauna folosește Kara (adică „întunecat”) pentru Miazănoapte și Ak (adică „luminos”) pentru Miazăzi, cum este cazul aici (Karadeniz fiind Marea Neagră, la nord de Turcia, iar Akdeniz fiind Marea Mediterană la sud de Turcia). Culorile au fost folosite și la identificarea vlahilor: caravlahii sunt vlahii de nord (Bosnia și Herțegovina), diferiți de vlahii din Grecia.

Grigore Antipa spunea despre Marea Neagră că este „unică”, în sensul că ea reprezintă, de fapt, două mări suprapuse, una vie şi una moartă. Odată cu creşterea salinităţii mării, speciile de vieţuitoare mai rezistente au continuat să trăiască în zonele cu apă mai dulce, aflate în apropiere de gurile de vărsare ale Dunării, în timp ce animalele care nu s-au putut adapta au murit şi, în lipsa curenţilor verticali, s-au depus pe fundul mării şi s-au descompus, fapt care a generat un consum mare de oxigen. În prezent, în adâncurile Mării Negre nu există oxigen, ci doar hidrogen sulfurat, care face ca apele de pe fund să rămână moarte, fiind locuite doar de bacterii anaerobe. Între cele două straturi ale mării nu există deloc interacţiune, ea fiind, în continuare, formată din două părţi, una vie şi una moartă. În plus, lipsa oxigenului din adâncuri face şi ca navele scufundate acolo să fie perfect conservate.

În 1997, hidrologul William Ryan și geologul Walter Pitman, americani, descoperă lucrările hidrologilor și sedimentologilor români, bulgari și ruși, publicate în analele institutelor de cercetări marine de la Constanța, Varna și Sevastopol, și relatând cercetările întreprinse prin anii 1970, îndeosebi analiza cu metoda carbon-14 a cochiliilor subfosile de moluște de apă dulce, prezente în straturile de sub sedimentele marine actuale de pe platforma continentală. Analizele concordă : cochillile respective au circa 7000 de ani. Cercetătorii români, bulgari și ruși conclud că acum 7000 de ani, Marea Neagră a cunoscut, cel puțin în straturile de ape superficiale, un episod ligohalin (adică de mare scădere a salinității), datorat, poate, scurgerii spre bazinul pontic a unei mase de apă de topire post-glaciară prin fluviile rusești. Dar Ryan și Pitman emit altă ipoteză, bazându-se pe legenda Potopului din Biblie, ea însăși moștenită din mitologia Sumeriană, anume din legenda lui Ghilgameș.

Ei presupun că bazinul pontic adăpostea de zeci de mii de ani un lac de apă dulce, pe care îl numesc Lacul Pontic, al cărui nivel era cu 180 m mai jos decât nivelul actual al mării, astfel că platforma continentală era la aer liber și adăpostea primii agricultori europeni (arheologia ne spune că Sud-Estul Europei a fost prima zonă în care s-a răspândit agricultura). Când nivelul apelor oceanice și ale Mediteranei au depășit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-și părăsească brusc așezările.

Ryan și Pitman afirmă că aceste populații s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Anatolia și în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului.

Una din constatările echipei de cercetători condusă de William Ryan şi Walter Pitman a fost că, datorită faptului că nivelul de odinioară al Mării Negre era cu 150 m mai jos decât nivelul actual, platforma continentală a adăpostit cu peste 7000 de ani în urmă primii agricultori europeni. “Când apelor Mediteranei au depăşit altitudinea cea mai joasă a istmului Bosforului, apa marină a format o scurgere (actuala strâmtoare) care a umplut în mod catastrofal bazinul pontic, în câteva luni, printr-o cascadă gigantică, obligând agricultorii să-şi părăsească brusc aşezările. După diluviu aceste populaţii s-au răspândit, căutând alte câmpii de cultivat, în Anatolia şi în Mesopotamia, vehiculând astfel legenda Potopului” – afirmau cei doi cercetători americani în raportul publicat de Universitatea Columbia.

A treia expediţie semnificativă a avut loc în anul 1999 în Marea Neagră, în apropiere de Turcia, fiind sponsorizată de finantata de National Geografic Society şi condusa de Robert Ballard, cel care a descoperit in 1985, in Atlantic, vestigiile Titanicului. În urma unor teste, echipa de cercetători condusa de Robert Ballard a descoperit că diluviul din Marea Neagră s-a produs în urmă cu 6820 – 7460 de ani. Robert Ballard afirmă că “diluviul a produs o catastrofă în regiunea Mării Negre, care aproape că şi-a dublat suprafaţa într-un interval foarte scurt de timp, ceea ce a făcut ca aproximativ 150.000 de kilometri pătraţi de uscat să fie inundaţi”.

Subiectul a fost pe larg relatat şi în Washington Post, care constata că “cercetătorii conduşi de Ballard au descoperit malul lacului, cu nisip şi dune, la 80 – 110 metri mai jos decât litoralul actual al Mării Negre. Malul lacului s-a conservat foarte bine, pentru că a fost acoperit cu o enormă masă de apă, într-un timp foarte scurt. Potrivit calculelor cercetătorilor, apa Mediteranei a venit ca o cascadă într-un lac, cu o viteză de 80-100 de kilometri pe oră, nivelul noii mări ridicandu-se cu 15 centimetri pe zi, ea ajungând aşa cum este acum în numai 30 de ani”. (68)

Totuşi, este incorectă identificarea ce se face în media actuală între potopul din vremea lui Noe şi diluviul ce a dus la dispariţia Mării Panonice şi a Mării Getice. Este vorba despre evenimente diferite ce s-au produs, la scara istoriei cunoscute, la un interval relativ mare de timp.

Potopul din vremea lui Noe a dus la inundarea şi, implicit, la acoperirea cu apă a întregului pământ, chiar şi a munţilor cei mai înalţi: nu a mai rămas nici un petec de pământ neacoperit cu apă, iar cu excepţia celor din arcă nu au mai supravieţuit alte fiinţe. Al doilea potop însă a fost unul zonal ce a afectat în mod direct doar emisfera nordică. După toate probabilităţile, al doilea diluviu a fost provocat de un eveniment produs fie în centrul, fie în vestul Europei.