Numele de „Delphi” provine probabil de la Delphinios, un epitet atașat lui Apollo pentru a reda legătura sa cu delfinii. Apollo, se spune, ar fi venit cu preoți din Creta pe spatele delfinilor. Conform unei alte legende, Apollo a venit pe jos până la Delphi din nord și s-a oprit la Tempe, un oraș în Tesalia și a cules lauri, plantă sacră pentru el. În comemorarea acestei legende, câștigătorii jocurilor pitice[1] primeau o coroană de lauri culeși din Tempe.

Templul a fost distrus și reconstruit de mai multe ori. Cele mai vechi urme corespund unei construcții datând din secolul 7 îHr, atribuită lui Trophonios și Agamedes care a fost incendiat în 548 și reconstruit prin donații publice care includeau, pe lângă cetățile grecești, Lidia și Egiptul. Un rol aparte în construcția noului templu o are familia exilată politic a Alcmaionizilor din Atena. În 373 un cutremur a dărâmat templul din nou; reconstrucției lui îi aparțin urmele care se pot vizita astăzi.
În pronaosul templului erau înscrise în epoca clasică dictonul „Cunoaște-te pe tine însuți” (γνῶθι σεαυτόν) și „Nimic în exces” (μηδέν άγαν). De asemenea, Plutarh speculează într-un dialog despre litera E înscrisă pe un perete al templului.
Termenul oracol se aplică, în funcție de context, templului în sine, dar de asemenea, oracolul poate fi Pythia, profeteasa care dă voce zeului, sau profeției înseși. Oracolul are o istorie bogată. Inițial închinat Geei[, el devine asociat divinației lui Apollo și, în secundar, a lui Dionyssos.

Oracolul din Delphi avea rolul de a face profeții prin intermediul Pitiei, preoteasa zeului Apollo. Aceste preotese erau, adesea, femei cu vârsta peste 50 de ani, cărora zeul le dăduse puterea specială a profeției. Preoteele mai beau apă din izvorul Castaliei și mestecau frunze de laur (copacul sfânt al lui Apollo).
Dispunând de o mare autoritate religioasã, cetãţeneascã şi moralã, oracolul de la Delphi avea cea mai mare influenţã spiritualã dintre toate locurile de cult greceşti. Era considerat centrul pãmântului, omfalos, în apropierea statuii de aur a lui Apollo din sanctuar (aditon) existând chiar o piatrã care întruchipa buricul pãmântului. Sub omfalos s-ar fi aflat fisura din stâncã prin care venea aburul (provenind de la şarpele divin) care ar fi adus-o pe Pythia în stare de extaz profetic. Aceasta se spãla mai întâi cu apa izvorului castalic, ardea nişte laur şi cobora în aditon, unde în faţa omfalosului se aşeza pe un scaun cu trei picioare, bea din izvorul Cabotis şi dobândea starea de inspiraţe profeticã.

”Dicos, -încãperea- în care sunt puşi cei care îl consultã pe zeu, se umple cu o boare bine mirositoare. Aceasta nu se întâmplã nici des, nici cu regularitate, ci la diferite intervale de timp. Aditon-ul, ca un izvor, lasã sã urce aceastã boare, comparabilã cu aromele cele mai dulci şi mai scumpe”, povesteşte Plutarh (46-120 a.Hr.). Strabon (63-19) menţioneazã şi deschizãtura de sub scaun prin care Pythia primea suflul. Lucanus (39-65) descrie o tulburare obsesivã a Pythiei din cauza acestui suflu care chiar îi aduce moartea. Pythia însã fãcea preziceri de pe la 700 a.Hr., deci informaţii mai preţioase avem de la Herodot, Euripide sau Platon (sec. V a.Hr.). Chiar dacã nu ar fi existat exalaţiile care provocau profeţia, misterioasa pneuma, rãsuflarea din pãmânt, Delfi nu era un loc destinat înşelãciunilor, cel puţin la începuturi. Platon numeşte starea Pythiei mania, deci nebunia divinã. Profeţiile sale erau inspirate de Apollo şi veneau în formã de versuri pe care le rosteau preoţii, care tãlmãceau cuvintele Pythiei.

Templul iniţial este distrus în urma unui incendiu din 548 a.Hr., iar al doilea templu este terminat în 510. Donaţiile voluntarea ajutau la întreţinere, mai ales cele ale familiei Alcmeonizilor, regilor Cresus sau Amasis. În 373 templul se prãbuşeşte în urma unui cutremur, iar cel care se ridicã iar apucã epoca romanã, refãcut în mare parte de cãtre Domitian. Iulian doreşte sã-i dea un nou suflu de viaţã, dar oracolul îi prezice cã va muri. Iar Teodosius I îl închide în 390. Deasupra a ceea ce fusese oracolul ia naştere un sat pe nume Castri. Delfi a pierit ca urmare a schimbãrilor din istorie şi mentalitate, a pieirii treptate a devoţiunii religioase, a fragilitãţii moravurilor de odinioarã, a sãdirii necredinţei, proces care poate fi urmãrit încã de la rãzboiul peloponeziac, Delphi ţinând partea Peloponezului, lucru exploatat de Pericle pentru a-i întoarce pe atenieni împotriva sa. Delfi dãdea prescripţii pentru rugãciuni, ispãşiri, sacrificii, neexsitând vreun eveniment major în privinţa cãrua oracolul sã nu fie consultat. Chiar şi lidienii îl consultã când vine vorba de alegerea lui Gyges, primul conducãtor denumit ”tiran”.

Cel care transmitea cuvintele Pythiei era profet, relaţia dintre cei doi fiind destul de incertã. Formula pe înţelesul tuturor rãspunsurile profetice sau mai şi modifica îndrumãrile? Este totuşi puţin probabil ca scopul lor iniţial sã fi fost înşelãciunea, pentru cã erau pânã la urmã oameni învãţaţi, astronomi, istorici, geografi. Rãspunsuri obscure se dãdeau lucrurilor mai problematice şi erau de regulã interpretate de exegeţii cu funcţie pe viaţã.

PYITHIA – SIBILA DELPHICĂ

Într-o încăpere de sub Templul lui Apollo, adyton, își producea profețiile preoteasa Pythia, celebrul oracol de la Delphi.

Sibila Delfică era o personalitate legendară care dezvăluia profeții din partea zeului Apollo la Delfi, la poalele Muntelui Parnassos. Conform unor surse târzii, mama acesteia era Lamia, fiica lui Poseidon.

„Sibila Delfică” nu este inclusă în Oracolul din Delphi și trebuie făcută o distincție între ea și Pythia, preoteasa lui Apollo. Au existat mai multe persoane profetice numite Sibile în lumea greco-romană. Cea mai cunoscută Sibilă este cea de la Cumae. Există multe legende despre Sibila Delfică; una din ele ar indica faptul că ultima ei profeție ar fi nașterea lui Iisus Christos. Pausanias afirmă că Sibila ar fi fost „născută dintre un bărbat și o zeiță, fiică a monștrilor marini și o nimfă nemuritoare”. Alte legende afirmă că ea este fiica sau sora lui Apollo.
Sibila venise din Troia spre Delfi înaintea Războiului Troian, fiind „într-o ceartă cu fratele ei Apollo”; a stat pentru un timp pe Insula Samos, vizitase orașul Claros și insula Delos și a murit în Troia, după ce supraviețuise timp de nouă generații. După moartea ei, se afirmă că ea devenise o voce care încă dezvăluia viitorul învăluit în ghicitori complexe.

Se consulta de exemplu la întemeierea de oraşe sau la reconstruirea celor distruse. De asemenea se mai cereau pãreri despre deznodãmântul rãzboaielor, boli, infirmitãţi, recolte proaste, catastrofe, foamete, molimi, înfrângeri. Prin gura Pythei, Apollo dãdea învãţãturi în privinţa voinţei divine, fondãrii de sanctuare, ofrandelor, cultului, demonilor, eroilor. Zeul era singurul care echilibra şi hotãra în toate problemele importante. Rãspunsurile erau adesea greu de desluşit. De pildã, când locuitorii insulei Sifnos vin ca sã întrebe despre durata norocului lor, primesc drept rãspuns ”sã se asigure faţã de cârdul de lemn şi de crainicul roşu” şi nu fac asocierea cu vasele vopsite cu miniu ale celor din Samos şi le refuzã şi solul, drept urmare insula lor este pustiitã.

Când spartanii întreabã ce ar putea face împotriva tegeaţilor, Pythia le spune sã facã rost de osemintele lui Oreste, aflate la Tageea, în Arcadia, unde ”şuierã douã vânturi. Loviturã şi contraloviturã”. Unul dintre ei descoperã mormântul în curtea unei fierãrii, unde erau doã foale (vânturile) şi ciocanul cu nicovala (lovitura şi contralovitura). În alte dãţi însã oracolul se înşela. Regel lidian Cresus (560-546 a.Hr.), cãruia îi fusese prezisã victoria, este înfrânt de cãtre persanul Chiros, care cucereşte şi oraşul Sardes. Evenimentul a a vut o influenţã aparte asupra percepţiei norocului,a invidiei zeilor şi totodatã a indus ideea cã grecii trebuie sã se fereasca de perşi. Pythiei îi este însã atribuitã o profeţie interesantã ca urmare a întrebãrii lui Chaerefon, discipolul lui Socrate. Acesta doreşte sã afle dacã existã cineva mai înţelept decât maestrul sãu. Profetesa rãspunde: ”Nu este nimeni mai înţelept”, ceea ce l-a uimti şi pe Socrate, care era conştient de cât de limitatã este şi cunoaşterea lui. Acesta începe sã combatã convingerea oamenilor celor mai înţelepţi din vremea sa cã ar deţine adevãruri incontestabile, pentru cã de fapt ”Doar Dumnezeu este înţelept”. Ce însemna de fapt profeţia? Cã de fapt ştiinţa omului nu valoreazã prea mult, de aceea el trebuie sã încerce în permanenţã sã înteleagã, mai ales când este sigur cã ştie.

Mediumitatea apolinicã avea drept scop cunoaşterea prezentului sau trecutului obscur, spre deosebire de transa dionisiacã ce urmãrea cel mult o vindecare mentalã. Extazul era practicat de mult în Asia de vest, în Fenicia, regatul Hittit. Dupã cum transpare din Iliada, Apollo ar fi şi el asiatic la origine (echivalentul zeului hittit Apulunas?). Si în Asia, la Claros sau Branhizii este practicatã profeţia asiaticã.

Conform lui Herodot, în Lycia, la Patara, preoteasa este încuiatã peste noapte pentru uniunea misticã. La Delphi şi nu numai, Apollo nu se folosea de clarviziune, ci mai degrabã de entuziasmul în sensul originar al cuvântului, adicã zeul pãtrunde în Pythia şi vorbeşte prin ea. Darul Pythiei este atribuit posesiunii, posesiune care nu avea loc doar în oracolele oficiale (cazurile Casandrei, al lui Bakis, al Sibilei). Nu se cunosc foarte multe despre starea psihicã a Pythiei. Ce ştim este cã ea era fata unui fermier sãrac, o femeie cinstitã şi simplã, lipsit de educaţie. Dar nu se ştiu criteriile de alegere, de pildã, sau reacţiile la ieşirea din transã (îşi mai amintea ceva?). Din ce ne relateazã Plutarh, se pare cã în vremea sa încã mai exista transã veritabilã, comparabilã cu experienţele mediumilor moderni. Transa este foarte probabil indusã prin autosugestie, precedatã de acele gesturi ritualice de pregãtire, dar care nu determinã decisiv procesele psihologice. Conform majoritãţii arheologilor, ipoteza inhalãrii de gaze mefitice nu pare sã stea în picioare nici ea.
Când Cleomenes manipuleazã oracolul pentru a dobândi rãspunsul dorit, trimisul lui se apropie chiar de ea, conform lui Herodot. Ba chiar şi Plutarh ne spune cã demult consultanţii o ascultau chiar pe Pythia. Şi totuşi este greu de crezut cã se pãstra o consistenţã extraordinarã a inspiraţiei şi interpretãrii; atâta vreme cât rãspunsul trecea prin gândul preoţilor delfici, se puteau comite fraude ori deliberate prin falsificarea post eventum, ori inconştiente.

Oricum ar fi, fãrã Delphi grecii nu ar fi putut îndura nesiguranţa, teama, tensiunea epocii arhaice. Sentimentul oracular era adânc înrãdãcinat în mentalul colectiv şi a rãmas aşa pâna la substituţia sa de cãtre alte forme de siguranţã religioasã.
Bibliografie:(foto CG); text: wikipedia
E.R. Dodds, ”Dialectica spiritului grec”, Bucureşti, Meridiane, 1983;
Ivar Lissner, ”Culturi enigmatice”, Bucureşti, Meridiane, 1972.