MAREA PIRAMIDĂ

OUT OF BODY EXPERIENCE

EXPERIENŢĂ ÎN AFARA TRUPULUI

Marea piramidă are mai multe culoare şi camere. Intrarea în marea piramidă se făcea în antichitate printr-un pasaj aflat la aproximativ 16 metri deasupra solului. O dată pătruns în giganticul edificiu, orice muritor care voia să-i facă turul, trebuia să treacă prin 10 sau 12 porţi de lemn, să coboare şi să urce de-a lungul mai multor coridoare şi, în final, să viziteze trei încăperi de dimensiuni mai mari.

Denumirile culoarelor şi încăperilor piramidei sunt invenţii moderne, astfel că nu erau utilizate în antichitate. Culoarele din marea piramidă au fost desemnate în mod arbitrar de către istoriografia modernă prin denumiri de genul: “culoarul ascendent”, “culoarul descendent”, “marea galerie”, “puţul vertical”, “culoarul orizontal”. Camerele, la rândul lor, au primit denumiri la fel de arbitrar alese: “camera reginei”, “antecamera”, “camera regelui”, “camera subterană”. Toate aceste denumiri acordate în epoca modernă ar avea sens doar dacă piramida ar fi fost construită pentru a servi drept mormânt lui Keops sau altui faraon. Marea Piramidă nu a fost însă construită pentru defuncţi, ci pentru oameni vii, pentru iniţiaţii care doreau să cunoască aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului.

Iniţierea, aşa cum era înţeleasă în antichitate, reprezenta o decorporare voluntară, în care sufletul neofitului se despărţea de trup şi “călătorea” în lumea de dincolo. Iniţierea în marea piramidă presupunea decorporarea neofiţilor printr-un proces denumit în ziua de astăzi out of body experience (experienţă în afara trupului), accesarea unor paliere ortoexistenţiale ale cosmosului şi contactul cu zeii infraeterici. Din acest punct de vedere, nu avea prea mare importanţă dacă coridoarele marii piramide erau sau nu blocate cu blocuri imense de piatră sau dacă existau sau nu porţi de lemn. Ceea ce avea importanţă erau percepţiile şi trăirile sufletului decorporat de-a lungul itinerariului iniţiatic. Blocurile de piatră, porţile, culoarele şi camerele erau doar indicatoare ce-i marcau etapele.

Bazându-se pe concepţia materialistă, cercetătorii din ziua de astăzi au interpretat arhitectura interioară a marii piramide luând ca punct de plecare intrarea situată la 16 metri deasupra solului. Luându-se ca punct de plecare intrarea situată la 16 metri deasupra solului, piramida are într-adevăr un culoar “descendent”, care duce în “camera subterană”, un culoar
“ascendent”, care se continuă prin “marea galerie” şi sfârşeşte în ceea ce egiptologii au denumit “camera regelui”.

Această interpretare a arhitecturii interioare piramidei este greşită, căci ceea ce contează cu adevărat în înţelegerea piramidei este perspectiva. Piramida nu trebuie interpretată pornind de la intrarea situată la 16 metri de sol, după cum nu trebuie interpretată pornind de la prelungirea unei linii “imaginare” şi “ideale” obţinută prin intersectarea axei culoarului ascendent cu linia feţei învelişului de calcar ce a acoperit piramida, aţa cum afirmă promotorii “piramidologiei”, ci pornind din camera care, din punct de vedere funcţiunal, poate fi considerată inima întregului edificiu: camera regelui. Camera regelui juca acelaşi rol ca şi sanctorum-ul din templele egiptene (adyton). De fapt, camera regelui poate fi considerată sanctorum-ul sau adytonul marii piramide. Camera regelui poate fi considerată, din punct de vedere funcţional, inima marii piramide, la fel cum, în ziua de astăzi, inima unei corporaţii situate într-un zgârie-nori este biroul patronului, directorului sau managerului general, iar nu intrarea în edificiu, ghereta portarului, unul dintre balcoane sau una din magaziile în care sunt depozitate materialele de curăţenie. În general, şi în ziua de astăzi biroul patronului se află pe unul din etajele superioare ale edificiului; aproape niciodată nu se află la subsol sau în vreo parte laterală.

Camera regelui mai poate fi denumită cu îndreptăţire “camera iniţierii”, întrucât acolo erau conduşi neofiţii pentru a fi iniţiaţi. Iniţierea realizată în camera regelui (camera iniţierii) presupunea culcarea neofiţilor în sarcofagul din granit. În sarcofagul din granit era dispus un sarcofag mai mic, din lemn, asemănănător cu sarcofagul unei mumii. În momentul în care se culcau în sarcofag, neofiţii se identificau atât cu Ra, cât şi cu Osiris şi erau denumiţi, ca şi defuncţii, prin calificativul “cel culcat în mister”. Din acest punct de vedere, se poate spune că încăperea denumită în ziua de astăzi “camera regelui” reprezenta (şi, în acelaşi timp, corespundea cu) “orizontul de apus”, locul sau, mai exact, poarta (transfizică) pe unde Ra trecea în lumea cealaltă – Amduatul.

La nivelul subtil al marii piramide se va mai fi aflat, de asemenea, o poartă energetică de câţiva metri, de formă sferică, prin intermediul căreia trebuia să treacă duhul sau sufletul neofitului pentru a pătrunde în lumea de dincolo şi a lua contactul cu zeii infraeterici. Evident, o astfel de poartă energetică se află la un nivel subtil (eteric sau infraeteric), iar diametrul ei nu putea fi mai mare de doi, trei metri. Poarta, din punct de vedere ezoteric, este un pasaj de trecere spre un tunel spaţio-temporal ce face legătura dintre planul material şi alte paliere ale nivelului ortoexistenţial al cosmosului – de exemplu, palierul eteric sau infraeteric. Mai trebuie menţionat că poarta era reprezentată de vechii egipteni printr-o scară. “Mi-a fost aşezată scara ca să-i pot vedea pe zei”, afirmau defuncţii în Cartea egipteană a morţilor. Scara prin care iniţiaţii egipteni puteau contacta zeii a fost desemnată prin termenul asket pet – asket înseamnând treaptă.

Concepţia materialistă afirmă bunăoară că, în antichitate, oamenii “preistorici” au construit primele focare de civilizaţie, oraşele-cetăţi, în funcţie de diverse considerente sociale, politice sau economice: în apropierea unor râuri sau fluvii, în vecinătatea unor terenuri apte de a servi cultivării plantelor cerealiere, în apropierea unor păşuni etc. Concepţia materialistă afirmă, de asemenea, că oamenii “preistorici” au construit mai întâi edificiile civile, publice sau private, iar apoi, speriaţi de dezlănţuirea “forţelor naturii” pe care le-au personificat a fi zei, au ridicat sanctuare de diferite tipuri, temple sau alte edificii magico-religioase. Totuşi, din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, lucrurile sunt, în bună măsură, diferite: înainte de toate, specialiştii conectării şi iniţiaţii au detectat, prin mijloace psihotronice, centrele energetice de pe cuprinsul globlului terestru; apoi, chiar în acele locuri au construit templele şi celelalte edificii magico-religioase (obeliscuri, statui ciclopice etc). Abia ulterior, în jurul templelor, au fost construite edificiile civile – palatele, locuinţele etc. Aşadar, nu comandamentele sociale, economice sau politice au determinat apariţia primelor focare de civilizaţie, aşa cum afirmă concepţia materialistă, ci comandamente de ordin magic şi ezoteric. La nivel planetar, centrele energetice joacă rolul unor porţi prin intermediul cărora se poate comunica cu palierele ortoexistenţiale ale cosmosului: cu palierul infraeteric, cu palierul eteric, cu palierul astral etc. Toate edificiile magico-religioase construite în antichitate – de la marea piramidă la cel mai banal templu egiptean, de la dolmenele şi menhirele de la Stonehenge la tempele incaşe – au fost construite chiar în locurile în care se află centrele energetice importante ale globului terestru, indiferent de calitatea solului sau indiferent cât de departe se aflau de carierele de piatră necesare construirii.

Revenind la sfera energetică din interiorul marii piramide, sferă care se comportă ca o poartă (pasaj de trecere sau tunel spaţio-temporal – gaură de vierme – ce face legătura dintre lumea fizică şi celelalte paliere ortoexistenţiale), se poate spune că prin ea nu puteau pătrunde, dinspre lumea materială spre palierele ortoexistenţiale ale cosmosului, decât fiinţele umane decorporate – iniţiaţii care se manifestau prin intermediul sufletului Ka sau Ba. Pătrunderea unui duh decorporat al unui iniţiat din palierul material într-un alt palier al cosmosului se realiza printr-un fel de “translatare magică”. Pătrunzând prin poartă, neofiţii decorporaţi aveau impresia că străbat cu foarte mare viteză – ca o pasăre ibis, care era, la vechii egipteni, chiar simbolul sufletului Ka – un tunel lung, la capătul căruia se afla un alt palier al cosmosului – de exemplu, Amduatul sau chiar Amenti. Evident, la celălalt capăt al tunelului, la intrarea în lumea respectivă, pe neofiţi îi aşteptau chiar unul dintre zei. Acesta este motivul pentru care, pe toată durata procesului iniţierii în marea piramidă, neofiţii erau supravegheaţi îndeaproape de preoţi hierofanţi care purtau pe chip măştile zeilor sub al căror patronaj se realiza iniţierea: Osiris, Isis, Horus, Ra etc.

Procesul iniţierii decurgea în felul următor: neofiţii care aspirau la iniţiere erau conduşi de preoţii hierofanţi în camera regelui şi culcaţi în sarcofagul de piatră. Sarcofagul din granit roşu situat în camera regelui nu a servit niciodată unui defunct, ci numai unor iniţiaţi, oameni vii, care se supuneau procesului iniţierii. Sarcofagul nu a avut niciodată un capac, pentru că nu era nevoie de aşa ceva.

Mulţi cercetători din ziua de astăzi sunt de părere că sarcofagul din granit roşu are caracteristici speciale. Prin lovirea sarcofagului cu un diapazon se obţine un sunet cu o anumită frecvenţă. Acest sunet, după câte se pare, uşurează foarte mult concentrarea, meditaţia şi, în cele din urmă, decorporarea, adică părăsirea voluntară a trupului de către suflet (out of body experience: ieşire în afara trupului, fenomen care are loc fie voluntar şi autoprovocat, în urma unor antrenamente iniţiatice, fie neprovocat, în unele dintre cazurile de moarte clinică), precum şi pătrunderea în lumea de dincolo

Pentru ca un om să-şi poată părăsi trupul printr-un proces iniţiatic, trebuie parcurse câteva etape. Prima etapă a acestui proces prespunea intrarea trupului într-o stare relativ apropiată catalepsiei. Neofitul se lungea în sarcofag, cu capul răsucit spre apus, locul unde se afla “poarta” (sfera energetică) ce ducea în Amduat, cu picioarele lipite unul de altul pe toată lungimea lor şi cu mâinile încrucişate pe piept invers decât la mumii: mâna dreaptă era pusă peste mâna stângă, ceea ce semnifica renaşterea iniţiatică. Senzaţiile decorporării sunt relativ asemănătoare cu cele ale unui om care moare: toţi muşchii, începând de la tălpile picioarelor, se rigidizează treptat, de-a lungul şirei spinării urcă un suflu rece, iar trupul intră într-o stare asemănătoare catalepsiei.

A doua etapă a acestui proces consta în atingerea unei stări de conştinţă modificate. Drumul spre obţinerea unei stări de conştiinţă modificată începe cu atingerea stării mentale “alfa”. După cum se ştie, există patru mari tipuri de unde cerebrale: undele “beta”, care sunt specifice stării de veghe; undele “tetha” care apar în timpul stării de somn; undele “delta” care apar în timpul somnului profund, fără vise; undele “alfa” care apar în starea de semisomn şi de relaxare mentală.

Este interesant de menţionat şi faptul că undele mentale “alfa” corepund cu oscilaţia Schumann, adică au frecevenţa cuprinsă între 7,5 şi 12 Hz. La rândul lor, undele “beta” se încadrează în plaja 12-30 Hz, undele “theta” în plaja 4-8 Hz, iar undele cerebrale „delta” în limita 0,5-4 Hz (cicli pe secunda). În afara acestora mai există undele cerebrale „gamma”, insuficient cercetate până în acest moment, despre care se afirmă că apar în meditaţie profundă sau în stări propice revelaţiei mistice, care se înscriu în plaja 40-70 Hz.

În antichitate, un rol decisiv în procesul iniţierii aparţinea preoţilor hierofanţi, care induceau neofiţilor o stare specială de decorporare, asemănătoare până la un punct catalepsiei. Frecvenţa sunetului produs prin lovirea cu un diapazon a sarcofagului din granit roşu, perfect şlefuit, avea tocmai proprietatea principală de a provoca atingerea stării mentale “alfa”. Astăzi, s-au pus în vânzare dispozitive electronice, CD-uri sau casete cu muzică creată pe sintetizator, special compusă pentru inducerea stării “alfa”. Probabil că, alături de folosirea unui diapazon din bronz (nu se folosea fierul, care era considerat material impur de vechii egipteni) care inducea sunetul specific ce uşura atingerea stării “alfa”, vechii hierofanţi foloseau pase magnetice, hipnoza ori diferite poţiuni ce se obţineau din plante de genul mătrăgunei.

În fine, a treia etapă a procesului iniţiatic consta în separarea sufletului de trup: decorporarea propriu-zisă. Separarea sufletului de trup permitea neofiţilor o experienţă specială: dintr-o dată, ei se vedeau “înveşmântaţi” într-un trup diafan, eterat, asemănător aburului sau văzduhului, ce plana precum o pasăre ibis deasupra trupului material, întins în sarcofag. Nu întâmplător, corpul eteric (sufletul Ka) era reprezentat printr-o pasăre ibis. Astfel, neofiţii egipteni dobândeau capacitatea de a călători “în duh” pentru a cunoaşte regiunile sau “orele” lumii de dincolo şi, implicit, de a contacta zeii principali ai panteonului: Ra, Osiris, Isis, Thoth etc.