CRUCILE DE PE DEALUL AMARADIEI

NĂMĂIEŞTI

Potrivit tradiţiei, acum aproximativ trei secole, trei ciobani au poposit peste noapte lângă nişte stânci, chiar în locul unde se află astăzi biserica mănăstirii de la Nămăieşti.

Adormind peste noapte, toţi trei au avut acelaşi vis: au auzit bătăi de clopot, cântări bisericeşti (sau, poate, îngereşti), apoi le-a apărut un înger care le-a revelat faptul că într-o grotă din acele stânci se află, de multe secole, o icoană a Maicii Domnului. Dimineaţa, cei trei ciobani şi-au povestit unul altuia visul, apoi s-au speriat, precum Radu Ciobanu, şi s-au mutat pe celălalt versant al dealurilor de la Nămăieşti.

Noaptea următoare visul s-a repetat, dar ciobanii s-au speriat şi mai tare. Abia a treia noapte, tot în vis, celor trei ciobani le-a apărut Maica Domnului, care le-a arătat locul unde se află icoana. Când s-au trezit în dimineaţa următoare, ciobanii au căutat în locul arătat chiar de Maica Domnului şi au găsit icoana.

După cum afirmă tradiţia mănăstirii Nămăieşti, icoana descoperită de cei trei păstori prin intermdiul unor vise este de o importanţă excepţională, întrucât a fost realizată la începutul erei creştine de către Sfântul Evanghelist Luca după chipul adevărat al Maicii Domnului. Se ştie că Sfântul Evanghelist Luca a fost scriitor, medic şi pictor. Ca scriitor a scris Evanghelia ce-i poartă numele, ca medic a tămăduit foarte mulţi oameni, iar ca pictor a realizat, pe timpul vieţii Maicii Domnului şi la îndemnul Ei direct, un număr de 12 icoane. Cele 12 icoane reproduc chipul adevărat al Maicii Domnului. Ulterior, la îndemnul Maicii Domnului, cele 12 icoane au fost înmânate celor 12 apostoli ai lui Iisus Hristos. Fiecare dintre Apostoli a luat cu sine, în călătoria misionară de propovăduire a Evangheliei, icoana ce-i fusese dăruită.

Icoana de la Nămăieşti, afirmă aceiaşi tradiţie, este chiar una din cele 12 icoane realizate de către Sfântul Evanghelist Luca; mai precis spus, este icoana pe care Maica Domnului i-a dat-o Sfântului Apostol Andrei. Această icoană a fost purtată de Sfântul Apostol Andrei în misiunea sa de apostolat pe teritorul vechii Dacii, undeva între anii 50 şi 60 ai erei creştine.

Tradiţia afirmă că, după ce a propovăduit în Dobrogea, sediul principal de propovăduire fiind locul unde astăzi se află peştera ce-i poartă numele, Sfântul Apostol Andrei a călătorit în Dacia Superioară. Aflând că în locul ce se va numi mai târziu Nămăieşti se află un templu al lui Zalmoxis, Sfântul Apostol s-a oprit o scurtă perioadă, pentru a-i creştina pe sacerdoţii daci de acolo. Când a ajuns la locul unde se afla templul, Sfântul Apostol Andrei şi însoţitorii săi nu au găsit nici un suflet de om. Acesta este motivul pentru care Sfântul Apostol Andrei s-ar fi adresat însoţitorilor săi cu cuvintele „nemo est”, adică „nu este nimeni”. Constatarea Sfântului Apostol a devenit nume şi chiar renume: „nemo est” a devenit Nămăieşti.

Descoperirile arheologice şi cercetările istoricilor moderni confirmă faptul că templele lui Zalmoxis erau subterane, în ele coborându-se printr-un puţ. Icoana despre care este vorba a fost lăsată de către Sfântul Apostol Andrei chiar în încăperea subterană a templului, acesta coborând cu ajutorul unei frânghii prin deschizătura aflată pe plafonul încăperii. Deschizătura prin care a pătruns Sfântul Apostol se afla chiar în locul unde acualmente se găseşte turla bisericii de la Nămăieşti. Sfântul Apostol a lăsat icoana în partea de nord a grotei, cam în aceiaşi poziţie în care se află şi astăzi. Spre deosebire de celelalte biserici creştin-ortodoxe, biserica de la Nămăieşti este orientată spre nord. Ceea ce înseamnă că s-a păstrat vechea structură a templului dacic. De fapt, se ştie că dacii aveau majoritatea templelor orientate spre nord, spre ceea ce ei considerau a fi „polul nord” al lumii.

Şaptesprezece secole mai târziu, cei trei ciobani au descoperit, la îndemnul şi cu ajutorul Maicii Domnului, deschizătura prin care au pătruns în străvechiul templu al lui Zalmoxis şi au găsit icoana. Ulterior, chiar în acel loc a fost ridicată biserica de la Nămăieşti; grota interioră formează astăzi naosul bisericii, iar pe locul vechii intrări, prin care, cu ajutorul unei frânghii, a pătruns odinioară Sfântul Apostol Andrei, se află turla.

Aici, se poate deschide o scurtă paranteză pentru a remarca faptul că este falsă afirmaţia unor cercetători materialişti actuali care afirmă că nu există reproduceri ale chipului real al Maicii Domnului, realizate în timpul existenţei Sale trupeşti. Iată că există. Nu una singură, ci douăsprezece. La fel de falsă este şi afirmaţia că nu există reproduceri reale după chipului Mântuitorului Iisus Hristos. Există, căci ce altceva este chipul reprodus pe ceea ce poartă numele de marama Domnului Iisus Hristos.

Potrivit tradiţiei, marama originală, denumită „imaginea nefăcută de mână omenească”, a fost realizată chiar pe timpul existenţei trupeşti a Mântuitorului, pentru un rege pe nume Abgar, care suferea de lepră. Abgar era în acea perioadă regele cetăţii Edessa, aflată prin Siria de astăzi. Auzind de vindecările Domnului Iisus Hristos, regele Abgar a trimis un sol pe nume Hannan (Anania) cu o scrisoare prin care-L ruga pe Mântuitor să vină în cetatea sa pentru a-l vindeca. Datorită faptului că Hannan era pictor, Abgar i-a poruncit acestuia să-i facă Mântuitorului un potret. Deşi a încercat să-I facă portretul, Hannan a eşuat datorită „slavei negrăite” a chipului lui Dumnezeu făcut om. Atunci, pentru a îndeplini dorinţa regelui Abgar, Iisus Hristos a cerut apă şi s-a spălat pe faţă, apoi şi-a şters faţa cu o maramă, pe care s-au imprimat trăsăturile chipului Său. Cu ajutorul maramei, în cele din urmă, regele Abgar s-a vindecat. În decursul secolelor, mai ales în Evul Mediu, marama a avut o istorie foarte zbuciumată, ajungând la Constantinopole prin anul 965 sau 968, dar trăsăturile chipului real al Domnului Iisus Hristos au fost reproduse neîncetat în fresce şi icoane, figurând pe pereţii multor biserici.