CRAIOVA, PERLA VALAHIEI

MAHALALELE

De-a lungul secolelor al optsprezecelea şi al nouăsprezecelea, Craiova a avut aspectul unui târg sau mai degrabă al unui bazar mai întins. Magazinele importante erau dispuse în centru, adică în jurul Dealului Sfântul Dumitru, iar spre periferie se rânduiau, fără o sistematizare riguroasă, mahalalele; fiecare mahala avea, aşa cum, a fost menţionat, propria sa biserică parohială.

În anul 1780 existau 46 de biserici, dintre care 33 din cărămidă şi cinci mănăstiri. În 1835 mai existau doar 27 de biserici; numărul bisericilor a scăzut datorită în special cutremurelor ce se produseseră între timp (cel din 1790 fiind cel mai puternic), incendiilor, precarităţii materialeor de construcţie, lipsei de bani pentru întreţinere. Bisericile erau de obicei proprietatea unei familii boiereşti de vază sau chiar a întregii colectivităţi ce locuia în mahalaua respectivă. Numele mahalalei a fost iniţial acordat după numele moşiei iniţiale ori după numele întemeietorului acesteia (în cazul în care numele întemeietorului nu corespundea cu cel al moşiei); ulterior, mahalalele au fost denumite după principala îndeletnicire a locuitorilor (cizmari, tăbăcari, pielari etc) sau după hramul bisericilor construite pe teritoriul respectiv. Chiar dacă, iniţial, fiecare mahala a fost locuită de o breaslă de meşteşugari ori de negustori (pielari, tăbăcari etc), ulterior, populaţia a devenit eterogenă. Au făcut excepţie doar zonele locuite de ţigani; unele dintre aceste zone, mai ales din partea de est a oraşului au fost la un moment dat dezafectate, etnicii ţigani alegând în cele din urmă să se aşeze în partea de vest a oraşului, în apropierea Luncii Jiului.

Cea mai importantă mahala a rămas, de-a lungul istoriei Craiovei, Mahalaua Sfântul Dumitru. Mahalaua Sfântul Dumitru era delimitată de două intersecţii importante, denumite Răscruciul mic şi Răscruciul mare, şi de două pieţe principale. Cea mai importantă piaţă era piaţa Elca, denumită astăzi “Piaţa veche”, care este situată vis-a vis de biserica Sfântul Dumitru. Între cele două “răscruciuri” (intersecţii) se rânduiau mai multe străzi pline de prăvălii. Cele mai importante erau “Uliţa principală” (ce urma traseul Străzilor Madona Dudu – Lipscani – România Muncitoare) şi “Uliţa Mare” (Strada Unirii de astăzi). Mărfurile de lux se găseau aproape de centrul Sfântul Dumitru, în Piaţa Veche, pe strada Lipscani şi pe strada Madona Dudu. (36)

Cel mai mare han al Craiovei era Hanul Hurezului, care fusese construit în jurul anului 1700. Hanul Hurezului a fost o perioadă destul de lungă de timp centrul principal în jurul căruia pulsa viaţa social-economică a oraşului. De-a lungul secolului al optsprezecelea, Hanul Hurezului, care se afla între biserica Sfântul Dumitru, Casa Băniei şi Fântâna Purcariului, a fost singura clădire fortificată de pe teritoriul Craiovei. De fapt, în interiorul împrejmuirilor hanului se afla o cazarmă militară în care erau cantonate miliţiile independente ce apărau oraşul şi o biserică. Biserica Hanului Hurezului a fost ridicată de Ioan, Egumenul Mănăstirii Hurezi, cu sprijinul domnitorului Constantin Brâncoveanu. Biserica a fost reparată de domnitorul Alexandru Ipsilanti în anul 1775, dar a fost distrusă, împreună cu hanul, de turci în prima jumătate a secolului al nouăsprezecelea; oricum, aşa cum menţionează istoricul Vladimir Roşulescu, în anul 1829 biserica era într-o stare foarte precară, iar din anul 1847, nu mai există nici o menţiune cu privire la existenţa ei. (36)

De-a lungul timpului, în Craiova au funcţionat două târguri principale: Târgul dinlăuntru şi Târgul din afară. Cel dinlăuntru era pe teritoriul actualei suburbii Mofleni, iar cel din afară era situat în partea de nord a drumului denumit Calea Bucureşti. În jurul Dealului Sfântul Dumitru existau şapte izvoare cu apă potabilă, zona fiind cunoscută şi sub numele “Dealul celor Şapte Izvoare” sau “Dealul celor şapte Fântâni”. De fapt, apa izvoarelor era colectată în fântâni. Acum există doar un singur izvor, situat lângă Piaţa Veche.

Istoricul Vladimir Roşulescu este de părere că „cele şapte fântâni erau orânduite pe două nivele, patru se aliniau jos şi celelalte trei ceva mai sus. Apa de la toate cele şapte izvoare se scurgea spre apus în şleaul cel mare ce venea tocmai din Valea Vlăicii, şleau ce urma traseul actual al Str. Bibescu. Mai sus de cele şapte izvoare se afla un alt izvor important denumit Izvorul Purcariului, a căruia apă era colectată în Fântâna Purcariului. În apropierea fântânei Purcariului exista un alt han important al Craiovei, Hanul Poroineanu. (36)

După cum nota istoricul Vladimir Roşulescu, la cumpăna dintre secolul al optsprezecelea şi secolul al nouăsprezecelea, densitatea cea mai mare a locuitorilor se afla în jurul Pieţei Elca (Piaţa Veche): “Majoritatea construcţiilor – afirmă autorul citat – erau negustoreşti cu anexe sau etaje de locuire. Materialul de construcţie predilect în structură era lemnul de esenţă tare, fasonat de obicei pe suprafeţele exterioare. Pereţii se completau cu paiantă, sau cărămidă nearsă peste care se adăugau straturi anuale de var. Cărămida arsă se folosea mai rar în „târg” la construirea integrală a caselor, dar se găsea curent la fundaţii şi pivniţe (beciuri). În pivniţe se putea găsi şi cărămidă recuperată din vechile zidiri romane de la Mofleni, din pierdutul castru roman Pelendava. Piatra era rară prin zonă, aşa că apărea numai la casele boiereşti pentru fundaţii şi ancadramente de uşi şi ferestre zăbrelite. Piatra mai era adusă de unii negustori cu dare de mână, pentru amenajarea unor beciuri trainice. Clădirile aveau o aşezare dezordonată în raport cu uliţa sau spaţiul rezervat comerţului, nerespectând nici un aliniament, nici o ordine. Din dorinţa de a avea o aşezare cât mai centrală, sau mai apropiată de centrul pieţii, sau al uliţei comerciale, proprietarii îşi ridicau casele cu prăvălii, strivite unele în altele, folosind orice mică suprafaţă disponibilă şi oricât de îngustă. Condiţia rămânea aceea de a avea deschidere la uliţa comercială. Înghesuirea extremă a caselor din târg se constituia într-un pericol permanent de dezastre prin incendiile care se extindeau rapid. Incendiile erau de neoprit până nu se transforma totul în scrum. Craiova era înconjurată de păduri seculare de stejar şi alte foioase tari. Pădurea pătrundea până în inima „târgului”. În momentele de restrişte, care se iveau destul de des, locuitorii se refugiau, să-şi salveze vieţile şi parte din bunuri, prin desişul pădurilor din împrejurimi. În acele păduri întinse până la Dunăre creşteau anual în libertate mii de turme de porci domestici, a căror carne nu interesa pe turcii islamici. Porcii nu necesitau nici o îngrijire peste an. Toamna, oltenii le adunau şi le aduceau în ogrăzi pentru hrana de iarnă, fără frică că li se va cere vreun bir pe ei şi nici că vor fi jefuiţi de bandele de soldaţi turci ce treceau Dunărea pentru jafuri fără ştirea conducerii centrale.” (36)

O altă mahala importantă a fost Mahalaua Episcopiei, al cărei centru se afla iniţial într-o vale, denumită şi astăzi Valea Vlăicii, unde se uneau două pârâuri: un pârâu venea dinspre răsărit, adică dinspre aliamentul actual al drumului Calea Bucureşti (între Universitate şi Piaţa Nouă), care se numea pe atunci Valea lui Opincă, iar al doilea pârâu dinspre nord-est, adică dinspre aliniamentul actual al străzii Ştefan Cel Mare, acolo unde se afla Valea Orbeţilor. Pârâul ce venea de-a lungul Văii lui Opincă era traversat, undeva la intersecţia dintre actuală stradă calea Bucureşti şi Strada Gării-Carol I (care pe atunci s-a numit Drumul Ocnii, pentru că ducea spre Ocnele Mari din Jud Vâlcea) de un pod masiv de lemn; un alt pod exista aproape de intersecţia dintre Calea Bucureşti şi strada Fraţii Goleşti. Tot pe aliniamentul actualei străzi Calea Bucureşti se afla un fel de heleşteu sau, mai bine spus o zonă mocirloasă, formată din apele pârâului ce curge de-a lungul Văii lui Opincă. Un alt eleşteu se afla în satul Potbaniţa, situat la nord. Satul Potbaniţa făcea iniţial parte din moşia Craioviţei, aşa cum apare menţionat într-un document datat 1593. Ulterior, Potbaniţa a devenit mahala a Craiovei, acolo fiind construită în jurul anului 1800 o biserică din zid: “Biserica ot Potbaniţa, hramul Sf. Înălţare, făcută de răposatul Vlad Măcelaru i de mahalagii.” (36)

În jurul bisericii s-a constituit un cimitir, care însă a fost închis în jurul anului 1870. Datorită închiderii acestui cimitir, autorităţile au avut nevoie de un alt teren care să servească drept cimitir, moment în care văduva unui boier de vază, Bălaşa Sineasca, a dăruit primăriei un teren destul de întins pe care era construită o biserică, situat în partea de nord a oraşului de atunci; acest cimitir a primit denumirea Sineasca, după numele donatoarei terenului; acest cimitir există şi în ziua de astăzi. Biserica Sineasca a fost dărâmată în anul 1937.

Istoricul Vladimir Roşulescu mai nota că „foarte rar proprietăţile erau demarcate cu ziduri de diverse înălţimi din bolovani de râu şi spărturi de piatră. De cele mai multe ori hotarele dintre proprietăţi erau însemnate de pari groşi şi movile de pământ pe la colţuri. Drumurile prăfoase, sau mocirloase, şerpuiau printre grădinile întinse ca nişte moşii intravilane, moşii care au împiedicat mult timp sistematizarea stradală a Craiovei. Rarefierea proprietăţilor a împiedicat trasarea unei reţele raţionale de uliţe, precum şi amenajarea, mai timpurie, a scurgerilor, a eliminării gunoaielor şi de alimentare modernă cu apă. Numai ploile puternice, cu debite mari, erau cele ce făceau o mare parte din curăţenia târgului, prin antrenarea în şleaurile şi viroagele naturale ce traversau locurile.” (36)

În acea perioadă de timp existau opt bariere de intrare în Craiova: Bariera Bucureştiului, Bariera Caracalului, Bariera Calafatului, Bariera Bucovăţului, Bariera Brestei, Bariera Severinului, Bariera Amaradiei, Bariera Vâlcii. Barierele erau situate cam în aceleaşi locuri în care astăzi pătrund pe teritoriul oraşului şoselele naţionale ce duc în localităţile respective. Este interesant de menţionat şi faptul că la barierele de la ieşirile din oraş au fost instalate, încă din anul 1737, primele indicatoare, de forma unor mâini de lemn montate pe stâlpi înalţi.

FRAGMENTE DIN

CRISTIAN GĂNESCU: CRAIOVA, PERLA VALAHIEI