ŞTEFAN CEL MARE A FOST ÎNMORMÂNTAT PE 13 BARE DE FIER

“Ştefan cel Mare şi Sfânt or să învie înainte de învierea cea de obşte, călare pe calul lui şi cu sabia în mâna dreaptă, ţinând-o drept în sus. Atunci are să fie războiul cel mare. Locul războiului are să fie în valea cea mare, de pe Apa Moldovei, la Şese Băi şi atâta vărsare de sânge are să fie acolo, încât caii au să înoate până-n coame în sânge omenesc”.

***

Despre Voievodul Ştefan se poate, într-adevăr, spune: vivit, non vivit. De aceea, pe piatra funerară este scris doar anul începerii domniei, dar nu este trecut anul decesului sau al încheierii domniei.

Rob al lui Iisus Hristos Cel Viu, Ştefan Voievod, cel mort de nemurire, domneşte şi astăzi. Spre Slava Unicului Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.

Simion Kirileanu, într-o lucrare apărută în 1924, “Istorisiri populare şi cântece populare strânse la un loc”, citează câteva legende care se referă la destinul postmortem al lui Ştefan cel Mare.

“Lumea crede că Ştefan cel Mare n-a murit, făr că s-a înălţat creştineşte la cer cu trup cu tot, ca să dee samă de faptele lui bune şi creştineşti.”

“În vremea lui Ştefan cel Mare iera tare bine în Ţara Moldovei. Iar bătrânii spun că Ştefan nu-i mort. El are să mai vie şi atunci are să fie ferice în ţara aista”.

“Înainte de a muri, Ştefan făcu o hartă şi pe hartă însemnă soarta ce-l aştepta pe fiecare popor. După aceea puse harta într-o ladă de fier şi porunci s-o îngroape la Suceava. Cheia o aruncă. Toate neamurile cică ştiu de această hartă, dar li-i frică să dezgroape harta căci s-ar porni războaie crâncene. De aceea lăsă harta îngropată.”

La rândul său, Mihai Eminescu a preluat, cu minimă prelucrare, o veche doină populară ce glăsuia astfel: “Ştefan e, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las Arhimandritului / Toată grija schitului / Lasă grija sfinţilor / În grija părinţilor, / Clopotele să le tragă / Ziua’ntreagă, noaptea’ntreagă …/ Tu te-nalţă din mormânt / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând .”

La rândul său, Tudor Pamfilie, citat de Vasile Lovineascu, a cules, în 1910, o veche legendă populară din Basarabia care, într-un fel, sintetizează concepţia înţelepciunii populare cu privire la destinul post-mortem al lui Ştefan cel Mare.

“Oamenii de mai dinainte erau cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni, de aceea şi Dumnezeu le mai arăta câte o taină, pe care cei de acum n-o mai pot vedea. Spun că peste Prut, în cealaltă parte moldovenească, la un loc aproape de un târg, Ştefăneşti, într-un câmp, este o stâncă mare. Acolo sus, sus de tot, este Casa Doamnei, unde-i biserica sufletului Sfântului Ştefan Vodă şi comorile lui din viaţă. Mai vine el pe pământ, dar numai acolo, că-i vine la îndemână să vadă pretutindeni.

Necuratului nu-i place asta şi încearcă să prăbuşească stâncile, scociorându-le ca pe corabia lui Noe, dar n-a fost chip. Aici, cum am spus, vine Sfântul o dată pe an, la Paşti, nu singur; da cine-i aşa bun la Dumnezeau ca să-l poată vedea. Cei mai de mult l-au văzut, că noi altfel, n-am şti lucrurile ce vreţi să auziţi…

În sara spre Paşti, când toate duhurile rele şi grijuliile cele mai necurate se ascund prin adâncurile şi zmăciile lor, vine un înger dumnezeiesc de-al sfântului Ştefan – că el are mai mulţi ca slugi – şi scoate cheia de aur la Casa Doamnei dintr-o bulboană din Prut, unde-i dată în sama unui somn mare, născut mai înainte de Ştefan , şi deschide uşa casei.

Se luminează ca vara la amiaz şi mai încă ceva; nici o suflare străină nu se mai aude atunci; toate tac. Îngerul face semn şi orice duh necurat s-a dus din văzduh, din ape, pe pustiu. În casa împodobită cu icoane din cer şi mândreţuri nespuse se aprind lumânări de te taie lumina. Şi-i de-a mirare mulţimea mare de suflete bune de moldoveni ce-s sus la Divanul din cer, dar gios în astă sară. Şi mai sunt şi alţi oameni de limba şi legea noastră, da au chip de păsăruţi albe şi frumuşele, îngeri cu ochi blânzi, dar de foc.

Apele Prutului amuţesc. El stă pe loc. Nici un lărmăt. Chiar somnul iese din adânc, să-şi mai vadă pe Vodă o dată. Deschis este cerul la miezul nopţii. Ştefan se pogoară lin, dar în trup aşa adevărat, că aşa i s-a dat trup de sfânt nevăzut, cum a fost în viaţă, în haine albe, la cingătoare are iataganul, în mână buzduganul, pe cap o corană de pietre – da-s stele – e înconjurat de păsărici, tot suflete ce i-au fost mai dragi în viaţă.

El vine să vadă ce-i mai fac, somnul lui, moldovenii, dacă mai sunt curaţi sau se corcesc şi sufăr cu lifte spurcate. Se aşează pe tronul de aur şi cu ochii spre apa Nistrului, face un semn cu mâna şi, ca din senin, dealurile se pleacă, toate înălţimile pier, făcându-se una cu văile, îşi mişcă înapoi mâinile, face aceleaşi semne, îşi vede ca în palmă locul şi neamul. Zboară spre el tânguirile inimilor curat moldoveneşti şi vede ce mare-i amarul şi jalea. Şi cât îi de sfânt, el începe a plânge şi plânge cu lacrimi de foc. Sare ca ars de durere şi uită că-i dus dintre noi, dar plânge înainte în picioare; şi plâng toate sufletele (…) Se roagă cu lacrimi ce rugul sfinţesc şi apa uşoară o fac şi plâng întărind inima celor români, a moldovenilor nenorociţi .

Deodată, însă, Ştefan sare în picioare, faţa îi e roşie ca gotca; e foc şi pară în suflet; se crede iar vodă şi buzduganul cu dreapta îl învârteşte, iar cu stânga scoate iataganul tăios (…) Dumnezeu însă îl vede, nu-l lasă şi de-ndată îl cheamă, căci se umezeşte de ziuă şi voia nu este ca să-l apuce aicea pe el. O sfântă umbră cu duh – că cerul se-nchide – face un semn şi lumina cea sfântă asfinte, iar casa se-ncuie cu huet de trăsnet.

Şi Ştefan , cu inima tângă, spre înălţime, ca fulger, ca un arhanghel cu îngeri pluteşte voinic către cer, şi toate aice se-ntorc cum au fost. Somnul se cufundă în casa cea veche. Prutul duduie şi clocoteşte de ciudă, că l-a făcut leneş o clipă, că tare îi drag să tot mai vadă pe sfânt şi viteaz. Uşa se-nchide, cheia sare ca o stea în valuri, somnul o prinde şi o pune în cămară, că are să dea samă de ea.

A doua zi, în toate sufletele moldovene se simte o întărire, că Tata şi Sfântul nu uită de noi şi vede măişoarele (necazurile) noastre şi ziua de mâine, a noastră, e a lui. Iar Sfântul nostru de Vodă nu conteneşte; se roagă să-l lase în lume că nu poate să rabde, dar Domnul Prea Sfântul, ce drag îi este Ştefan şi Lui, că-l ştie sfetnic cuminte şi aproape de El, îi zice:

– Mai este vreme ! Aşteaptă: are să fie şi asta !

Şi noi aşteptăm, că aşteptarea este cuvânt bun şi străbun. Iar cartea cea mare a noastră, mai, mai, e umplută – şi Sfântul e gata să vie înarmat întocmai ca fârtatu lui, Sfântul Gheorghe, din lifte să facă o movilă, pe care flăcăii noştrii să joace”.(60)