AEGYPTIACA

– CORPUS HERMETICUM

 

Actul de deces al cultului lui Osiris-Apis devenit Serapis s-a produs la sfârşitul secolului al patrulea după Iisus Hristos, când a avut loc incendierea Serapeum-ului din oraşul egiptean Alexandria, a statuii colosale a lui Serapis, construită de faraonul Ptolemeu Soter şi a faimoasei biblioteci. Prin incendierea colosalelor statui şi, mai ales, a faimoasei biblioteci din Alexandria, se încheia o epocă care a avut gloria ei.

În ultima perioadă a istoriei Egiptului faraonic, idolatria ieftină, adorarea taurilor, a pisicilor şi a crocodililor, paralel cu răspândirea unor forme aberante de magie, a pus stăpânire pe minţile şi pe sufletele tot mai înceţoşate ale celor ce trăiau în văile mănoase ale Nilului. Atunci când principalele instituţii ale statului egiptean s-au prăbuşit, locurile de iniţiere de pe tot cuprinsul Egiptului au fost închise, iar străvechea concepţie ezoterică – sove, save sau sophia – a fost denaturată, devenind de nerecunoscut. Treptat, templele au fost părăsite, cultul a încetat, iar vechii iniţiaţi s-au retras în uitare. Totuşi, chiar şi în aceste condiţii, o parte din străvechea concepţie ezoterică egipteană sofe, save sau sophia s-a perpetuat în timp, sub o altă formă. Noua formă, ce încerca într-un fel să armonizeze vechile concepţii ezoterice egiptene cu concepţiile greceşti, la modă la acea vreme, poartă numele de hermetism.

Din punctul de vedere al istoriei filosofiei, hermetismul a fost un produs specific sfârşitului antichităţii, o doctrină sincretică ce oglindea vechile concepţii egiptene, la care s-au mai adăugat influenţe iudaice, neoplatoniciene şi neopithagoriciene, precum şi influenţe gnostice. (31)

Hermetismul, după cum aprecia Mircea Eliade, a reprezentat o concepţie religioasă care nu avea dogme sau rituri; nu existau lăcaşuri de cult, nu existau botezuri, nu exista cler şi, în general, nimic care să aibă aparenţa unui templu. Cu toate acestea, marile tratate hermetiste ale antichităţii menţionează existenţa unor grupuri care se supuneau unor iniţieri. În interiorul acestor grupuri, exista o atmosferă religioasă şi anumite comportamente rituale: discipolii păzeau legea tăcerii şi păstrau secretul asupra revelaţiilor; cateheza se săvârşea cu gravitate ceremonială. Totuşi, iniţierea hermesiană nu avea nimic în comun cu vechile forme cultuale egiptene, care se desfăşurau în temple, fiind în esenţă o religio mentis – o formă de învăţătură exclusiv spirituală. Autorul citat mai remarca cu îndreptăţire că, spre deosebire de asociaţiile iniţiatice închise de tipul misteriilor, care presupuneau o organizare ierarhică, rituri iniţiatice şi revelarea progresivă a unei doctrine secrete, hermetismul, ca şi alchimia, comporta doar un anumit număr de texte revelate, transmise şi interpretate de către un maestru câtorva discipoli pregătiţi cu grijă – adică purificaţi prin asceză, meditaţie şi anumite practici cultuale. Revelaţia cuprinsă în textele hermetice reprezenta o cunoaştere prin excelenţă ezoterică. În cadrul acestei forme iniţiatice transmiterea textelor nu mai presupunea un lanţ iniţiatic. Chiar şi peste secole, cititorul care redescoperă textele hermetice şi le înţelege se poate iniţia. „Simplul fapt de a o fi înţeles şi asimilat echivala cu o iniţiere„. (4)

Exegeţii moderni ai hermetismului deosebesc două categorii de scrieri hermetice: o categorie aparţinând hermetismului popular – care cuprinde texte de astrologie, de magie, de alchimie, ştiinţe oculte – şi o categorie de texte „savante”. Textele „savante” sunt cuprinse într-o scriere destul de cunoscută în epoca modernă, scriere care a primit numele de Corpus Hermeticum sau Tabula Smaragdina. Corpus Hermeticum este o scriere de întindere medie, care cuprinde mai multe tratate, oarecum independente. Personajele şi decorurile din Corpus Hermeticum sunt egiptene. Ca personaje, apar diferiţi zei egipteni precum Thoth (denumit Hermes de greci), Isis, Horus, Agathodaimon, Ammon, iar ca decor apar diferite oraşe egiptene din epoca ptolemeică, precum Memphis, Theba, Sais. Personajul principal este însă zeul Thoth, patronul înţelepciunii şi al magiei, denumit Hermes de către vechii greci. În primul tratat din Corpus Hermeticum, numit Poimandres, Hermes-Thoth primeşte diferite informaţii ezoterice de factură iniţiatică de la un înalt personaj spiritual denumit Nous. În al doilea tratat, numit Kore Kosmou, Isis îi revelează lui Horus, prin intermediul lui Hermes-Thot, câteva dintre marile taine ale lumii. Al treilea tratat, Asclepios sau Logos teleios – Rostirea desăvârşită – conţine diferite sfaturi iniţiatice. (7)

Încă de la început, Corpus Hermeticum afirmă că iniţierea hermetică nu se poate realiza decât în “inima lumii”, în “centrul universului”, adică în Egipt. Egiptul, potrivit scrierilor hermetice, este reproducerea exactă a “cerului”. „Egiptul e reproducerea exactă a cerului, sau, şi mai bine, locul unde se transferă şi se proiectează aici, pe pământ, toate lucrurile care guvernează şi pun în acţiune forţele cereşti. Mai mult, meleagurile noastre formează templul întregii lumi„, afirmă Thoth-Hermes în primul capitol al Corpusului Hermeticum. (7)

Iniţierea în hermetism, adică în gnosă (gnosis), îi este dată discipolului printr-o „revelaţie-ocultare”, adică printr-o viziune transcendentală scurtă, plină de conţinut. Această viziune transcedentală apare, afirmă discipolii lui Hermes, doar în urma citirii textului originar al scrierii Corpus Hermeticum, cu respectarea pronunţiei şi a accentuării sunetelor. Revelaţia-ocultare reprezintă un flash cognitiv, de felul iluminării spontane, prin care discipolul înţelege tot ceea ce trebuie înţeles. Citirea textului Corpus Hermeticum într-o altă limbă decât în cea originară nu are nici un efect. În cazul iniţierii hermetice este nevoie numai de textul original al cărţii, a cărui citire, sau mai corect spus psalmodiere, determină neofitului revelaţia prin viziune. Textul scris are valoarea unei mantra; numai psalmodierea textului într-un anumit cod sonor poate declanşa viziunea. Traducerea conţinutului textului din egipteană într-o altă limbă, de exemplu în greacă, nu poate duce decât la o distorsionare a textului. Acest aspect este confirmat textual în Corpus Hermeticum. „Cu adevărat – e scris în Poimandres, primul tratat din Corpus Hermeticum – chiar trăsătura caracteristică a sunetului şi intonaţia vocabulelor egiptene reţin în ele însele energia lucrurilor care se spun. Grecii, n-au decât vorbăria goală, bună pentru demonstraţii. Şi asta e, de fapt, filosofia grecilor, o vorbărie zgomotoasă. Cât despre noi, noi nu folosim cuvinte simple, ci sunete pline de eficacitate„. (7)

După cum aprecia scriitorul român Teofil Simenschi, în mod asemănător, la vechii indieni, textul Bhagavat Gitei dar şi al altor texte de acelaşi calibru trebuiau citite în limba sanskrită, într-un anumit cod, cu anumite inflexiuni ale vocii, pentru a provoca efecte asemănătoare. Pentru că, dincolo de efectele mesajului literar, intelectiv, conţinut în litera cărţii, textul sacru se revelează sonor prin sunete modulate informaţional. (19)

Revelaţia prin intermediul unui flash informaţional foarte scurt trebuia experimentată de fiecare neofit care se iniţia în tainele hermetismului. Nu este vorba nici de această dată, cum nu era nici în timpurile primelor dinastii egiptene, despre o concepţie „raţională”, discursivă, ci despre un efort iniţiatic în urma căruia neofitul are anumite viziuni. „Hermes vede întregul lucrurilor; văzând înţelege; înţelegând, el are puterea de a revela şi de a arăta. Lucrurile pe care le-a cunoscut le întipăreşte şi după aceea le ascunde, preferând ca asupra celor mai multe să păstreze tăcerea decât să vorbească, pentru ca generaţiile următoare să le caute „- scrie în primul capitol al Corpus Hermeticum. (7)

Din acest punct de vedere, concepţia hermetică este asemănătoare, uneori până la identificare, cu străvechea concepţie egipteană save sofe sau sophia. Ceea ce vechii specialişti ai conectării egipteni descriau prin intermediul formulărilor specifice miturilor, iniţiaţii hermetişti descriau prin intermediul formulărilor specifice filosofiei (philo-sophia). De aceea, se poate spune că hermetismul reprezintă elementul de continuitate dintre vechea concepţie ezoterică egipteană şi concepţia ezoterică modernă. „Odată – spune Hermes chiar din primul capitol al Corpusului Hermeticum -, pe când gândurile mele se frământau cu privire la lucrurile care sunt, şi înţelegerea mea era trează, iar toate simţurile trupeşti erau ţinute în frâu, ca şi cum ar fi fost împovărate de somn, fie din pricina îndestulării cu hrană, fie a trudei trupeşti, mi s-a arătat cineva cu o statură impresionantă şi o măreţie nemărginită„. Personajul misterios, apărut lui Hermes în starea contemplativă descrisă anterior, în care simţurile erau ţinute în frâu, este Poimandres. Pentru Hermes, Poimandres este „Gândul Domnului cel mare, Împăratul atotputernic şi Desăvârşit”. Într-un dialog de mare profunzime, Poimandres îi revelează lui Hermes marile taine ale lumii. „În primul rând zeul; în al doilea lumea; în al treilea omul„. Acesta este tripticul cunoaşterii iniţiatice la discipolii lui Hermes. (7)

 La originea cosmosului, afirmă Corpus Hermeticum, se află Nous. Nous, penntru vechii hermetişti, era „Unul-Totul”, „Totul în unu”- “En to Pan”, cum au spus, ulterior, alchimiştii. De fapt, prin termenul Nous, hermetiştii înţelegeau Soarele, mai precis Geniul Soarelui. Nous-ul hermetiştilor este aşadar ceea ce vechii egipteni desemnau prin termenul Ra.

Pentru hermetişti, Soarele-Nous-Ra era principalul agent cosmic, care asigură echilibrul „carului lumii”. Hermetiştii mai afirmau că, graţie energiei creatoare a Soarelui-Nous, materia se spiritualizează. Nous nu poate fi cuprins cu simţurile sau cu mintea, afirmau hermetiştii, fiind deasupra oricăror determinaţii sau calificative. Nous este, după cum scrie în Corpus Hermeticum, „inexprimabil, inegalabil, pe care numai tăcerea îl numeşte„. De fapt, nici tăcerea nu-l poate numi, pentru că şi tăcerea este o calitate, iar Nous este deasupra tăcerii. Nous este prea mare pentru a putea avea un nume, nu este făcut din materie, nu se află în trup, este lipsit de culoare ori de înfăţişare, „nu se schimbă, nu se transformă. Nous este el însuşi şi, în acelaşi timp, este cele ce sunt şi cele ce nu sunt. Pe cele ce sunt le scoate la iveală, iar pe cele ce nu sunt le conţine în sine. Nu există nimic care să nu fie în el, tot ce există este născut din el” – scrie în Corpus. De aceea, hermetiştii l-au desemnat pe Nous prin termenul Aion, adică “nemuritor” sau, după o expresie extrem de sugestivă şi de modernă „viu fără sfârşit„. (7)

Hermetiştii consideră că între toate lucrurile din cosmos există o relaţie de “simpatie”. „Toate lucrurile sunt înlănţuite unele de altele prin raporturi mutuale într-un lanţ ce se întinde de jos până sus„, se afirmă în cel de-al treilea tratat din Corpus, denumit Asclepios. Fiecare parte a Lumii, fiind însufleţită de lumina lui Nous-Soarele, devine ea însăşi Unul-Totul. Lumina lui Nous poate sparge izolarea indivizilor, conectându-i la sistemul de corespondenţe al cosmosului-hologramă.

Cosmogonia hermesiană debutează cu imaginea devenită tradiţională a întunericului primordial, răsucit ca un şarpe, din care iese un abur umed ce rostea o “chemare” nearticulată; această “chemare”, pentru Corpus Hermeticum, este “Cuvântul dintru începuturi”. Cuvântul dintru începuturi – stă scris în Corpus Hermeticum – a determinat o modificare profundă a existentului: aburul umed s-a transformat în elementul cosmic foc, din care, ulterior, a luat naştere aerul. Din unirea sfântă a aerului şi a elementului luminos produs de foc au apărut celelalte două elemente cosmice din care este făcută lumea: apa şi pământul.

Această exprimare relevă faptul că cosmogonia hermesiană a fost scrisă de un specialist al conectării (iniţiat) care a văzut, prin clarvedere, în cronica akasha, principalele evenimente ale trecutului. Dacă acest specialist al conectării (iniţiat) a “văzut” în totalitate, încă de la început, prin clarvedere, în cronica akasha, evenimentele principale ale creaţiei lumii, ori dacă le-a văzut de la mijloc sau doar partea finală, este o altă problemă, care poate fi cercetată în mod separat. Cert este faptul că cele exprimate în Corpus Hermeticum sunt viziuni iniţiatice ce-şi au originea în cronica akasha.  „Şi am văzut o privelişte nemărginită – afirmă cel care a scris Corpus Hermeticum -, toate lucrurile s-au luminat, fiind deopotrivă dulci şi extrem de plăcute. Dar, după puţină vreme s-a făcut întuneric într-o parte, un întuneric ce cobora pieziş, înspăimântător şi hâd, care mi s-a părut că se preschimbă în ceva de natură umedă, îngrozitor de tulbure, care scotea fum ca Focul şi din care ieşea o voce nedesluşită şi foarte tânguitoare, însă nearticulată, într-atât încât părea să fi venit din lumină. Atunci, din acea lumină, un anume Cuvânt sfânt s-a alăturat naturii şi a aspirat Focul pur şi neamestecat de natura umedă, ridicându-l în înălţime; era o lumină mai presus de fire şi pătrunzătoare şi, pe deasupra, lucrătoare. Iar aerul, care era de asemenea lumină, a urmat Spiritul şi s-a ridicat spre Foc, într-atât încât părea să atârne şi să fie legat de el. Iar pământul şi apa au rămas atât de amestecate între ele, încât pământul nu putea fi văzut din apă, dar ele s-au mişcat din pricina cuvântului spiritual care se purta pe deasupra lor„.

În a doua etapă a cosmogoniei hermetice este descris felul în care Soarele-Nous a zămislit un demiurg, care poate fi înţeles ca o proiecţie limitată a fiinţei sale. Demiurgul, la rândul său, i-a conceput pe “guvernatori” – adică pe zei -, „cei ce cuprind în sfera lor lumea sensibilă”, a căror guvernare se numeşte Destin.   După creaţia zeilor, a Guvernatorilor, Soarele-Nous i-a creat pe oameni, şi le-a dat în grijă întreaga creaţie – desemnată prin termenul Natură. La început, Natura a adus pe lume şapte bărbaţi, făcuţi după chipul şi asemănarea Guvernatorilor. „Omul, stăpân deplin asupra fiinţelor muritoare şi asupra animalelor lipsite de raţiune, se aplecă prin învelişul său şi îi arătă Naturii de jos frumoasa sa înfăţişare”. Când a văzut trăsăturile luminoase ale omului, scriu textele hermetice, Natura s-a pătruns de iubire. La rândul său, „omul, zărind oglindită în apă forma care-i semăna, se îndrăgosti de ea şi dori să rămână acolo„. Cum dorinţa i s-a îndeplinit, omul a rămas să locuiască în forma fără raţiune, iar Natura, „primindu-şi în ea iubitul, îl înlănţui şi se uniră, deoarece ardeau de iubire„. Această variantă hermetică a mitului lui Narcis poate fi interpretată ca o cădere a omului în materie. (13)

Scrierile hermetice mai afirmă că omul are o natură dublă: o parte nemuritoare, elementul spiritual, şi o parte muritoare, materială, trupul. Obligaţia discipolilor – “fiilor” – lui Hermes este de a înnobila materia, atrăgând-o spre polul luminos al Soarelui-Nous. „Sufletul e unul, viaţa e una, materia e una, totul e plin de suflet, iar materia e plină de viaţă„. Moartea, afirmau hermetiştii este numai închipuire; este privarea verbului athanatos – în greceşte, nemuritor -, de prima sa literă: thanatos. Omul este aşadar nemuritor. Corpus Hermeticum mai afirmă că, aşa cum nu este suficient să te naşti pentru a fi cu adevărat viu, nu este suficient să mori pentru a atinge nemurirea. (7)

Datorită faptului că s-a îndrăgostit de imaginea sa reflectată în natură, omul a rupt legăturile cu Nous. De aceea, omul este dator să refacă această legătură întreruptă şi să parcurgă urcuşul iniţiatic, prin cele şapte sfere ale lumii. După modelul lui Hermes, omul trebuie să-şi regăsească natura sa nemuritoare şi să se întoarcă, după cum scrie textul cărţii hermetice, la „cele străvechi şi primordiale”.

Iniţiatul, afirmă textele hermetice, trebuie să fie asemenea lui Hermes, „fiinţa care deţine legătura de simpatie cu toate misterele cerului„. El trebuie, pe baza similitudinii dintre cele de jos şi cele de sus, să cunoască Întregul (Totul-Unu). Învăţând de la Hermes „că lucrurile de jos au primit poruncă de la creator să se afle în legătură cu cele de sus„, iniţiaţii „au instituit pe pământ funcţiile sacre legate pe verticală de misterele cerului” – scrie în Kore Kosmou , a doua parte a Corpusului Hermeticum. (7)

Scopul final al iniţierii hermetice constă în “spiritualizarea corpurilor şi în corporalizarea spiritelor”, care se obţine, spus în terminologia hermetică, prin unirea sacră dintre om şi natură – în greceşte, hierosgamos. Hierosgamos-ul dintre om şi natură era privit de vechii discipoli ai lui Hermes ca o “căsătorie sacră”. Ulterior, alchimiştii au preluat această concepţie a discipolilor lui Hermes, vorbind în scrierile lor despre “nunta alchimică” şi despre căsătoria Soarelui cu Luna sau a Regelui cu Regina. (31)

Discipolii lui Hermes afirmau că urcuşul iniţiatic se poate realiza prin “arta de a face zei”. Arta de a face zei a constat, după cum afirmă scrierile hermetice, în „capacitatea de a descoperi natura zeilor şi de a o reproduce” în statuile făcute de mâna omului. După cum stă scris în Poimandres, primul capitol din Corpus Hermeticum, „necorporalii se reflectă în corpuri şi corpurile în necorporali, adică lumea sensibilă se reflectă în inteligibil, iar lumea inteligibilă în sensibil„. (7)

Discipolii lui Hermes mai afirmau că omul întreţine cu statuile din temple acelaşi raport pe care le are Nous cu zeii pe care i-a plăsmuit. Cu alte cuvinte, hermetiştii afirmau că statuile zeilor conţin forme ale lumii de dincolo, motiv pentru care au încercat să construiască statui “însufleţite” ale zeilor şi să le venereze. Este evident că, prin această concepţie, hermetiştii n-au făcut altceva decât să perpetueze cultul zeilor din templele egiptene şi să-i confere o coloratură uşor diferită. “Arta de a face zei” repeta, pe alt plan, cultul statuilor din templele egiptene. Statuile erau sălaşuri ale sufletelor Ka sau Ba ale zeilor.

Cultul statuilor şi “arta de a face zei” au fost contestate vehement de contemporanii primilor hermetişti, Părinţii Bisericii creştine, care i-au acuzat pe discipolii lui Hermes că îşi confecţionează „idoli falşi” şi că se roagă la ei. În De civitatae Dei, Augustin îl acuza pe Hermes că „a întrevăzut adevărul, dar s-a făcut complice al erorii” prin acest cult al statuilor, ceea ce este perfect adevărat, mai ales dacă ne gândim la faptul că, de fapt, prin această practică, Hermes şi discipolii săi au nesocotit una din poruncile lui Dumnezeu Unicul: să nu-ţi faci chip cioplit.

Aceasta a fost, de altfel, adevărata semnificaţie a acestei porunci atât de neînţeleasă în ziua de astăzi. Hermes şi discipolii săi au întrevăzut adevărul, dar s-au complăcut într-o imensă eroare.

CRISTIAN GĂNESCU –TAINELE INIŢIAŢILOR VECHIULUI EGIPT

CRISTIAN GĂNESCU –GARDIANUL MARII PIRAMIDE