O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT

AHNATON ŞI NEFERTITI

AMMON VERSUS ATON

De-a lungul istoriei egiptene s-a perpetuat un război ascuns între mai multe şcoli teologice afiliate unor temple. Fiecare şcoală teologică a încercat să propulseze, printr-un subtil proces de substituire teologică, ca zeu suprem, propriul său zeu patron.

Prima mare substituire s-a produs în timpurile predinastice, în momentul în care cel denumit “zeul”, despre care cele mai vechi scrieri cosmogonice afirmau că este “fără formă şi fără nume”, a fost înlocuit cu Ptah. A doua mare substituire, care a aparţinut preoţilor de la Memphis, a constat în înlocuirea lui Ptah cu Ra. Prin această substituire produsă în perioada primelor dinastii, Ra a devenit zeul suprem, iar Ptah a devenit un deus otiosus (zeu care se retrage din lume). A treia mare substituire s-a produs pe fondul unui război teologic de mari proporţii, care s-a dat între două şcoli teologice principale: şcoala teologică din oraşul Heliopolis, care-l considera, în continuare, drept zeu suprem pe Ra şi şcoala teologică de la Hermopolis, care-l avea drept zeu patron pe Ammon. Fiecare şcoală teologică era afiliată unui templu important, fiind condusă de un mare preot şi de un Colegiu sacerdotal.

La un moment dat istoric, cel mai probabil pe timpul reginei Hatchepsut, sacerdoţii de la Hermopolis i-au înfrânt pe cei de la Heliopolis. Ei au afirmat iniţial că Ammon este mai puternic decât Ra, dar, lovindu-se de opoziţia preoţilor de la Heliopolis, au trebuit să se conformeze “regulilor jocului”, astfel că au realizat un util sincretism între Ra şi Ammon sub numele Ammon-Ra. Ulterior, pentru o mai mare credibilitate a cultului, au realizat sinteza Ammon-Ra-Haracte-Atum. În aceeaşi perioadă de timp, pentru a păstra puterea, sacerdoţii de la Hermpolis au instituit “Oracolul lui Ammon”. Cu timpul, marele templu al lui Ammon şi Oracolul auxiliar au acumulat bogăţii imense, devenind, financiar şi politic, extrem de influente şi de puternice. Desigur, această ascensiune foarte rapidă a pus în pericol însăşi existenţa Casei Regale. Este de presupus că mulţi faraoni au luptat, unii pe ascuns, alţii făţiş împotriva acestei hegemonii care tindea să le reducă influenţa.

În timp ce Ammon a devenit zeu suveran în Egipt, marele preot al templului său de la Theba a reuşit să cucerească cele mai importante funcţii administrative în imperiu, iar “Oracolul lui Ammon” a căpătat o mare pondere mediatică, astfel că problemele judecătoreşti, religioase sau civile au început să fie tranşate prin intermediul său. Atunci când se decidea pacea sau războiul sau atunci când se decidea soarta unor proprietăţi funciare sau dreptatea în cadrul unor procese civile, era invariabil întrebat “Oracolul lui Ammon”, a cărui decizie era considerată sfântă. Sentinţele zeului erau comunicate credincioşilor prin “vocea zeului”, adică prin gura servitorilor săi preaplecaţi – sacerdoţii cu rangul de “profeţi” – “cei prin gura cărora vorbea zeul Ammon”. (18)

În scurt timp s-a ajuns ca prin “vocea” zeului Ammon, marele preot al templului şi Colegiul sacerdotal care-l seconda în treburile administrative şi religioase să poată schimba destinele oamenilor, să poată schimba faraoni sau să poată interveni în politica externă şi internă a Dublului Regat. Puterea corupe, iar dacă puterea corupe proporţional cu gradul de penetrare şi cu raza de acţiune, puterea absolută corupe în mod absolut. Dispunând de forţe politice şi financiare extinse, fiind capabili de a manipula forţe magice, specifice războiului parapsihologic, sacerdoţii lui Ammon au declanşat un război total pentru cucerirea puterii absolute. Evident, preoţii cultului lui Ammon au intrat rapid în conflict cu toţi ceilalţi sacerdoţi. Nu numai faraonii, administraţia sau elita politică au fost nemulţumiţi de tot mai accentuata dominaţie a clerului lui Ammon, ci şi sacerdoţii celorlalte temple. Concentrarea puterii sacerdotale în mâinile unei elite a pus în pericol stabilitatea şi toleranţa religioasă a poporului egiptean. Este posibil ca o serie de faraoni slabi să fi devenit simple marionete în mâinile puternicilor sacerdoţi ai cultului lui Ammon.

Principalul centru de putere spirituală şi sacerdotală care s-a opus clerului lui Ammon a fost Colegiul sacerdotal de la Heliopolis (oraşul On sau “Oraşul Soarelui”), unde, din cea mai îndepărtată antichitate, exista cea mai puternică şcoală religioasă al Egiptului. Se spune că la Heliopolis studiau sute de elevi şi că sistemul de iniţiere practicat acolo era cel mai avansat. Teologia de la Heliopolis, eminamente solară, l-a promovat pe Ra, care era uneori considerat drept manifestare sau ipostază a lui Ptah, drept zeu suprem. La Heliopolis exista şi cel mai mare templu al lui Ra. După cum se ştie, templele lui Ra era descoperite, pentru ca razele sale să poată ajunge la orice credincios. Tot la Heliopolis, în Oraşul Soarelui, exista piatra sacră Benben şi cel mai înalt obelisc închinat lui Ra.

Sacerdoţilor de la Heliopolis le-a venit greu să accepte hegemonia cultului lui Ammon şi aroganţa tot mai accentuată a sacerdoţilor acestuia. Ei au respins încă de la început pretenţiile hegemoniste ale clerului lui Ammon – ceea ce a determinat o reacţie foarte dură din partea acestora. În cele din urmă, sacerdoţii de la Heliopolis au pornit o mare contraofensivă împotiva clerului lui Ammon. Ei erau, de fapt, singurii care puteau lupta, de la egal la egal, cu puternicul cler al lui Ammon. Se pare că a fost vorba de o mişcare de rezistenţă serioasă, la care au aderat colegii sacerdotale din multe alte centre religioase şi spirituale ale Egiptului: de la Elephantina, de la Dendera, de la Memphis şi, mai ales, de la Hieropolis.

 Devine evident că, pentru a înfrânge cultul lui Ammon de la Theba, coaliţia sacerdotală condusă de preoţii de la Heliopolis a avut nevoie de o nouă formă de cult. Pentru aceasta a fost aleasă o nouă formă religioasă, un nou zeu; acesta a fost Aton. În ziua de astăzi, după atâtea secole, nu este prea clar motivul pentru care a fost ales Aton şi nu un alt zeu, pentru a fi opus lui Ammon. Nu este clar nici de ce nu s-a mers pe “cartea” lui Ra, căci, în fond, preoţii de la Heliopolis îl aveau pe Ra – zeu cu mare priză în popor – drept zeu suveran. Este posibil ca, pe de-o parte, Ra să fi devenit un zeu mult prea abstract, iar pe de altă parte preoţii lui Ammon, realizând sincretismul teologic Ammon-Ra, să fi preîntâmpinat această mutare din partea adversarilor lor. Astfel, a fost aleasă una din ipostazele lui Ra, Aton, a cărul semnificaţie exoterică a fost cea de disc solar. Încă de la începutul Dinastiei a XVIII-a, Aton a început să pătrundă din ce în ce mai mult în conştiinţa populară, pentru a atinge apogeul în timpul faraonului Amenofis al IV-lea. Oricum, cercetătorii din ziua de astăzi consideră că Aton era una din multele denumiri acordate Soarelui de către vechii egipteni. Ei sunt înclinaţi să creadă că Aton avea numai sensul de “disc al soarelui”, cu alte cuvinte, de aspect vizibil al Soarelui.

Înainte de promovarea ca zeu primordial de către Amenofis al IV-lea, Aton ocupa o poziţie mai degrabă modestă în panteonul egiptean. Textele foarte vechi, unele datând chiar din vremea Dinastiei a XII-a, cuprind destule referiri la Aton, astfel încât se poate creiona, în linii mari, caracterul acestuia. Astfel, pe o inscripţia ce datează din Dinastia a XII – a stă scris: “El a urcat în cer şi s-a contopit cu Aton, trupul zeului care îl crease”, iar pe o stelă a faraonului Amosis, scria: “Era suveran peste toate ce le cuprindea Aton”, iar faraonul arăta ca “strălucitorul Aton”. Pe o inscripţie din mormântul faraonului Amenofis I era scris: “A mers la cer şi s-a unit cu Aton”. Pe o altă stelă rupestră, de pe vremea lui Thutmosis, stă scris: “El apare ca domn al ambelor ţări, să domnească peste toate cele cuprinse de Aton”. Un alt text, din timpul domniei reginei Hatchepsut, afirmă despre un defunct că “a părăsit lumea aceasta pentru a-l vedea pe Aton”. (18)

Alte texte din aceeaşi perioadă îl descriu pe Ra ca fiind “zeul cu faţa acoperită care se ascunde în cealaltă lume”, în timp ce “Aton rămâne zeul manifestat în discul solar”. Textele din Imperiul de mijloc, referindu-se la zeul Atum, una din ipostazele lui Ptah, folosesc următoarea formulare:”Atum, care se află în Aton al său”, adică în discul soarelui, cel vizibil pe cer. O altă formulare arhaică se referă la Ra: “zeul Ra şi Aton al său” sau “Trupul lui Ra este Aton”.

Abia în timpul dinastiei a XVIII -a, deci în timpul faraonului Amenofis al II-lea, Aton a început să se scrie fiind însoţit de determinativul n t r, “zeu”.