O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT

AHNATON ŞI NEFERTITI

STRANIA BOALĂ A FARAONULUI

Explicaţia nu poate fi decât una singură. Nu poate fi vorba, în nici un caz, de un nevolnic sau de un idiot, aşa cum cred astăzi, aproape în unanimitate, istoricii. Singura ipoteză care se impune este că, în ciuda diformităţii sale, Ahnaton a fost un produs, aşteptat de sute de ani, al preoţilor de la Heliopolis. Ahnaton a fost produsul unei manipulări genetice, care s-a realizat prin intermediul căsătoriilor consanguine – acesta fiind chiar scopul ascuns al unor astfel de căsătorii.

Sistemul căsătoriilor în familie urmărea alte scopuri decât se presupune astăzi şi nu a constituit doar o dovadă de înapoiere mentală, specifică antichităţii. Fără nici o îndoială, acest procedeu nu mai este viabil în zilele noastre datorită unor factori genetici şi aurici, dar în vechiul Egipt s-a practicat pe scară largă. Din punct de vedere spiritual, rolul căsătoriilor consanguine a fost, de fapt, naşterea unor progenituri regale cu potenţialităţi spirituale deosebite. Totuşi, nu era suficient ca un fiu de faraon să se nască cu anumite potenţialităţi spirituale; acesta era doar primul pas. Potenţialităţile latente trebuiau educate într-un fel anume, pentru a se manifesta plenar şi armonios. În acest scop, copilul era supus, încă de mic, unui proces iniţiatic specific; totuşi, acest proces iniţiatic era diferit de cel ce se aplica neofiţilor adulţi.

Acesta pare să fie adevăratul motiv pentru care tânărul moştenitor Amenofis al IV-lea nu a stat la reşedinţa tatălui său Amenofis al III-lea Magnificul până la vârsta de doisprezece ani – ceea ce, în contextul epocii, reprezenta un fapt inedit. De altfel, tânărul moştenitor nu a participat nici la înmormântarea bunicilor săi, părinţii reginei Tii, care au fost membri de vază ai curţii regale, ceea ce reprezenta un fapt cel puţin curios. În vechiul Egipt, perioada scursă între deces şi înmormântare nu era de trei zile ca astăzi, ci de şaptezeci şi două de zile, asfel că, indiferent unde s-ar fi aflat, pe teritoriul Egiptului sau în străinătate, tânărul moştenitor al tronului avea tot timpul pentru a se întoarce acasă şi a fi prezent, măcar la funeralii.

Unii istorici atribuie absenţa moştenitorului tronului de la înmormântarera bunicilor – părinţii reginei Tii, despre care există date certe – unei presupuse duşmănii dintre Amenofis Magnificul şi fiul şi succesorul său. Totuşi, această duşmănie despre care vorbesc unii istorici pare mai mult o scorneală; ce duşmănie poate exista între singurul succesor pe linie masculină şi tatăl său, în condiţiile în care copilul nu depăşise vârsta de doisprezece ani ?

În aceste condiţii, devine limpede că absenţa de la funerariile bunicilor s-a datorat unor motive bine întemeiate. Cel mai întemeiat motiv al absenţei lui Ahnaton de la înmormântare bunicilor a fost urmarea unui proces de iniţiere într-un templu; cel mai probabil, templul unde a fost iniţiat Ahnaton a fost la Heliopolis, Oraşul soarelui, denumit de vechii egipteni On, acolo unde era venerat zeul Ra sub forma discului solar.

Este ştiut faptul că, în antichitate, indiferent ce se întâmplă în lumea profană, nimeni nu putea pleca din templul în care are loc iniţierea atâta timp cât ciclul nu era încheiat. În timpul iniţierii, pentru lumea profană şi pentru societate, discipolul era ca şi mort. Dacă, dintr-un motiv oarecare, tânărul moştenitor Amenofis nu a avut ocazia, şaptezeci şi două de zile, să vină la înmormântarea bunicilor, cineva ar fi putut să depună, în numele său, un dar în mormântul sau în sarcofagul bunicilor. Listele numelor celor care au făcut daruri – şi mare parte din darurile depuse în respectivele morminte – au fost descoperite intacte şi încă există. Dar nimeni nu a depus ceva în numele lui Amenofis-fiul. Era ca şi cum Amenofis-fiul, moştenitorul tronului, n-ar fi existat. Ceea ce însemna că, în acel moment, Amenofis-fiul, moştenitorul tronului, era mort pentru lumea profană, adică era supus procesului iniţierii, undeva într-un templu.

Faptul că un fiu de faraon a fost trimis de mic într-un templu pentru a fi iniţiat nu trebuie însă privit ca o bizarerie. Potrivit opiniei generale, în templele din antichitate erau iniţiaţi doar adulţii; ei erau admişi în temple doar în urma unor probe severe. Şi, într-adevăr, majoritatea informaţiilor cu privire la iniţiere se referă doar la adulţi. Se ştie că filosoful grec Pythagoras a stat în templele egiptene mai mulţi ani pentru a fi iniţiat. Datele existente demonstrează totuşi că, atunci când era necesar, cel puţin în cazul moştenitorilor tronului, acest proces putea să înceapă foarte devreme. Acesta era şi motivul pentru care mulţi faraoni aveau acces la domnie încă de mici. De aceea, nici un supus egiptean nu-şi făcea probleme că regele şi stăpânul său absolut avea numai zece sau doisprezece ani. El ştia că nu forma fizică este cea care conta şi că aura zeului se poate manifesta printr-un copil, la fel de bine ca printr-un adult.

În zilele noastre, poate părea straniu ca un copil să fie luat încă de la o vârstă fragedă de la părinţi pentru a fi iniţiat o lungă perioadă în temple. La fel de straniu poate părea şi faptul că iniţierea ar putea să înceapă la o vârstă atât de fragedă – practic, într-o perioadă în care copiii de astăzi abia se dezmeticesc şi încep să meargă la şcoală. Totuşi, nu numai în antichitate copiii erau supuşi procesului iniţierii încă de de la o vârstă fragedă, ci şi în ziua de astăzi; în zonele în care încă se păstrează formele tradiţionale de învăţământ cum este, de exemplu, cazul Tibetului, copiii sunt supuşi procesului iniţierii încă de mici, iar acest aspect a fost documentat în mod clar de Alexandra David Neel, prima europeană acceptată în mânăstirile lamaşi-lor tibetani, care, într-o serie de lucrări documentare publicate la începutul secolului XX, dezvăluia  felul în care copiii de vârste fragede, de patru-cinci ani, sunt trimişi de părinţii lor înstăriţi pentru a studia în mănăstirile tibetane. Antrenamentul iniţiatic la care erau supuşi copiii  sosiţi în templele tibetane era extrem de dur, mult peste ce poate concepe un european civilizat. Un elev-discipol (chela) de paisprezece ani era considerat bătrân.

La rândul său, Lobsang Rampa sau, oricum, persoana care se ascunde sub acest pseudonim, într-o serie de lucrări-document de factură autobiografică, narează caracterul extrem de dur al iniţierilor în mănăstirile tibetane din apropierea Potalei, centrul spriritual al lamaismului şi capitala Tibetului înainte de a fi ocupat de regimul comunist chinez. Activarea  chakrelor, deschiderea celui de-al treilea ochi – ajna chakra sau Ochiul lui Shiva, cel numit Ochiul lui Horus de către egipteni -, călătoriile “în spirit”, dedublările astrale, studiul cărţilor sacre, cunoaşterea plantelor de leac erau numai câteva dintre activităţile principale ale discipolilor tibetani. În lucrările sale, Lobsang Rampa descrie multe procedee iniţiatice care, pentru occidentali, par cel puţin ciudate. Printre acestea se numără deschiderea celui de-al treilea ochi cu ajutorul unor instrumente de lemn. Neofitului i se face o incizie cu o pană de lemn în dreptul celui de-al treilea ochi – ajna chakra – provocându-i-se în mod mecanic activarea acestuia. (52)

Arheologii şi antropologii au confirmat faptul că s-au păstrat schelete, unele provenite chiar din preistorie, care prezentau găuri ciudate ale craniului, chiar în porţiunea frontală, realizate prin trepanaţie. Multe dintre aceste schelete aparţineau unor şamani sau specialişti ai conectării. Existenţa craniilor perforate prin trepanaţie, datorită asemănării evidente cu urma unui glonţ, i-a determinat pe mulţi comentatori moderni să afirme că persoanele în cauză au fost “împuşcate de extratereştri”; alţi cercetători, mult mai realişti, au atribuit trepanaţiile unor intervenţii chirurgicale realizate in extremis de vracii din antichitate. Cu toate acestea, la fel de bine, acele incizii frontale se puteau datora atât unor intervenţii chirurgicale, cât şi, uneori, deschiderii prin mijloace mecanice a ajnei chakra, care este situată chiar în regiunea frontală. Deschiderea chakrelor prin metode mecanice, violente, era practicată pe scară largă în toate societăţile arhaice, inclusiv în preistorie sau, oricum, în ceea ce astăzi poartă numele de preistorie.

Aşadar, dovezile existente astăzi demonstrează faptul că procedee iniţiatice asemănătoare au fost aplicate copiilor elitei sacerdotale sau politice în toate societăţile antice. În consecinţă, nu trebuie să constituie o eroare de interpretare acceptatarea faptului că, la fel ca şi ceilalţi potenţiali moştenitori ai tronului care s-au succedat de-a lungul istoriei statului egiptean, Amenofis al IV-lea-Ahnaton a fost luat de acasă încă din cea mai fragedă copilărie şi supus iniţierii în templu. Astfel că nu trebuie să surprindă faptul că în momentul în care supuşii se gândeau la  tânărul faraon Ahnaton, nu aveau în vedere un copil sau un băieţandru aflat în perioada pubertăţii, ci o persoană “coaptă” din punct de vedere spiritual, capabilă să manifeste anumite puteri psiho-spirituale neobişnuite. Sigur, în ziua de astăzi, aceste aspecte pot fi considerate incredibile, dar trebuie luate în considerare cu cea mai mare seriozitate. Pe de altă parte, în pofida a ceea ce se crede în ziua de astăzi, existenţa cotidiană a unui faraon sau a unui rege din vechime nu prea era una de huzur şi de plăceri necontenite, ci una de sacrificii. Este drept, nu toţi faraonii au fost capabili să-şi ducă misiunea până la capăt. Mulţi dintre ei, mai ales în epoca tardivă a istoriei statului egiptean, au fost total inapţi pentru funcţia pe care şi-au asumat-o. Dar asta este deja o altă poveste. Modul în care a acţionat ulterior faraonul Ahnaton îndrituieşte acceptarea faptului că, în afara iniţierii ce poate fi calificată drept “obişnuită”, i s-a mai aplicat şi un alt fel de iniţiere. Această din urmă formă de iniţiere se aplica doar “aleşilor”, adică celor ce prezentau “semne” distinctive. Ceea ce înseamnă că, fiind conştienţi de potenţialul psiho-mental, spiritual şi, de ce nu, genetic, al moştenitorului tronului, preoţii de la Heliopolis l-au iniţiat pe Ahnaton într-un mod diferit, în funcţie de particularităţile pe care le prezenta. O astfel de iniţiere a durat, după câte se pare, până în momentul în care a fost înscăunat faraon. Boala atât de ciudată a lui Ahnaton trebuie pusă în legătură cu acest tip de iniţiere.

Ahnaton, în cursul iniţierii în Oraşul Soarelui, Heliopolis, acolo unde exista cel mai mare centru iniţiatic al antichităţii, a fost supus unor procedee iniţiatice care i-au provocat modificări hormonale importante. Departe de a fi efectul unei boli, creşterea craniului pe verticală putea fi provocată în urma  unor acţiuni mecanice de lungă durată, identice oarecum cu cele practicate şi în ziua de astăzi de unele triburi negroide, pentru care canonul frumuseţii fizice este dat de craniul alungit, nasul cât mai bombat şi buzele cât mai groase.

După cum au confirmat numeroşi antropologi, la mijlocul secolului XX, membrii unor triburi din Africa Centrală foloseau structuri din lemn – mici scândurele prinse cu un fel de şarniere -, pentru a provoca alungirea craniului la unii copii. Purtate o lungă perioadă de timp, din fragedă copilărie, pe toată perioada creşterii, structurile din lemn determinau configuraţia dorită a craniului. În Zair, se practica şi un alt procedeu: sugarului i se înfăşura strâns în jurul capului un bandaj, începând de la ceafă până la frunte. Aceste procedee ciudate, prin care se provoca alungirea craniului erau răspândite în antichitate pe arii vaste, din tundrele siberiene până în America de Nord şi de Sud, din Africa până în Laponia. (55)

Surprinzător este faptul că astfel de procedee de alungire a craniului erau practicate – după cum afirmă Hartwig Hausdorf – chiar şi în Europa. Sunt deja celebre cazurile craniilor deformate descoperite în Bavaria, în oraşul Staubing, unde, la sfârşitul anului 1970, a fost descoperit un cimitir datând din secolul al V-lea după Iisus Hristos. La Staubing, în două morminte, mormântul 361 şi mormântul 535, au fost descoperite două cranii deformate artificial. Aceste cranii aparţineau unor persoane de sex feminin care au decedat la o vârstă destul de înaintată. Interesant este faptul că, studiind corpul femeii din mormântul 361, savanţii au descoperit uşoare modificări degenerative la oasele şoldurilor şi ale pieptului, simptome asemănătoare cu cele ale lui Ahnaton. (55)

Cercetătorii care au studiat aceste cazuri au lansat ipoteza, destul de plauzibilă, că cele două femei ar fi aparţinut unei rase neeuropene, probabil hunică, avându-se în vedere că, în acea perioadă, Europa a fost “vizitată” de nenumărate valuri ale popoarelor migratoare. De altfel, la huni aceste procedee nu erau ceva neobişnuit. Cecetătorii care au studiat craniile deformate artificial ale celor două femei au conchis că deformările craniene nu au provocat dereglări ale creierului, nici scăderea inteligenţei şi nici n-au diminuat durata vieţii.

O configuraţie diferită a craniului, craniul în formă de turn – adică ceea ce astăzi apare ca o anomalie fizică şi poartă numele de oxicefalie – determină procese fizico-chimice ale creierului cu totul diferite de cele normale. După cum se ştie, omul actual foloseşte doar 6 % din capacitatea creierului şi nu este exclus ca acest procentaj să crească în cazul condiţiilor modificării structurii craniului. Interesant este şi faptul că majoritatea imaginilor despre extratereştri, existente astăzi în inconştientul colectiv, scot în evidenţă craniul disproporţionat de mare, alungit spre înapoi, faţă de restul trupului. În acest context, este de la sine înţeles că cei care au realizat alungiri ale craniului în antichitate au avut în vedere mai mult decât un simplu deziderat estetic. Cercetătorii domeniilor ezoterice şi bioenergeticienii moderni au remarcat faptul că structura alungită a craniului determină anumite modificări ale aurei capului şi ale chakrelor. În cazul craniilor deformate artificial, aura capului este poziţionată diferit decât la omul normal, ceea ce determină apariţia unor aptitudini psiho-spirituale ample. Având în vedere toate aceste aspecte ezoterice, se prefigurează încetul cu încetul o concluzie total diferită de cea promovată de istoriografia modernă: departe de a fi fost un biet nebun, faraonul Amenofis al IV-lea-Ahnaton a fost un iniţiat. Datorită iniţierii destul de atipice, chiar şi pentru vechiul Egipt, iniţiere care a început încă din cea mai fragedă pruncie şi care, pe lângă practici iniţiatice “clasice”, a presupus şi deformarea cutiei craniene, Ahnaton şi-a modificat parametrii spirituali, devenind unul dintre cei mai importanţi iniţiaţi ai timpului său. Dezvoltarea psihomentală şi spirituală ieşită din comun i-a afectat însă trupul. Începând de la pubertate, din jurul vârstei de 15-16 ani, trupul lui Ahnaton a început să prezinte primele simptome ale unei degenerări, reprezentările picturale prezentând un trup aproape hidos.

Aşadar, paternitatea evenimentelor memorabile ale instaurării monoteismului lui Aton nu poate fi atribuită reginei Nefertiti, care, fără îndoială, a avut rolul ei în această ecuaţie. Nefertiti a fost o mare personalitate, la fel ca şi regina mamă Tii. De altfel, între Tii şi Nefertiti nu pare să fi existat o rivalitate, aşa cum se speculează astăzi, ci o colaborare permanentă. Dacă n-ar fi existat colaborare, Nefertiti n-ar fi ajuns niciodată regină. Frumuseţea reginei Nefertiti n-ar trebui să mascheze adevăruri mai substanţiale. Dacă Ahnaton ar fi fost un om bolnav în sensul conferit astăzi acestui cuvânt, nimeni nu l-ar fi urmat, mai ales că preoţii lui Ammon constituiau un pericol permanent. În contextul dat, devine incredibil şi demn de un roman kafkian faptul că supuşii încercau să semene cât mai mult cu el, să-i imite mersul şi, uneori, gestica. Dar, dacă personajele din reprezentările de la Tell-el Amarna nu-l imitau pe faraonul, ci erau la fel ca şi el !?

Nu cumva, acei supuşi ai lui Ahnaton, care încercau să semene stăpânului, făceau parte din acelaşi lot experimental, programat de sacerdoţii de la Heliopolis, după modele astăzi căzute în uitare ?