O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT

AHNATON ŞI NEFERTITI

CAPITALA AKHETATON

Primii ani ai domniei lui Amenofis al IV – lea au reprezentat, după cum o indică documentele existente, o perioadă de linişte atât pentru tânărul cuplu regal, cât şi pentru regina Tii. Era firesc ca, în primii ani ai domniei, tânărul faraon să fie iniţiat în tainele treburilor politice ale statului. Faraonul era cel care, în calitate de fiu al lui Ra, trebuia să menţină ordinea cosmosului, a pământului şi a societăţii. De dimineaţa până seara, el trebuia să participe la procesiuni, la slujbe solemne şi la întruniri cu factorii de decizie ai administraţiei.

După naşterea celei de-a doua fiice, deci după anul 1361 înainte de Iisus Hristos, Amenofis al IV – lea a manifestat intenţii tot mai făţişe de a se sustrage de sub tutela puternicului cler al lui Ammon de la Theba. Iniţierea în tainele teologiei solare de la Heliopolis pare să fi avut un cuvânt greu de spus în premeditarea unor reforme de amploare.

În ultimele două secole, faraonii, dar şi reprezentanţii de frunte ai celorlalte şcoli teologice de pe tot cuprinsul Egiptului – în special cei de la Heliopolis şi cei de la Hermopolis – au dus o luptă acerbă, adeseori făţişă, împotriva clerului lui Ammon. Amenofis al III – lea Magnificul, deşi a început această luptă în tinereţe, nu a dus-o până la capăt. Greutatea luptei împtriva hegemoniei agresive a Marelui Preot al lui Ammon a fost dusă, o perioadă de timp, de regina Tii, care, după toate datele existente, se comporta ca o iniţiată de grad înalt. De altfel, fără un sprijin substanţial, atât politic, cât şi magic, din partea sacerdoţilor de la Heliopolis, nici regina Tii, nici dinastia Amenofis n-ar fi rezistat pe tronul Egiptului prea mult timp. Nu este exclus ca, în perioada de început a domniei lui Amenofis al IV-lea să se fi declanşat un război mediatic, politic, administrativ şi, este de presupus, magic – parapsihologic, i-am spune astăzi – de mari proporţii între sacerdoţii lui Ammon şi colegiile sacerdotale de la Heliopolis. Casa regală nu putea fi situată decât în epicentrul acestor evenimente.

În anul 1360 înainte de Iisus Hristos, în al patrulea an de domnie, când Amenofis al IV-lea avea numai 16 ani, s-a produs un eveniment foarte important, despre care documentele păstrate nu se referă decât aluziv. O stelă numeşte acest eveniment “ceva rău”. Este vorba, mai degrabă, despre o încercare nereuşită de lovitură de stat a preoţilor lui Ammon.

Acesta a fost începutul unui eveniment epocal care, de-a lungul timpului, a fost interpretat în felurite moduri. Pentru unii cercetători a fost “o revoluţie monoteistă”, pentru alţii “o erezie” inimaginabilă, având în vedere specificul politeist al religiei egiptene, iar pentru alţii “o reformă monoteistă ratată”. În anul de graţie 1360 înainte de Iisus Hristos, Amenofis al IV-lea a luat taurul de coarne şi i-a retras toate prerogativele marelui preot al lui Ammon de la Theba, a închis templele şi a început prigoana împotriva clerului. Mai mult decât atât, a interzis cultul tuturor celorlalţi zei de pe tot cuprinsul Egiptului, distrugându-le imaginile din temple. Erau toleraţi numai Ra şi, într-o anumită măsură, Osiris. În acelaşi timp, tânărul faraon l-a proclamat drept zeu unic pe Aton – discul solar. Ulterior, va realiza o simbioză Ra-Aton, Ra fiind aspectul transcendent, iar Aton fiind aspectul imanent şi manifestarea vizibilă a acestuia.

Procesul înlocuirii celorlalţi zei ai panteonului cu Aton, s-a realizat gradat, în timpul domniei lui Ahnaton. “Regele reneagă toţi zeii şi îndeosebi pe Ammon de la Theba – scrie Constantin Daniel. Renegarea numelor zeilor constă în distrugerea numelor şi a statuilor lor. Chiar termenul de zeu, n t r, este proscris. Nicăieri distrugerea nu este mai mare ca la Theba, oraşul lui Ammon, vrăjmaşul direct al regelui, mai exact, zeul ai cărui preoţi se împotriveau faraonului. Nici zeii funerari nu sunt cruţaţi, iar, printre ei, este Osiris (Osiris a mai fost tolerat o perioadă de timp, dar rolul său a scăzut considerabil n.n.). De fapt, mormintele rămân aceleaşi, doar rugăciunile şi inscripţiile votive se schimbă, adresate acum lui Aton. Din inscripţiile de la Tell-el-Amarna reiese că Aton nu este un zeu nou, ci un zeu care n-a fost recunoscut de către oameni şi că abia acum s-a făcut cunoscut revelându-se.” (16)

Prin 1360, în urma unui vis profetic, Amenofis al IV-lea ia hotărârea de a întemeia o nouă capitală, pe care a denumit-o Akhetaton, situată la jumătatea distanţei între Memphis şi Theba, într-un loc numit astăzi Tell-el-Amarna. “Aşa cum este adevărat că tatăl meu Ra-Harachti, care este Aton, trăieşte, eu voi construi oraşul Akhetaton în acest loc pentru Aton, tatăl meu”. La 18 ianuarie 1360 înainte de Iisus Hristos, Amenofis al IV-lea s-a deplasat de la Theba pentru a marca limitele noului oraş, fixând în mod ritualic primele pietre de hotar. Un an mai târziu, imediat după inaugurarea şantierului, Amenofis al IV-lea şi-a schimbat numele în Ahnaton (Ikhnaton), în traducere, “Aton este mulţumit”. (62)

Între 1360 şi 1357 înainte de Iisus Hristos, mai mult de o sută de mii de muncitori au participat la ridicarea noului oraş Akhetaton – în traducere, “Orizontul lui Aton”. Akhetaton-ul a fost primul oraş din lume construit pe baza unui proiect urbanistic. Spre deosebire de celelalte oraşe egiptene, ale căror străzi principale – Căile Soarelui – urmau drumul ceresc al lui Ra, de la răsărit spre apus, strada principală a oraşului Akhetaton, urma un traseu paralel cu Nilul, de la sud la nord.

Arhitectura oraşului era astfel concepută încât Oraşul lui Aton putea figura la loc de cinste printre marile minuni ale lumii antice. Rezervaţii pentru animale sălbatice, parcuri-grădini botanice, sisteme de irigaţii, sisteme de conducte şi de canale, bazine cu apă, complexe de locuinţe, palatul regal, clădiri somptuoase, marele templu al lui Aton – toate se integrau organic şi armonios. În partea sudică, spre Theba, a fost construit un cartier rezidenţial şi un mic palat, numit Maruaton, situat alături de un lac artificial. Lângă lacul artificial a fost construit un debarcader din piatră, împodobit cu basoreliefuri. Mai departe, pe partea dreaptă, a fost construit un depozit al sanctuarului lui Aton, iar pe partea stângă o sala hipostilă, locul unde faraonul Ahnaton ţinea audienţele publice. Urma un pod acoperit, care intersecta drumul principal, pe care trecea numai familia regală de la reşedinţa particulară la palat. În partea sudică a podului se afla o rampă de acces, ce ducea direct la reşedinţa particulară a faraonului. În apropiere se afla un parc imens, în jurul căruia erau dispuse clădirile importante ale administraţiei, precum şi magaziile cu alimente. Reşedinţa particulară a familiei regale era flancată de mai multe curţi interioare, fiind formată dintr-o sală imensă cu 42 de coloane şi numeroase încăperi anexă. Locuinţele fiicelor lui Ahnaton şi ale lui Nefertiti se aflau ceva mai departe, într-un pavilion separat. Palatul regal, care trona în mijlocul tuturor celorlalte construcţii, avea pereţii, podeaua şi tavanul pictate în culori vii, luminoase, cu peisaje copiate din natură. În partea nordică a oraşului se aflau multe alte clădiri impunătoare ce aparţineau marilor dregători, iar dincolo de ele erau dispuse locuinţele, mai modeste, ale numeroşilor locuitori ai capitalei. În punctul cel mai nordic al oraşului se înălţa un zid dublu şi o mare poartă ce permitea accesul în oraş. Marele templu al lui Aton, care era lung de 800 de metri şi lat de 275 de metri, se afla chiar în centrul oraşului, pe drumul principal. Templul era orientat către răsărit şi nu avea acoperiş. Planul templului cuprindea un pavilion, trei curţi, o sală hipostilă şi o mare curte interioară – numită sanctuarul Ghem-Aton, în traducere, “Aton a fost găsit”. (62) Ghem-Atonul era înconjurat de cinci piloni, despărţiţi de curţi interioare. De-o parte şi de alta a Ghem-Atonului se aflau două spaţii pentru festivităţi, denumite Per-hai, adică “Casa bucuriei”, unde se aflau mese de piatră pentru ofrandele aduse de popor, care nu avea voie să pătrundă mai departe. De la Ghem-Aton la sanctuarul sacru al lui Aton – echivalentul sanctorumului – era o distanţă de peste 300 metri. În acest spaţiu erau dispuse curţi interioare, abatoare pentru animalele ce trebuiau sacrificate şi magazii.

Sanctuarul lui Aton era înconjurat de un zid. Dincolo de zid, în dreptul pilonului de la intrare, o alee ducea spre o altă incintă, fiind urmată de un alt pilon. În interiorul acestei incinte se aflau zeci de altare din piatră şi, dincolo de ele, o imensă sală hipostilă, unde erau patru mari statui ale lui Ahnaton. La marginea sălii hipostile se înălţa cel mai mare pilon al templului lui Aton, dincolo de care, în curtea interioară, era zona sacră, sanctorum (adyton), unde faraonul aducea jertfe.