O POVESTE DE DRAGOSTE ÎN VECHIUL EGIPT

AHNATON ŞI NEFERTITI

NEFERTITI: “FRUMOASA CARE IATĂ, VINE”

Unii cercetători contemporani tratează evenimentele petrecute între anii 1360 – 1345 înainte de Iisus Hristos ca pe o telenovelă, atribuind unor personaje secundare un rol mai important decât cel pe care l-au avut. Astfel, într-o lucrare devenită celebră, cercetătorul francez Philipp Vandenberg, îndrăgostit de chipul reginei Nefertiti, îi atribuie soţiei lui Ahnaton nu numai iniţiativa reformei religioase de factură monoteistă, dar şi o importanţă decisivă în desfăşurarea evenimentelor. (30)

Unul din motivele unei astfel de abordări istorice îl constituie boala faraonului Ahnaton, devenită tot mai vizibilă începând cu al 17-lea an de viaţă. Începând cu anul 1359 înainte de Iisus Hristos, picturile care-l reprezintă pe Ahnaton prezintă o extrem de curioasă modificare a aspectului său exterior. Picturile din acea perioadă îl prezintă pe faraonul de numai 17 ani într-o ipostază asemănătoare cu cea a lui Quasimodo, cocoşatul de la Notre Dame. Capul lui Amenofis aminteşte un cap hidrocefal, braţele şi picioarele sunt foarte subţiri, iar umflăturile din zona toracelui, a şalelor şi a pulpelor sunt, din punct de vedere anatomic, anormale.

Pentru Amenofis al IV-lea – scrie Philipp Vandenberg într-o lucrare dedicată reginei Neferiti -, “soarele de aur, strălucitor, ce dă căldură şi viaţă, înseamnă mai mult. Pentru el, soarele era divinul, de la care purced toate – unicul zeu, pur şi simplu. Cei mai mulţi istorici au fost până acum de părere că Amenofis al IV-lea ar fi iniţiat singur această cotitură spre monoteism. Dar teza nu mai rezistă astăzi, căci după cum Nefertiti a fost în umbra aproape a tuturor marilor acţiuni politice, este imposibil ca Amenofis al IV-lea să fi dat singur viaţă mişcării teosofice”. (62)

Este interesant de remarcat şi faptul că, potrivit lui Philipp Vandenberg, dar şi altor comentatori moderni, mulţi dintre eroii evenimentelor petrecute acum 3300 de ani au o altă origine decât cea egipteană. Astfel, Iuia, tatăl reginei Tii, regina Tii sau Nefertiti sunt consideraţi a fi fost străini – de exemplu, de origine mitanniană sau hitită -, ca şi cum Egiptul n-ar fi fost capabil să dea astfel de personalităţi. Acestă tendinţă cvasigenerală a fost caracterizată în felul următor de un bun cunoscător al culturii antice, cercetătorul român Radu Florescu: “poate nu este lipsit de interes să se observe că, de altfel, la fel ca şi în cazul reginei Tii, originea străină a reginei Nefertiti este mai degrabă rezultatul unei anumite optici depăşite, care atribuia indoeuropenilor pătrunşi în Asia anterioară rolul preponderent în structurarea unei societăţi şi a unei culturi noi.” (62)

Desigur, nu era nevoie să vină cineva din exterior pentru a-i învăţa pe preoţii din Heliopolis ce au de făcut. Cultul lui Aton exista cu mult timp înaintea promovării sale ca zeu suprem. Chiar Amenofis Magnificul, tatăl faraonului reformator, îşi botezase barca regală “Aton luminează”, astfel încât nu era necesar ca o prinţesă străină să-i înveţe pe sacerdoţii şi pe faraonii egipteni ce au de făcut. Fără nici o îndoială, frumoasa regină Neffertiti a avut un rol important în reforma religioasă, dar puterea ei era limitată. Şi identificarea reginei Neffertiti cu Thaduhepa, prinţesa Mittaniană, pe care, la un moment dat, o încearcă cercetătorul amintit, este forţată. Philipp Vandenberg îi mai atribuie lui Ahnaton o grămadă de defecte printre care, cele mai “inofensive” ar fi fost complexul lui Oedip în relaţiile cu mama sa, homosexualitatea în relaţiile cu bărbaţii din anturaj sau cretinismul în relaţiile cu clerul. Mai mult decât atât, după această interpretare, doar doi din copiii lui Nefertiti ar fi fost făcuţi cu Ahnaton. Pentru autorul citat, Ahnaton a fost un bolnav incurabil, incapabil să domnească chiar şi o secundă. Nefertiti, scrie Philipp Vandenberg, “nu s-a lăsat însă respinsă de manifestările bolii soţului ei. Dimpotrivă, s-ar părea că modificările morbide vizibile la Amenofis al IV-lea au provocat din nou, la femeia mai în vârstă şi mai matură, acele sentimente materne de care tânărul faraon avea atâta nevoie. Şi de aceea apare cu atât mai tragic că Amenofis a fost, în cele din urmă, împins, de rătăcirea lui, s-o respingă pe această femeie. Soţul reginei Nefertiti a fost, deci, bolnav de la vârsta de 17 ani şi a devenit treptat un om de compătimit, depinzând de sprijinul şi de energia spirituală a unei personalităţi puternice – Nefertiti. I se pot atribui multe defecte lui Amenofis al IV-lea, dar nu i se poate nega o calitate importantă: avea o fire pacifistă”. (62)

Problema este totuşi mult mai complicată decât a acorda merite mari unuia dintre eroii dramei de acum aproape trei mii cinci sute de ani, concomitent cu a-l coborî pe celălalt. Astfel de procedee merg, în cel mai bun caz, într-o telenovelă. Este lesne de înţeles că tânărul faraon de 17 ani, Casa Regală, chiar şi regina mamă Tii, n-ar fi putut face faţă atacurilor furibunde ale preoţilor lui Ammon care, dintr-o dată, şi-au văzut zădărnicite eforturile desfăşurate de-a lungul a două secole. Cei care au instituit cultul lui Aton în Egiptul dinastiei a XVIII-a au avut nevoie de un spate asigurat sub aspect logistic, administrativ, politic, economic, dar şi magic (parapsihologic),  dată fiind amploarea luptei care se desfăşura în acele timpuri. Este, de asemenea, greu de imaginat ca un băieţandru de 17 ani sau o tânără cu cinci ani mai mare să aibă forţa de a se opune unei armate sacerdotale dotată cu mijloace impresionante – atât financiare, mediatice, administrative, cât şi magice. Mai ales că, după începerea prigoanei îndreptată împotriva clerului lui Ammon, anularea importantelor prerogative a declanşat o reacţie extrem de violentă din partea acestora.

Din punct de vedere magic, devine clar că au existat forţe puternice capabile să-i protejeze pe tânărul faraon şi pe întreaga familie regală. Pe de-o parte, aura lui Ra primită la încoronare, iar pe de altă parte, sprijinul sacerdoţilor de la Heliopolis par să fi constituit mijloacele eficiente de protecţie împotriva celor ce-i doreau pieirea. Fără protecţie magică, fără aura lui Ra şi a strămoşilor-faraoni, fără un sprijin masiv din partea sacerdoţilor de la Heliopolis, Amenofis al IV-lea şi Nefertiti, în cel mai bun caz, se puteau juca de-a mama şi de-a tata în curtea palatului regal de la Malkata, ori puteau construi templul lui Aton pe malul Nilului, în nisip, aşa cum fac copiii ascultători. A atribui merite unuia sau altuia, a-l ridica pe unul în detrimentul celuilalt, nu serveşte la nimic. Autorii instaurării cultului lui Aton şi-au asumat un risc imens. Ei erau conştienţi de ceea ce fac, conştienţi atât de temeritatea demersurilor lor, cât şi de pericolele pe care le aveau de înfruntat. Cu toate acestea, ei şi-au dus la bun sfârşit sarcina pe care şi-au asumat-o, chiar dacă sfârşitul a fost tragic.

În mod paradoxal, ca o ironie a istoriei, Amenofis al IV-lea – Ahnaton -, este considerat astăzi drept “soţul bolnav” al frumoasei regine Nefertiti.

Referindu-se la înfăţişarea lui Ahnaton începând cu cel de-al 17-lea an de viaţă, istoricii moderni nu uită să menţioneze  boala foarte gravă de care suferea. Într-adevăr, frescele dezvăluie o anomalie anatomică stranie care ar fi apărut când faraonul a depăşit vârsta de 17 ani.

Cauzele acestei anomalii au fost discutate îndelung în mediile ştiinţifice, neexistând însă o opinie unanimă. Unii specialişti vorbesc de un sindrom foarte rar, numit lipodistrofie, sindrom care face ca partea inferioară a trupului să slăbească, iar partea superioară să se umfle, grăsimea de sub piele să se disipeze în partea superioară a trupului, în timp ce ţesuturile adipoase să prolifereze în şezut şi pulpe. Acest sindrom, asemănător până la un punct cu un stigmat sau chiar cu o degenerare genetică, se manifestă şi printr-o alungire a craniului şi printr-o hipertrofie mamară. După cum afirmă lucrările de specialitate, diformitatea craniului – numită hipsicelaţie, oxicefalie, acrocefalie sau pyrgocefalie – care face parte din malformaţiile congenitale din grupul craniostenozelor, se datorează osificării precoce a suturii coronare şi sagitale care împiedică dezvoltarea laterală, ceea ce permite doar dezvoltarea în înălţime a craniului. (16)

Boala lui Ahnaton, atât de controversată, este, într-adevăr, foarte greu de diagnosticat din punct de vedere ştiinţific. Din punctul de vedere al concepţiei ezoterice, explicaţiile ştiinţifice, deşi sunt întemeiate din punct de vedere medical, nu sunt şi suficiente. Boala faraonului pare să se fi datorat mai multor factori combinaţi, iar explicaţiile medicale reprezintă doar o faţetă a problemei. Astăzi există convingerea aproape unanimă a istoricilor că Ahnaton a fost un om bolnav care, nu se ştie cum, a avut tupeul, absolut incredibil, de a instaura o religie de factură (mai mult sau mai puţin) monoteistă într-un Egipt bântuit de demonii politeismului. Această interpretare nu răspunde însă la o întrebare simplă: cum a fost posibil ca o personalitate labilă fizic şi psihic să instituie o reformă religioasă de factură monoteistă într-o ţară în care politeismul era atât de răspândit ?

Mai mult decât atât, cum a fost posibil ca o personalitate labilă fizic şi psihic să întrunească o asemenea adeziune, încât să fie imitată cu veneraţie de elita spirituală a Egiptului, ale cărei standarde erau cu mult mai înalte decât cele din ziua de astăzi ?!

Chiar şi pentru o cercetare superficială, este stupefiant felul în care curtenii îl imitau pe faraon: diformitatea faraonului a început să fie copiată şi mimată de toţi curtenii, creându-se un nou tip de ideal uman, demn de a fi imitat. Această imitare a unui model uman – demonstrată cu prisosinţă de reprezentările epocii – poate fi, la o analiză superficială, interpretată din două puncte de vedere: ori ca o dovadă de slugărnicie, ori ca o dovadă de solidarizare. Slugărnicia era, într-adevăr, o “virtute” răspândită în vechime, după cum este şi în ziua de astăzi. Cât despre solidarizare, este greu pentru un om să fie solidar cu diformitatea altuia; în definitiv, nu trebuie confundată solidarizarea cu compătimirea.

La o privire mai atentă, nici una din cele două variante nu pare a se impune. Frescele ce au străbătut veacurile până în ziua de astăzi indică în comportamentul supuşilor mai mult decât simpla dovadă de slugărnicie ori decât o dovadă de solidarizare cu cineva aflat în suferinţă, faraon sau om de rând. De aceea, se impune şi o a treia variantă, singura care poate fi luată în considerare în acest context: este vorba, din partea supuşilor, despre o identificare psihologică, mentală şi, mai ales, spirituală cu un model extrem de puternic. Această constatare naşte însă o altă întrebare: de ce supuşii au urmat un model uman care, în termenii estetici ai oricărei civilizaţii, era grotesc ? Cu atât mai mult cu cât vechii egipteni aveau oroare de orice diformitate fizică. Defuncţii erau întotdeauna pictaţi în stare de har, fără nici o diformitate fizică, iar cei vii căutau prin toate mijloacele pe care le aveau la îndemână să arate cât mai bine. Pentru vechii egipteni, diformitatea şi urâţenia veneau de la demonii nefaşti ai întunericului, de la Seth, deci erau în afara ordinii naturale a lumii, Maat, şi nimeni nu s-ar fi obosit să însoţească un faraon excentric, nebun, diform şi demn de milă, aşa cum se crede că a fost Ahnaton; cu atât mai puţin poate fi înţeleasă dorinţa supuşilor de a-l imita.

Pentru curtenii “slugarnici” exista, fireşte, alternativa comodă a urmării intereselor preoţilor lui Ammon, care încercau din răsputeri să pună capăt unei aventuri ce le periclita chiar existenţa fizică. Totuşi, elita epocii, fie laică, fie sacerdotală, l-a urmat pe Ahnaton. Faptul că Ahnaton a rezistat şaptesprezece ani ca faraon demonstrează că modelul său uman a fost extrem de puternic, dar şi că sprijinitorii săi din umbră, sacerdoţii de la Heliopolis, au făcut faţă tuturor situaţiilor de criză. Urmaşul său, Tutankhamon, nu a rezistat decât câţiva ani înainte de a fi înlăturat cu violenţă, cu toate că a revenit la cultul lui Ammon. Cu tot sprijinul preoţilor de la Heliopolis, care existase şi în vremea domniei strămoşilor lui Ahnaton, nimeni nu avusese curajul să-i înfrunte făţiş pe preoţii lui Ammon. Devine astfel evident că preoţii de la Heliopolis au avut nevoie de o personalitate puternică, de necontestat, pentru a-şi pune în aplicare convingerile, la fel cum Ahnaton a avut nevoie de preoţi pentru a nu fi spulberat în câteva ore de uriaşa maşinaţiune laică şi religioasă care i se opunea. Era vorba despre o combinaţie fericită, fără de care totul s-ar fi sfârşit înainte de a începe. Ce au găsit totuşi preoţii de la Heliopolis la Ahnaton, pentru a-l susţine ? Ce au descoperit supuşii la faraonul diform pentru a-l urma şi, mai mult decât atât, pentru a-l imita, în condiţiile în care era mult mai simplu să se alieze preoţilor lui Ammon ?