SECŢIUNEA:
DE PRIN LUME ADUNATE
ARTEFACTELE MAGICE DIN BUCEGI
Despre toate aceste artefacte litice cu caracter magic de pe platoul Bucegi – şi despre multe altele de acest gen, amplasate în diverse zone ale arealului carpato-danubiano-pontic, precum Muntele Ceahlău sau Muntele Gugu – unii analişti şi cercetători materialişti afirmă într-un mod cât se poate de comic că nu sunt altceva decât stânci a căror formă actuală este rezultatul eroziunii naturale (ploilor, vântului, zăpezilor şi altor intemperii). Însă din punct de vedere spiritual se poate afirma că toate aceste artefacte litice au fost cioplite în străvechime de oameni şi că au avut un caracter magic pregnant.
Scopul principal al construirii acestor artefacte litice a fost de a perpetua contactul energetico-informaţional (magic) al oamenilor întrupaţi cu fiinţele decorporate denumite zei. În ceea ce priveşte motivul construirii artefactelor din piatră, acesta este destul de lesne de dedus: piatra este cel mai durabil element. Cele mai impunătoare artefacte litice au fost templele, dar nu trebuie subestimate nici statuile uriaşe cioplite direct în stânci.
În ceea ce priveşte artefactele litice de tipul statuilor cioplite direct în stâncă, acestea îi reprezentau fie pe Întemeietorii sau pe strămoşii arhetipali ai oamenilor cerului care apoi sau numit români, fie pe zei (după caz). Atunci când au fost cioplite, astfel de artefacte au avut rolul eminamente magic de a realiza legătura energetică între fiinţa reprezentată şi teritoriul pe care erau dispuse, precum şi între fiinţa reprezentată şi populaţia ce locuia în acele teritorii.
Artfactele respective nu au fost construite ca un fel de amintire a acestor fiinţe – aşa cum s-ar putea crede la prima vedere -, ci au fost realizate pe timpul manifestării acestora în planul cuantic material. În concluzie, artefactul litic nu reprezenta un monument comemorativ, ci unul magic; prin artefact fiinţa respectivă era legată magic (energetico-informaţional) de teritoriul respectiv şi de supuşii săi întrupaţi. Dacă, după o perioadă, acea fiinţă era înfrântă şi izgonită din teritoriul respectiv, alături se cioplea statuia noului învingător şi aşa mai departe. Statuii fiinţei transfizice alungate i se anulau atributele magice fie printr-un ritual, fie prin demantelare – prin spargerea unei porţiuni – sau prin scoaterea ochilor etc.
În străvechime, majoritatea sanctuarelor, templelor, dolmenelor şi statuilor gigantice au fost construite pe înălţimile inaccesibile ale munţilor tocmai datorită faptului că, în mod concret, palierul (de fapt subpalierul) cuantic al văzduhului începe la o înălţime relativ apreciabilă de sol. De asemenea, trebuie consemnat şi faptul că pentru oamenii obișnuiți astfel de artefacte litice – temple sau statui – erau doar locuri de pelerinaj (dacă se poate spune astfel); oamenii obişnuiţi locuiau la altitudini mai mici, dar făceau pelerinaje regulate (periodice) pe înălţimile munţilor pentru a-şi contacta zeii sau strămoşii decorporaţi – „strămoşii din ceruri”. Acesta este motivul pentru care în locaţiile izolate situate pe vârfurile munţilor nu existau sate, ci doar artefacte litice. Oamenii urcau la munte, pe înălţimi, pentru a le vizita.
Artefactele litice din Munţii Bucegi este că nu au fost cioplite toate în acelaşi timp, ci în mod progresiv, de-a lungul unei perioade mai îndelungate de timp. Ordinea de construire a artefactelor litice din Munţii Bucegi pare să fi fost următoarea: primul şi cel mai vechi artefact litic este situat pe Vârful Omu, la altitudinea de 2505 metri. Urmează, în ordine, complexul arhitectonic litic denumit denumit „Babele”, statuia gigantică a unui şarpe încolăcit, care poate fi denumită simplu „Şarpele”, şi, în final, Sfinxul (2200 metri). Alături de Sfinx mai sunt câteva artefacte litice de dimensiuni mai mici, printre care şi o coloană a cerului. (…)
