MAREA PIRAMIDĂ

HIEROGLIFA “MR” – FOCUL CARE SE GĂSEŞTE ÎN CENTRU

Egiptenii desemnau piramida prin hieroglifa MR, care însemna “munte”. Exprimarea nu era doar metaforică, ci cât se poate de concretă. Atunci când mergeau la piramidă, egiptenii spuneau că “urcă”.Termenul actual de piramidă a fost dat de vechii greci datorită faptului că uriaşa construcţie de pe platoul de la Giza semăna, ca formă, cu o … prăjitură în formă de piramidă, foarte gustată în acele timpuri. Etimologic, cuvântul actual piramidă provine din limba greacă, fiind format din pyros, foc şi amid, care înseamnă “a se găsi în centru”. Sensul cuvântului indică faptul că piramida ascunde în centrul său un foc. Aşadar, misterul piramidei este atât de “ascuns”, încât apare chiar şi în numele său: “focul care se găseşte în centru”. Dar pentru a detecta ce fel de “foc” ascunde piramida, trebuie analizat mai înainte simbolismul figurilor geometrice.

Pentru concepţia spiritualist-ezoterică, la baza tuturor formelor se află cercul. Cercul este figura geometrică perfectă, semnificând plenitudinea. Cercul este infinit şi etern: nu are început sau sfârşit, nu are bază sau vârf. Tot ce are formă sferică este viu: ciclurile naturii, corpurile cereşti şi orbitele lor, ciclul vieţii şi al morţii, chakrele, Pământul. În interiorul fiecărui cerc există alte cercuri; între toate cercurile există o interconectare profundă pe baza raporturilor numerice, proporţiilor şi progresiilor geometrice. Totuşi, pentru construcţia piramidei vechii constructori au ales baza pătrată, ceea ce înseamnă că s-au bazat pe cunoştinţe geometrice avansate. Astfel, dacă se desenează un cerc care să unească cele patru colţuri ale pătratului de la bază cu vârfurile triunghiului ce formează feţele piramidei, circumferinţa cercului este egală cu perimetrul pătratului, adică ceea ce a primit numele de cuadratura cercului.

Din punct de vedere simbolic, pătratul simbolizează cele patru elemente cosmice – pământul, apa, aerul şi focul; într-un cuvânt, ceea ce astăzi a primit numele de materie. Atunci când este reprezentat spaţial, pătratul devine cub. Cubul simbolizează solidele, stabilitatea şi durabilitatea. Vechii iniţiaţi foloseau simbolul pietrei cubice pentru a simboliza toate aceste caracteristici. Suveranii sau iniţiaţii erau reprezentaţi aşezaţi pe o piatră cubică sau pe un tron de formă cubică, ceea ce simboliza dominarea naturii materiale. Omul însuşi este o piatră cubică neşlefuită care, prin şlefuire, devine un cub perfect. Astfel, piatra cubică perfect şlefuită simbolizează cucerirea aspectelor materiale ale vieţii. Pe de altă parte, cubul simbolizează şi “temniţa” care este lumea materială. Într-un cuvânt, pătratul (cubul) reprezintă temelia – baza – existenţei lumii materiale, tetraktys, cum îi spuneau vechii greci. Pe această temelie se află dispuse cele patru triunghiuri ce formează piramida. Triunghiul, reprezentat prin cifra trei, reprezintă spiritul. Triunghiul dispus peste pătrat, trei adunat cu patru, spiritul şi materia, reprezintă totalitatea, adică cifra şapte. Şapte reprezintă atât macrocosmosul, cât şi microcosmosul. Cifra şapte semnifică materia dominată de spirit.

Deloc întâmplători, pe numeroase picturi de pe pereţii mormintelor egiptene sunt înfăţişate personaje ce ţin în mână o cheie, care are forma unei cruci egiptene (ankh) aşezată deasupra unui triunghi. Ea are acelaşi simbolism ca cel al piramidei: trei aşezat peste patru, adică materia dominată de spirit. Ceea ce înseamnă că personajele ce ţineau în mâini cheia erau iniţiaţi.

Faptul că marea piramidă este formată din aproape 2600000 (sau 2300000) pietre cubice perfect şlefuite poate să nu fie un fapt lipsit de importanţă. Nu este însă prea evident dacă numărul exact al blocurilor de piatră cubică, bine şlefuite şi fasonate, care se îmbină atât de perfect unele cu altele, pentru a forma imensul monument de piatră, are într-adevăr o semnificaţie anumită, dar în mod sigur constructorii care le-au fasonat şi finisat, pentru a arăta ca nişte pietre cubice perfecte, nu erau simpli pietrari analfabeţi şi neştiutori, ci, precum alchimiştii şi constructorii Evului Mediu, erau iniţiaţi. Constructorii piramidei au fost maeştri zidari care îmbinau cunoaşterea ezoterică şi ingineria. Manipulând şi perfecţionând materia, calfele şi zidarii din vechime s-au transformat ei înşişi. Pe măsura finisării blocurilor de piatră – a pietrelor cubice – calfele şi zidarii au devenit ei înşişi pietre cubice perfect şlefuite şi finisate. Ei au devenit astfel stăpâni ai lumii materiale.

În breslele antice de meşteşugari nu intra chiar oricine, la fel cum nu orice om avea privilegiul de a fasona şi de a cizela un bloc de piatră, utilizabil pentru o construcţie de o asemenea importanţă. În vechime se credea că, dacă constructorii nu sunt purificaţi, deci dacă nu sunt demni de a îndeplini o lucrare, construcţia nu poate dura în timp. Probabil că secretele meseriei deţinute de puternicele bresle de zidari din vechime, ar pune pe gânduri orice constructor din ziua de astăzi.

În epoca modernă a fost lansată, cu ceva succes în mass media, ipoteza paleoastronautică, potrivit căreia sfinxul şi marea piramidă, la fel ca şi alte edificii ciclopice ale antichităţii, au fost construite de către extratereştri, adică de fiinţe provenite din alte sisteme solare, care se deplasează cu ajutorul OZN-urilor. Nu există însă nici o dovadă şi nici un argument solid care să indice că sfinxul şi marea piramidă ar fi fost construite cu ajutorul unor procedee inginereşti de sorginte extraterestră, de către fiinţe provenite de pe alte sisteme solare, aşa cum consideră majoritatea promotorilor concepţiei paleoastronauticii. Sfinxul şi marea piramidă au fost construite de oameni, prin intermediul puterilor spiritului omenesc – indiferent care au fost acelea. Spiritul omenesc este capabil să acţioneze asupra lumii materiale şi să o modifice aşa cum doreşte. Doar cei care nu cred în puterea spiritului omenesc, se încăpăţânează să imagineze scenarii cu privire la intervenţia extratereştrilor la realizarea marilor edificii ale antichităţii. Spiritul omenesc nu are nevoie de extratereştri (extratereştri sau, mai corect spus, intratereştri, care există şi fără să li se atribuie activităţi de care nu sunt responsabili) pentru a se manifesta la adevărata sa valoare; omul este creaţia lui Dumnezeu, fiind creat după Chipul şi Asemănarea Sa. În mod cert, oamenii pot manifesta puterile spiritului fie în bine, fie în rău. Manifestând puterile spiritului în bine, oamenii aduc slavă Unicului Dumnezeu, ajutându-şi în acelaşi timp semenii. Manifestând puterile spiritului în rău, oamenii încearcă, într-o formă sau alta, să-şi asuprească semenii, împotrivindu-se Legilor lui Dumnezeu. Dacă îşi manifestă puterile spiritului în lucrări greşite, oamenii devin “potrivnici” sau “adversari” ai Legilor lui Dumnezeu.

Concluzia ce se impune este evidentă: marea piramidă şi sfinxul au fost construite de oameni, prin puterile spiritului omenesc. Faptul că marea piramidă a rezistat o perioadă atât de lungă de timp, demonstrează faptul că cei care au construit-o au fost iniţiaţi. Totuşi, aşa cum a fost argumentat anterior, cei care au construit marea piramidă şi sfinxul (şi, implicit, celelalte două piramide) pentru au fost iniţiaţi atlanţi, nu egipteni. Aşadar, misionarilor atlanţi şi nu constructorilor egipteni li se poate atribui decuparea şi şlefuirea celor 2600000 blocuri de piatră pentru a deveni pietre cubice perefecte, transportul blocurilor de piatră de la cariere până pe platoul de la Giza, şi ridicarea edificiilor propriu-zise.

În mod cert, aşa cum se proceda în antichitate în cazul oricărei construcţii de o asemenea anvergură, după construirea edificiilor impunătoare de pe platoul de la Giza, iniţiaţii atlanţi au recurs la un ritual magic foarte puternic. Acest ritual magic avea rolul de a lega edificiile respective de cultul zeilor care se practica în Atlantida. În cadrul acestui ritual, constructorii au introdus în marea piramidă diferite artefacte şi obiecte de putere, inclusiv statui ale zeilor. Artefactele şi obiectele de putere au fost încărcate magic, iar statuilor zeilor li s-au făcut ritualuri; prin aceste ritualuri, sufletele Ka ale zeilor au fost conjurate să pătrundă în statui. Prin intermediul artefectelor şi statuilor, tot felul de influenţe parvenite de pe aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului – din palierul infraeteric – şi-au găsit sălaş în marea piramidă.

De asemenea, la fel ca alte edificii de acelaşi tip din antichitate, nu trebuie să surprindă faptul că marea piramidă a fost “însufleţită” magic prin “plantarea” în interiorul ei a unor duhuri de preoţi sau iniţiaţi, care au devenit astfel patronii din umbră (la propriu) ai edificiului şi, implicit, ai procesului iniţierii ce urma să se desfăşoare acolo; ca patroni nevăzuţi ai edificiului, duhurile acestora au devenit un fel de “gardieni ai pragului”. În antichitate, “plantarea” duhurilor unor iniţiaţi sau sacerdoţi în edificii de acest tip se realiza cel mai adesea benevol, la decesul natural al acestora, dar au existat şi cazuri în care s-a realizat în urma unor sacrificii umane.

Ritualul sacrificării unor fiinţe umane la ridicarea unui edificiu – templu, sanctuar etc – era practicat pe scară largă în primistorie şi antichitate. Multe edificii din vechime – în special în America de sud, dar şi în Orientul apropiat sau îndepărtat – au fost “însufleţite” prin jertfirea unor fiinţe umane. Erau jertfite fiinţe omeneşti cât mai curate din punctul de vedere al ritualurilor practicate în acele timpuri. Uneori se capta doar “umbra” unei fiinţe omeneşti, caz în care, într-un răstimp foarte scurt (uneori până la sfârşitul zilei respective, până la apusul sorelui, alteori într-un răstimp de trei zile), aceasta murea, fiind înmormântată la temelia construcţiei, devenind astfel un “gardian al pragului”. Ca “gardian al pragului”, duhul fiinţei sacrificate rămânea legat de construcţia respectivă. Ea se putea desprinde de edificiul material doar în cazul în care acesta era distrus.

Dacii, de exemplu, jertfeau adesea fiinţe omeneşti; după cum informează istoricul antic Herodot, dacii trimiteau, din patru în patru ani, un mesager la Zalmoxis. Mesagerul, care era ales din cei mai curaţi şi curajoşi războinici ai neamului dac, era aruncat în sus deasupra unor suliţe înfipte vertical. Dacă mesagerul murea, dacii considerau că mesagerul a fost primit de Zalmoxis. Dacă însă mesagerul nu murea, ci era doar schilodit, preoţii interpretau evenimentul ca pe o nereuşită, reproşându-i acestuia lipsa de puritate rituală, astfel că sacrificau repede un al doilea mesager pentru a-l îmbuna pe Zalmoxis. Ritualul sacrificării unei fiinţe umane la temelia unui edificiu de importanţă deosebită a fost folosit în Ţările Române şi de-a lungul Evului Mediu; este edificatoare, în acest sens, legenda Meşterului Manole, în care principalul constructor, Manole, şi-a imolat propria soţie, Ana, la temelia construcţiei.

În cazul marii piramide, duhurile decorporate de preoţi sau iniţiaţi plantate în antichitate au continuat să joace o lungă perioadă de timp rolul de “gardieni ai pragului” şi mentori ai procesului iniţierii. În acest context trebuie menţionată mărturia scriitorului englez Paul Brunton, care afirmă în cartea Egiptul secret că a stat o noapte în marea piramidă, chiar în camera regelui, răstimp în care a fost contactat de doi dintre sacerdoţii decorporaţi ce “păzeau” edificiul şi se îngrijeau ca iniţierile să se realizeze potrivit ritualului prestabilit. În prima etapă a priveghiului său în marea piramidă, autorul citat afirmă că a fost invadat de fiinţe malefice decorporate: “tot ce ştiu este că atunci când „m-am branşat”, printr-o metodă de atenţie interiorizată în care mă iniţiasem cu mult timp înainte de această a doua excursie în Egipt, mi-am dat seama că forţe ostile invadaseră camera. Era ceva ce se apropia, ceva ce mi se părea nefast, periculos. … Umbre au început să zboare de colo-colo în sala unde nici una nu putea fi descrisă; pu­ţin câte puţin, au luat o formă mai definită; deodată au apărut figuri răuvoitoare, foarte aproape de propria-mi faţă. În faţa ochilor spiritului se înălţau distinct ima­gini sinistre. Apoi o apariţie neagră avansa, fixându-mă cu o privire răutăcioasă, şi înălţându-şi mâinile într-un gest ameninţător, ca şi cum ar fi vrut să-mi inspire un respect amestecat cu frică. Spirite de vârstă incalculabilă păreau să se fi strecurat până aici din necropola vecină, această necropolă atât de veche încât mumiile se prefac în ţărână în sarcofagele lor de piatră; umbrele agăţate de aceşti antici defuncţi îşi făceau apariţia supărătoare pe scena priveghiului meu”. (23)

În cele din urmă, după propria sa relatare, autorul citat a fost salvat de asaltul forţelor malefice chiar de doi dintre “gardienii pragului” ce sălăşuiau în marea piramidă: “detestabilii invadatori fantomatici – afirmă Paul Brunton în Egiptul secret – au dispărut în întunericul de unde ieşiseră; s-au evaporat în regatul sumbru al morţilor, luând cu ei tot cortegiul de orori periculoase. Nu ştiu cât timp s-a scurs atunci, până când mi-am dat seama de o prezenţă nouă în cameră. Era cineva bine­voitor, o figură prietenoasă, ce stătea la intrare şi îmi arunca priviri pline de bunătate. Sosirea lui a însemnat o schimbare totală de atmosferă. … Arătarea se apropia de scaunul meu de piatră; atunci am văzut că o alta o urma. Amândouă stăteau alături de mine, studiindu-mă cu gravitate; privi­rile lor erau pline de semnificaţii profetice. Am simţit că se apropie un moment important din viaţa mea. Aceste două fiinţe îmbrăcau în viziunea mea un as­pect de neuitat. Robele albe, sandalele, înţelepciunea în­tipărită pe trăsături, statura înaltă, toate acestea mi-au revenit imediat în minte. În plus, purtau însemnele in­discutabile ale importanţei lor; în ei erau deci recunos­cuţi mari preoţi ai vechiului cult egiptean. O lumină superficială îi înconjura, răspîndindu-se foarte straniu pe o parte a sălii. Într-adevăr, nu păreau să fie oameni sim­pli; aveau splendoarea semizeilor; faţa lor respira un calm fără egal, calmul vieţii mănăstireşti. Stăteau imobili ca nişte statui, mă studiau, cu mâinile împreunate pe piept; păstrau o tăcere absolută.” (23)

În cele din urmă cei doi gardieni şi în acelaşi timp hierofanţi decorporaţi ai marii piramide l-au supus pe autorul citat unei iniţieri ce a presupus o decorporare voluntară, adică o “ieşire în afara trupului” – ceea ce în mediile spiritualiste din ziua de astăzi poartă numele de “out of body experience”.