MAREA PIRAMIDĂ

SFINXUL – POTOPUL – DEŞERTUL

Dintre cercetările cele mai recente cu privire la perioada construirii marii piramide, trebuie remarcate cele efectuate de Robert Bouval, relatate pe larg de scriitorul Graham Hancock. Ele infirmă datarea istoriografiei aceptată unanim în ziua de astăzi şi confirmă datarea vechilor concepţii. În urma unor cercetări ample, cercetătorul britanic Robert Bouval a ajuns la concluzia că ansamblul arhitectonic de la Giza, din care fac parte sfinxul şi cele trei piramide numite de egiptologi a lui Keops, a lui Kefren – fiul lui Keops – şi a lui Mikerinos, nu au fost construite la voia întâmplării, ci după un plan bine gândit până în cele mai mici detalii.

Cercetătorul britanic mai afirmă că dispunerea celor trei piramide şi a sfinxului pe platoul de la Giza indică foarte clar obiectivul urmărit şi, mai mult decât atât, indică şi epoca în care aceste monumente au fost construite. Plecând de la un pasaj din Textele Piramidelor, în care faraonul defunct era identificat cu Osiris, iar “locuinţa” lui Osiris era identificată cu constelaţia Orion, Robert Bouval a ajuns la concluzia că amplasarea celor trei piramide şi a sfinxului constituie reflectarea terestră a hărţii cereşti vizibilă pe cerul Egiptului în timpul construirii acestor edificii. Cercetătorul englez a conchis că cele trei piramide şi sfinxul au fost construite pe platoul de la Giza ca reflectare terestră a principalelor stele din constelaţia Orion; astfel, Nilul corespunde Căii Lactee, iar cele trei piramide corespund celor trei stele principale ale constelaţiei Orion. (49)

Robert Bouval a analizat cu ajutorul computerului configuraţiile cereşti ale perioadelor anterioare, ajungând la concluzia că perioada în care dispunerea edificiilor de pe platoul de la Giza corespunde perfect cu configuraţia stelelor din constelaţia Orion este mult anterioară anului 2650 înainte de Iisus Hristos – dată la care istoriografia a situat începerea construcţiei marii piramide. Abia în jurul anului 10500 înainte de Iisus Hristos – afirmă Robert Bouval – dispunerea stelelor din constelaţia Orion se proiecta cu exactitate în amplasarea edificiilor de pe platoul de la Giza. Aşadar, concluzionează cercetătorul britanic, acum 12500 de ani, în plină Epocă a Leului, stelele din constelaţia Orion se proiectau exact în configuraţia edificiilor situate pe platoul de la Giza. (49)

Autorul citat mai afirmă că reflectarea terestră a constelaţiei Orion a fost respectată până în cele mai mici amănunte, cu cea mai mare precizie. În acea perioadă, Soarele răsărea exact în punctul indicat de intrarea în marea piramidă, iar sfinxul, din poziţia în care se afla, îşi admira pe cer propria sa constelaţie, care se afla exact în faţa ochilor săi. În momentul în care Soarele apărea pe cer deasupra liniei orizontului, se puteau vedea numai capul şi umerii constelaţiei Leului, la fel cum, de la intrarea în marea piramidă, se vedeau doar umerii şi capul sfinxului. Deviaţia poziţiei sfinxului faţă de axul drumului care ducea la marea piramidă este exact de 14 grade, la fel cum, în perioada construirii sale, în momentul în care Soarele răsărea pe cerul Egiptului, constelaţia Leului era deviată cu 14 grade la stânga Soarelui.

Un alt cercetător, scriitorul britanic John A. West a mers şi mai mai departe decât Robert Bouval, afirmând că sfinxul a fost construit înaintea marii piramide. Demonstraţia sa a pleacat de la premise evidente: capul sfinxului este disproporţionat faţă de restul trupului, iar baza prezintă o eroziune diferită de cea a restului corpului. Sfinxul, care reprezintă un leu cu cap de om, are o lungime totală de 72 de metri şi o înălţime de 20 de metri. La aceste proporţii, capul nu depăşeşte 4 metri. În schimb, starea de conservare a capului este mai bună decât a restului trupului, deşi este cioplită dintr-o rocă ceva mai puţin dură. După cum afirma scriitorul britanic, nu-i nevoie să fii specialist pentru a-ţi da seama că tipul de eroziune al sfinxului este diferit de tipul de eroziune al celorlalte construcţii de pe platoul de la Giza. În timp ce construcţiile din jur prezintă efectele unei eroziuni provocate de furtunile de nisip dinspre Sahara, sfinxul prezintă un tip de eroziune ce nu poate fi produs decât de ploi abundente, de mari şuvoaie de apă sau chiar de acoperirea cu apă un timp îndelungat. Dacă ar fi vorba numai despre revărsările anuale ale Nilului, atunci Sfinxul ar fi fost erodat mai mult la bază decât la vârf. Dar lucrurile stau exact invers. Şanţurile de pe trupul sfinxului sunt mult mai mari spre vârf decât la bază. Ceea ce înseamnă că sfinxul a fost supus unor ploi foarte intense, de lungă durată sau chiar că a fost acoperit parţial de ape. Cea mai plauzibilă concluzie este că, o bună perioadă de timp, sfinxul a fost acoperit trei sferturi de ape. În această perioadă, capul sfinxului a rămas afară, fiind total erodat de vânturi şi de ploi. În consecinţă, cei trei autori britanici – Robert Bouval, Graham Hancock şi John A. West – au emis ipoteza că sfinxul a fost construit acum aproximativ 12500 de ani, într-o perioadă în care Egiptul era o imensă savană. Robert Bouval este de părere că sfinxul era un reper al echinocţiului de primăvară, aşa cum era el sărbătorit în anul 10500 înainte de Iisus Hristos, adică în plină Eră a Leului. Datorită unor evenimente planetare – potopul sau topirea gheţarilor la sfârşitul erei glaciare, care au provocat ploi torenţiale de lungă durată – sfinxul a suferit tipul de eroziune descris. Când ploile au încetat, nisipurile s-au înstăpânit pe teritoriul Egiptului, acoperind parţial sfinxul; mii de ani mai târziu, pe timpul faraonului Keops, sfinxul a fost redescoperit şi degajat de nisip, iar capul, cel mai deteriorat, a fost resculptat. Acesta este motivul pentru care, actualmente, capul Sfinxului este disproporţionat în raport cu restul trupului. (49)

Egiptologia modernă a mai convenit şi faptul că chipul sfinxului îl reproduce pe cel al faraonului căruia i s-a atribuit construirea sa şi a marii piramide: Keops. Dar şi această ipoteză a fost infirmată de cercetările comparative întreprinse de Robert Bouval şi de colaboratorii săi, care au sugerat că între chipul lui Keops şi chipul sfinxului nu este nici o asemănare. Rugat de Robert Bouval, un specializat în portrete robot, Frank Domingo, care lucrează pentru poliţia din New York, a conchis, în urma unor analize amănunţite, că cele două chipuri nici nu aparţin aceleiaşi rase. Privite din perspectiva concepţiei spiritualist-ezoterice, cercetările celor trei autori englezi, Graham Hancock, Robert Bouval şi John A. West, permit o înţelegere mai profundă a tipului de mentalitate care i-a caracterizat pe vechii egipteni. Concluziile lor sunt asemănătoare, până la un punct, cu teoriile promotorilor concepţiei teozofice moderne: Rudolf Steiner, Edgar Cayce sau Paul Brunton, care, cu limitele inerente, au adus unele clarificări preţioase înţelegerii subiectului.

Astfel, acum aproape o sută de ani, Rudolf Steiner (1861-1925) afirma că marea piramidă este “cel mai mare depozit iniţiatic existent pe Terra”. Rudolf Steiner mai afirma că marea piramidă este, totodată, reflectarea în piatră a Kamaloka (în limbajul teosofilor, Kamaloka este o parte a lumii de dincolo; litt: Kamaloka: lumea dorinţei – în limba sanscrită, kama înseamnă dorinţă, iar lokas înseamnă loc), termen echivalent până la un punct cu ceea ce egiptenii desemnau prin termenul Amduat. Afirmaţii asemănătoare au fost făcute şi de Edgar Cayce (1877-1947), “profetul adormit”, cum i se mai spune. Edgar Cayce afirma că întregul complex de la Giza a fost construit la intersecţia tuturor liniilor de energie care traversează Pământul. El mai afirmă că sfinxul a fost construit cu 10500 de ani înainte de naşterea Mântuitorului Iisus Hristos, iar marea piramidă a fost construită ceva mai târziu, în jurul anului 10390. Pentru Edgar Cayce, marea piramidă avea un dublu scop: de a constitui “cea mai mare carte de istorie existentă pe pământ” şi, în al doilea rând, de a constitui “cel mai mare laborator secret de alchimie spirituală”, rezervat celor ce străbat proba iniţierii. Edgar Cayce mai menţiona în celebrele sale dezvăluiri şi o altă piramidă, încă nedescoperită, care stă “în adormire”, undeva sub nisipurile deşertului.

Sfinxul, mai spunea Edgar Cayce, este “paznicul” care păzeşte cea mai mare comoară – “comoara atlanţilor”. El afirma că această comoară este îngropată undeva sub marea piramidă, într-o sală secretă – numită sala arhivelor. Alături de diferite artefacte cu caracter magic, precum cristale, dispozitive arhaice, în sala arhivelor de sub marea piramidă se găsesc documente care descriu istoria umanităţii, de la “prima cădere a omului în materie” până în perioada scufundării Atlantidei, adică până în perioada construirii marii piramide. Edgar Cayce afirmă că de la picioarele sfinxului porneşte un coridor subteran, ce duce chiar în “sala arhivelor”. Sfinxul este paznicul care opreşte accesul în sala arhivelor “până nu se va împlini sorocul”, adică până în momentul în care umanitatea nu va fi suficient de matură pentru a înţelege cum se cuvine informaţiile conţinute în “comoara atlanţilor”. Pentru că – spunea Edgar Cayce – “multe din cunoştinţele şi informaţiile atlanţilor ar putea deveni extrem de periculoase, dacă ar cădea în mâinile cui nu trebuie”. (51)

Aceste aspecte au fost confirmate şi de un alt neobosit cercetător al vechilor mistere, scriitorul englez Paul Brunton (pe numele adevărat Raphael Hurst; 1898-1981) care, în best-sellerul “Egiptul secret”, apărut la mijlocul deceniului al treilea al secolului XX, narează experienţele vizionare pe care le-a avut în preajma impunătoarelor edificii de pe platoul de la Giza. Ulterior, Paul Brunton a petrecut o noapte în sarcofagul de piatră din camera regelui din marea piramidă, unde, de asemenea, a avut, experienţe notabile. Aflat într-o stare modificată de conştiinţă, “abandonat acelei letargii care apare atunci când gândirea se întrerupe”- după cum afirmă în lucrarea “Egiptul secret” – Paul Brunton a reuşit să aibă mai multe viziuni (regresii temporale) cu privire la construirea celor două mari edificii de pe platoul de la Giza: sfinxul şi marea piramidă. Astfel, Paul Brunton a devenit martorul mut al construirii sfinxului: “Nu ştiu cât a durat această stare, dar la un moment dat n-am mai văzut culorile, în locul lor apărându-mi un vast peisaj. În jurul meu totul se anima cu o mulţime de umbre sumbre… Toţi aceşti oameni aveau faţa alungită şi aspră, iar pielea de o nuanţă brun roşcată sau galbenă bătând în gri. De asemenea, buza lor superioară era mult alungită. Munca lor o dată terminată, iată că în locul pantei abrupte, stâncoase care domina locul, a apărut un gigantic chip omenesc, pus pe corpul unui leu enorm. Pe vârful uriaşei coafuri pe care o purta personajul şi ale cărei ondulaţii se detaşeau în spatele urechilor sale, se pusese un disc de aur masiv. SFINXUL! Oamenii dispăruseră – îşi continuă Paul Brunton viziunea. Peisajul devenise inert ca un mormânt părăsit. Atunci am constatat că o mare imensă îşi răspândise apele în spaţiul din stânga mea, linia ţărmului profilându-se la mai puţin de o leghe. Tăcerea din jur avea ceva sinistru; nu puteam înţelege nimic până când, chiar din inima oceanului, a izbucnit un tunet profund. Pământul se zguduia şi tremura dedesubtul meu; cu un muget asurzitor, apele s-au ridicat şi un imens zid s-a aruncat spre sfinx şi spre mine, înghiţându-ne pe amândoi. POTOPUL ! A urmat o pauză dar nu mai era nici o mare. În locul spaţiului vast acoperit cu mlaştini pe jumătate secate, nu se putea vedea decât, ici şi colo, suprafeţe mari cu pete albe sărate, uscându-se la Soare. Soarele îşi revărsa mereu, peste tot, focul său necruţător, absorbind şi ultima picătură de umezeală. DEŞERTUL ! Sfinxul contempla în continuare peisajul. El a rămas de veghe până când, într-o zi, a apărut o mică flotilă de vapoare care s-a oprit pe malul fluviului. Începând din acea zi, farmecul tăcerii a fost întrerupt. De atunci s-au construit locuinţe, nu departe de acolo au venit regii cu clerul lor. Cu aceste întâmplări, viziunea mea a luat sfârşit.” (23)

Ipoteza cea mai logică ce derivă din toate aceste cercetări trecute pe scurt în revistă este că atât marea piramidă şi sfinxul, cât şi implicit, celelalte două piramide au fost construite înainte de potop, în plină Epocă a Leului, în perioada în care stelele constelaţiei Orion se proiectau exact în configuraţia dispunerii  edificiilor pe platoul de la Giza (aşa cum a specificat scriitorul Robert Bouval), adică cu aproximativ 12500 de ani în urmă, dar nu de egipteni, ci de altlanţi (aşa cum a menţionat, la rândul său, Paul Brunton).

Atlanţii care au construit edificiile menţionate au fost emigranţi-misionari aflaţi în căutarea unui habitat stabil, în condiţiile în care pe continentul Atlantida se duceau lupte grele între diferite facţiuni. Aceşti emigranţi-misionari atlanţi simţeau probabil că sfârşitul civilizaţiei lor este aproape şi au dorit să perpetueze, prin edificii de mare amploare, cunoştinţele lor iniţiatice. Acesta a fost motivul pentru care, cu doar câteva sute de ani înaintea scufundării continentului Atlantida, emigranţii-misionari au construit, într-o regiune depărtată de ţara lor, aleasă însă cu multă atenţie, edificiile respective.