MAREA PIRAMIDĂ

HIEROGLIFA “GEB”: GEEA CEA VIE

Iniţiaţii şi specialiştii conectării din vechime afirmau că Pământul este o fiinţă vie. Ei mai afirmau că, la fel cum omul este format din sistemul osos şi din muşchi, pământul este format din munţi şi din celelalte forme de relief; la fel cum omul are un sistem circulator, vase prin care circulă sîngele, pământul are râuri, fluvii şi mări. La fel cum omul are o aură structurată în mai multe corpuri sau straturi energetice, pământul are un câmp eteric, un câmp astral etc. Pământul, la fel ca şi omul, are un spirit – Spiritul Pământului.

Vechii specialişti ai conectării egipteni afirmau că pământul se află sub jurisdicţia unui zeu (sau geniu planetar). Ei denumeau acest zeu prin termenul Geb (hieroglifa g b b). Dacă pentru celelalte popoare ale Orientului apropiat, Geniul Pământului avea sexul feminin, pentru vechii egipteni avea sexul masculin, fiind conceput ca un tată. După teologia de la Heliopolis, zeul Geb era soţul zeiţei Nut – Cerul – şi tatăl principalilor zei: Osiris, Seth, Nephtis şi Isis.

În urma cercetărilor radiestezice şi geomantice pe care le-au întreprins, iniţiaţii, contactorii şi clarvăzătorii din antichitate au descoperit că Pământul, în afara formelor de relief, are şi o geografie energetică, pe care au considerat-o ca fiind sacră. Geografia energetică a globului terestru este formată din linii sau culoare de energie, care au un anumit traseu. Ei au mai descoperit că acolo unde se întretaie aceste culoare energetice, se formează noduri energetice. Vechii iniţiaţi şi specialişti ai conectării erau de părere că nodurile energetice sunt locuri prin excelenţă sacre. Ei au denumit aceste locuri Centrul Lumii sau Buricul Pământului datorită caracteristicilor energetice speciale.

Iniţiaţii şi contactorii din antichitate afirmau că fiecare templu este construit în Centrul Lumii sau în Buricul Pământului. În contextul dat, pe vechii iniţiaţi nu-i deranja prea mult faptul că există mai multe Centre ale Lumii sau Buricuri ale Pământului, care, uneori, erau dispuse doar la câţiva kilometri unul de celălalt, considerând că acest tip de raţionament este permis. De fapt, pentru concepţia holografică antică “cosmosul este o sferă cu circumferinţa pretutindeni şi cu centrul nicăieri”, formată din mai multe paliere sau planuri cuantice: Re Stau, Amduat, Amenti (care astăzi poartă alte denumiri: fizic, infraeteric, eteric, astral etc); în această sferă, punctele de joncţiune dintre palierele ortoexistenţiale (infraeteric, eteric, astral etc) şi cel fizic, considerate a fi sacre, erau denumite Centre ale Lumii.

Important de remarcat este faptul că ceea ce egiptenii denumeau Centrul Lumii sau Buricul Pământului erau locuri concrete, riguros detectate prin mijloace radiestezice, iar nu concepte mito-poetice sau termeni metafizici vagi. Vechii specialişti ai conectării egipteni erau de părere că în Centrele Lumii are loc hierosgamosul, adică unirea sacră dintre Cer şi Pământ, dintre zeiţa Nut (Cerul) şi zeul Geb (Pământul). Cu alte cuvinte, Centrele Lumii erau locurile în care avea loc joncţiunea energiilor telurice cu energiile cereşti (ortoexistenţiale).

Pe baza acestor cunoştinţe, vechii specialişti ai conectării au elaborat bazele arhitecturii. Arhitectura străveche era o ştiinţă eminamente ezoterică, fiind bazată pe cunoaşterea liniilor sau a culoarelor prin care circulă energiile telurice şi a locurilor unde acestea se întretaie. Toate clădirile din vechime – temple, palate, obeliscuri, oraşe – erau amplasate în centrele energetice principale, la întretăierea liniilor de energie care străbat pământul, potrivit ştiinţei geomanţiei şi radiesteziei. Sanctuarele, templele, statuile sau obeliscurile funcţionau după principiul acelor în acupunctură. Ele „înţepau” canalele energetice ale pământului, captând şi înmagazinând energia. Construcţiile considerate sacre aveau rolul de a „accesa” energia, precum acele în acupunctură, şi de a o redirecţiona sau de a o înmagazina – precum acumulatorii – sau chiar de a-i schimba natura şi polaritatea. Majoritatea construcţiilor construite în antichitate îndeplineau acest rol; templele Orientului, dolmenele sau menhirele de la Stonehenge sau din alte locuri aveau o astfel de funcţie.

Existenţa canalelor energetice ce brăzdează Pământul şi a locurilor benefice din punct de vedere energetic nu reprezintă chiar ceva atât de inedit precum pare la prima vedere; cercetarea energeticii planetare a devenit obiect de cercetare temeinică pentru radiesteziştii şi geomanţii din toate timpurile. Ştinţa radiesteziei şi a geomanţiei a fost cunoscută pe arii largi în antichitate – în Egipt, Mesopotamia, Fenicia, Persia, India sau China antică – unde a fost ulterior concretizată în arta Feng Shui -, dar şi în Evul Mediu. Construcţia, în Evul Mediu, a catedralelor, a bisericilor, a castelelor şi chiar a unor oraşe a ţinut seama de energetica globului pământesc, de dispunerea canalelor ce brăzdează pământul şi a centrelor energetice benefice. (45)

După anul 1700, energetica planetară a fost redescoperită pe baza unei metodologii întrucâtva ştiinţifice. Printre pionierii descoperirii energeticii planetare se numără William Stukeley (1687-1765) şi William Blake (1757-1827). Cercetările lor s-au oprit însă la locurile unde au trăit: Marea Britanie şi, parţial, Europa. În secolul al XIX-lea, un alt cercetător englez, Alfred Watkins, care a trăit între 1855 şi 1935, a descoperit că teritoriul Angliei se înscrie într-o reţea de linii energetice, care urmează un anumit tipar. El a numit aceste linii energetice prin termenul englez ley. Ulterior, aceste linii energetice au primit şi denumirea de stringuri – în limba engleză, corzi. Unii autori le-au denumit şi prin termenul de nadisuri – termen sanscrit care desemnează canale energetice prin care circulă energia la nivelul structurii aurice umane. Autorii menţionaţi afirmau că în locurile în care se întretaie liniile ley / string / nadis, se formează centre energetice cu caracteristici deosebite. (45)

Nu demult, un cuplu de cercetători, William Beker şi Bethe Hagens a realizat un sistem de cartografie planetară bazată pe existenţa liniilor ley şi a locurilor benefice din punct de vedere energetic. Ei au făcut corelaţii matematice cu seria celor cinci poliedre regulate, despre care filosoful grec Platon şi, înaintea lui, Pithagoras, afirmau că stau la baza alcătuirii lumii. Cei doi cercetători au suprapus cele cinci poliedre într-o sferă şi au trasat liniile ce marchează muchiile, obţinând o reţea uniformă de linii ley. Prin conectarea liniilor ce marchează muchiile, ei au obţinut cincisprezece inele, pe care le-au numit Inelele Gaia, fiecare dintre ele secţionând sfera terestră în două părţi egale şi simetrice. Inelele Gaia, prin rotaţie, formează 62 de puncte de intersecţie şi 120 de triunghiuri dreptunghice (triunghiuri MR sau triunghiuri meridian; în geometria vectorului unitar, triunghiul meridian segmentează matematic sfera terestră în 120 de triunghiuri dreptunghice).

Cei doi cercetători au obţinut astfel o grilă planetară a canalelor prin care ciculă energiile transfizice, iar punctele de intersecţie ale triunghiurilor, reprezentând „Centrele Lumii”, sunt considerate cele mai importante locuri energetice de pe pământ. Cei doi cercetători citaţi concluzionează descoperirile lor în felul următor: „după cum sugerează triunghiurile MR, trupul Pământului este analog trupului omenesc, iar intersecţiile inelelor planetare pot marca chakrele planetare. Datorită atenţiei acordate în vechime acestor inele, s-ar putea ca ele să se fi imprimat chiar în memoria colectivă a speciei noastre, ajungând prin aceasta la crearea unor tipare geografice durabile ale energiei şi emoţiei umane. Astfel, datorită rezonanţei lor cu carbonul molecular şi cu structurile celulare care alcătuiesc corpul nostru fizic, este de aşteptat ca esenţa inelelor Gaiei să aibă un ecou puternic în interiorul fiinţei noastre„. (45)

Cei doi cercetători au mai demonstrat că cele 62 de triunghiuri MR leagă toate punctele energetice benefice de pe cuprinsul pământului. Printre punctele energetice se numără – afirmă autorii citaţi – Greenwich, locul pe unde trece meridianul zero, Vaticanul şi, fireşte, marea piramidă. În Anglia există un minitriunghi care uneşte Stonehenge, Glastonbury şi Avenbury, adică locurile unde au fost construite cele mai importante structuri megalitice ale antichităţii. Delta Nilului formează un alt minitriunghi, care uneşte marea piramidă, locul unde era amplasată biblioteca din Alexandria, Templul lui Solomon şi palatul regelui Irod din Iudeea. Când sunt conectate opt minitriunghiuri, iar vârfurile lor formează un unghi de 36 grade, se ajunge la media de aur şi la proporţia exactă a marii piramide. De la un număr de 28 de triunghiuri se construieşte cuadratura cercului. (45)

Se poate concluziona, aşadar, că locul de amplasare al vechilor sanctuare, inclusiv al marii piramide nu a fost ales la întâmplare, ci prin percepţie extrasenzorială de către vechii geomanţi şi radiestezişti, care au detectat, la fel ca, ulterior, specialiştii Feng Shui din China, principalele coordonate energetice ale globului terestru: canalele şi centrele energetice. Pentru un radiestezist ori pentru un geomant care posedă o bună percepţie extrasenzorială, traseul unui canal energetic sau amplasarea unui punct energetice benefic este evidentă. Fără nici o îndoială, construirea edificiilor în punctele energetice benefice s-a realizat nu numai pe baza măsurătorilor geomantice şi radiestezice, ci şi în funcţie de poziţiile aştrilor, dar şi în funcţie de alte considerente. Aştrii erau, în opinia vechilor egipteni, locuinţele zeilor sau, cel puţin, corespundeau unor zei ai panteonului. Osiris, de exemplu, îşi avea locuinţa în constelaţia Orion.

Construcţiile erau orientate atât terestru cât şi macrocosmic, pentru a asigura joncţiunea cu energiile transfizice şi pentru a facilita contactul cu zeii.