FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

ICOANA DE LA CELIC DERE

La Mănăstirea Celic-Dere din Dobrogea, aproape de Delta Dunării, se afă o icoană cu totul deosebită, denumită “Icoana Mântuitorului Hristos, Făcătoarea de Minuni” sau “Icoana care se curăţă singură”. Icoana face parte dintr-un tezaur ce mai conţine moaşte, alte două icoane făcătoare de minuni, broderii bisericeşti etc.

Specialiştii au constatat că stilul icoanei este destul de puţin obişnuit: nu este nici pur bizantină, nici ortodoxă de rit rusesc, nici clasic românească, ci mai degrabă pare a proveni dintr-o şcoală germanică de pictură religioasă. Oricum, nu este în stilul românesc. Deasupra picturii, pe rama din lemn aurit se află o inscripţie cu caractere gotice.

Contrar canoanelor ortodoxe româneşti, icoana îl prezintă pe Iisus Hristos cu ochii aproape închişi. Potrivit canonului ortodox, prezentarea Mântuitorului trebuie să se facă cu ochii deschişi – fireşte, cu excepţie icoanelor ce prezintă crucificarea. Chipul Mântuitorului Iisus Hristos de pe icoană este de o frumuseţe remarcabilă. Icoana mai are un element cu grad ridicat de stranietate: mai mult de jumătate din ea, care cuprinde mare parte din chipul Mântuitorului, este deschisă la culoare. Ea pare scăldată în lumină. A doua jumătate are o culoare închisă, părând a fi acoperită de umbră.

Tradiţia consemnată în istoricul Mănăstirii Celic-Dere, afirmă că icoana a fost adusă de un soldat austro-ungar prin anul 1816, în timpul războaielor ruso-turce, când în acele locuri exista doar o mică obşte de călugări. Mesagerul austro-ungar, care vorbea perfect româneşte, a oferit icoana unuia dintre călugării prezenţi spunând: “Părinte, ţineţi această icoană. Dacă sfinţia voastră nu veţi trăi până la sfârşit, cei ce vă urmează să păstreze icoana. Să aveţi mare evlavie, căci prin ea se va săvârşi o mare minune. Această icoană, o vedeţi că este neagră, dar până la urmă se va lumina toată, se va curăţi. Iar ochii Mântuitorului, pe care-i vedeţi că sunt închişi, se vor deschide. Când şi acest lucru se va împlini, va fi un semn că se apropie o catastrofă: că va fi un război mare, că va fi sfârşitul lumii, nu ştiu. Atât pot să vă spun, să păstraţi cu sfinţenie această icoană”. Spunând toate acestea, masagerul s-a întors de unde a venit şi nimeni nu a mai auzit vreodată de el.

Preoţii mănăstirii afirmă că, de-a lungul celor aproape două secole care au trecut, o porţiune din icoană s-a luminat singură, fără nici o intervenţie omenească. Porţiunea luminoasă s-a extins treptat, iar ochii Mântuitorului s-au întredeschis. Istorisirea preoţilor pare să fie edificatoare: icoana a început să se lumineze înainte de începerea Războiului de independenţă din anul 1877. Partea luminată s-a extins în continuare, mai ales în timpul războaielor balcanice de la începutul secolului XX şi, apoi, înaintea fiecăreia dintre cele două conflagraţii mondiale. Ea continuă să se lumineze şi în ziua de astăzi. Treptat, ochii Mântuitorului s-au deschis din ce în ce mai mult. Actualmente, par două fante întredeschise. O altă tradiţie, vehiculată la Mănăstirea Celic-Dere, afirmă că icoana se va lumina definitiv, iar ochii Mântuitorului se vor deschide la cea de-a doua Sa venire, la Sfârştitul Lumii.

Fără nici o îndoială, Icoana care se curăţă singură nu este singura icoană miraculoasă de acest fel din România, dar merită o analiză aprofundată. În perioada actuală, nenumărate icoane plâng fie cu lacrimi, fie cu mir, fie cu sânge şi, de fiecare dată, astfel de fenomene par să indice apropierea unor evenimente dramatice. Fenomene de acest fel pot fi taxate drept senzaţionale doar de către acele persoane care cred doar în existenţa lumii materiale – pe care o definesc drept unica posibilă. Icoanele care plâng nu reprezintă fenomene senzaţionale – în sensul comercial care se acordă acestui cuvânt. În cosmos, totul este în interacţiune, nimic nu este lăsat la voia întâmplării: tot ce este în interior se reflectă în exterior, tot ce este în exterior se reflectă în interior. Tot ce este sus se reflectă jos şi tot ce este jos se reflectă sus.

Istoria şi aspectul deosebit al icoanei prezintă câteva particularităţi stranii. Primele întrebări ce se pot pune cu privire la Icoană ar fi: cine a confecţionat-o, în ce condiţii şi cu ce scop ? Următoarea întrebare ar fi în legătură cu personajul care, potrivit tradiţiei, a adus icoana în acel loc, chiar înainte de a fi construită mănăstirea. O altă întrebare s-ar raporta la stilul nonconformist al icoanei. Următoarea întrebare s-ar raporta la chipul Mântuitorului – apreciat ca fiind de o frumuseţe aproape ireală. Ultima întrebare ar fi legată, evident, de luminarea progresivă a icoanei, concomitent cu deschiderea ochilor Mântuitorului.

Cel mai probabil, icoana de la Mănăstirea Celic-Dere a fost realizată între secolul 17 şi secolul 18, de un meşter necunoscut, pictor sau zugrav, peste care s-a coborât Harul lui Dumnezeu. Faptul că icoana nu a fost realizată conform canonului ortodox pare să demonstreze că autorul ei a fost un laic care a început să picteze icoane în urma unui imbold interior. Având inima curată, acesta a beneficiat de Harul Sfântului Duh. De aici a rezultat stilul nonconformist, care nu seamănă cu cel canonic românesc sau cu cel canonic al ortodoxiei ruseşti. Asemănarea cu stilul unor curente de pictură germane nu reprezintă un criteriu suficient pentru a-i determina originea. Un stil, în cel mai bun caz, poate să reflecte influenţele primite de un pictor pe parcursul noviciatului şi nu demonstrează nimic; ulterior, pictorul poate să-şi schimbe orientarea artistică, dar stilul a rămas acelaşi. Probabil că, o perioadă de timp, icoana a fost expusă undeva, într-o biserică de pe teritoriul Transilvaniei. Acea zonă pare să fi fost ameninţată, la data respectivă, cu distrugerea specifică războiului (în acea perioadă, războiul ruso-turc era în plină desfăşurare, iar în Imperiul austo-ungar erau tulburări destul de mari), astfel încât s-a impus transferarea ei într-o zonă liberă. Ce zonă putea fi mai adecvată decât ţinutul aproape inaccesibil (pe atunci) din Delta Dunării.

Cât despre mesagerul care a adus icoana în acea mică comunitate de călugări, în condiţiile în care mănăstirea nu era încă construită, cel mai probabil era un om obişnuit. Ţinuta militară austro-ungară a acelui om care vorbea perfect româneşte pare să indice faptul că era un român care era înrolat în armata austro-ungară. Un soldat maghiar sau austriac din armata austro-ungară nu putea vorbi româneşte nici măcar în glumă. Pe atunci, în cadrul Imperiului austro-ungar, românii erau consideraţi inferiori şi trataţi ca atare, astfel că este exclusă din start această posibilitate: nici unui soldat austro-ungar nu-i trecea prin cap să înveţe limba unor oameni pe care-i considera inferiori. Cel mai probabil, este vorba despre un român transilvănean care se înrolase în armata austro-ungară. Pe atunci, mulţi români se înrolau în armata austro-ungară. Mesagerul, după câte se vede din istorisire, s-a deplasat ca la o adresă fixă, astfel că a ştiut unde să caute şi cum să ajungă acolo.

O particularitate importantă cu privire la icoană este chipul Mântuitorului, care este foarte frumos şi foarte realist pictat. Iconografia creştină prezintă o anumită fizionomie a Mântuitorului, iar în cazul în care, de exemplu, în ziua de astăzi, oamenii vizionează un film al cărui subiect este viaţa lui Iisus Hristos, li se pare oarecum ciudat. Exemplul cel mai recent este filmul realizat de regizorul Mel Gibson (“The Passion of Crist”), care prezintă o fizionomie a lui Iisus Hristos mult depărtată de cea cu care ne-a obişnuit iconografia canonică. Versiunea propusă cinefililor de Mel Gibson este diferită chiar şi de cea din alte filme de acelaşi gen – de exemplu, de versiunea propusă de regizorul Franco Zeffireli (“Jesus from Nazareth”). În versiunile mai recente, imaginea lui Iisus Hristos este întrucâtva diferită faţă de cele considerate clasice sau decât cele canonice (cu atât mai mult), astfel că se poate pune întrebarea dacă, prin astfel de abordări, nu se încearcă inocularea unui alt tip de înţelegere a vieţii Sale. De exemplu, reprezentările catolice pictate de marii maeştri reflectă Chipul lui Iisus Hristos aşa cum se prezenta în timpul existenţei Sale fizice. În schimb, icoanele canonice ortodoxe prezintă cel mai adesea Chipul lui Iisus Hristos înviat.

Nu este exclus ca pictorii şi zugravii care au realizat astfel de icoane să fi avut acces la informaţii de natură transfizică  prin revelaţie directă. Pictorii în cauză au ştiut, cu multă acurateţe, trăsăturile şi ipostazele, inclusiv mimica şi gestica Celui pe care l-au pictat. Ei nu au făcut decât să transpună în pictură, potrivit măiestriei fiecăruia, ceea ce au primit pe canale considerate neconvenţionale. Tot astfel se prezintă lucrurile şi în cazul Icoanei care se luminează. Ea înfăţişează Chipul Mântuitorului în mod diferit de celalte icoane, datorită faptului că nu se referă la viaţa trupească a lui Iisus Hristos. Chipul de pe Icoana care se luminează este Chipul lui Iisus Hristos de după înviere. Aceasta înseamnă că pictorul a văzut modelul, astfel că a reţinut elementele principale şi le-a transpus în icoană, fără a folosi vreun canon. De fapt, nici nu avea nevoie de vreunul; avea Modelul.

Icoana prezintă două particularităţi de excepţie. Prima particularitate este că prezintă, în esenţă, eterna confruntare dintre lumină şi întuneric. A doua particularitate este că icoana indică timpul care mai este până la a doua venire a lui Iisus Hristos. Iniţial, Icoana a fost întunecată, iar Iisus Hristos ţinea ochii închişi. Treptat, porţiunea de Lumină s-a mărit, iar Iisus Hristos a întredeschis ochii. Cu cât a doua venire a lui Iisus Hristos este mai apropiată temporal, cu atât porţiunea de lumină s-a extins. La a doua venire icoana se va lumina complet, iar Iisus Hristos va avea ochii complet deschişi.