FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

 

ŞTEFAN CEL MARE, ÎMPĂRAT

Istoria poporului român, mai veche ori mai recentă, este plină de evenimente şi personalităţi excepţionale, care au generat nenumărate legende, basme şi mituri.

Una dintre personalităţile de primă mărime ale istoriei poporului român a fost, fără nici o îndoială, Ştefan Voievod, care a fost supranumit Cel Mare (n. 1438 – d. 1504; Domn al Moldovei între 1457-1504).

Marile fapte de arme ale lui Ştefan cel Mare, fiul lui Bogdan, sunt bine cunoscute. De-a lungul domniei sale îndelungate, Ştefan a fost un erou al creştinătăţii – pavăză şi sabie împotiva tuturor celor care au dorit să cotropească teritoriul Moldovei. În cele ce urmează, vor fi analizate câteva  aspecte inedite de ordin spiritual, legate într-un fel sau altul de personalitatea sa: inscripţia de pe Tetraevangheliarul de la Humor, o icoană din anul 1651 (realizată la porunca Voievodului Vasile Lupu), mormântul său de la Putna, o legendă de largă circulaţie în veacurile trecute cu privire la destinul său post-mortem, sabia aflată actualmente într-un muzeu din Constantinopole.

Primul aspect inedit este inscripţia de pe Tetraevangheliarul de la Humor, datat 1473, în care Ştefan Voievod este denumit “Binecredinciosul şi de Hristos iubitorul Împărat”. Deşi istoriografia românească păstrează o tăcere suspectă cu privire la acest subiect, titulatura de “Împărat” acordată lui Ştefan Voievod nu este doar metaforică, ci cât se poate de reală, întrucât trebuie să fi  fost acordată în urma unei “ungeri” din moment ce figurează pe Tetraevangheliar; ungerea implică un ritual bisericesc. De fapt, datele istorice indică faptul că Ştefan Voievod a primit nu doar titulatura de împărat al Moldovei, ci chiar cea de împărat al Imperiului Bizantin.

Deşi aceste afirmaţii par surprinzătoare, ele nu trebuie desconsiderate întrucât se încadrează fără probleme în logica istorică generată de împrejurările din acea perioadă. Împrejurările prin care Voievodului Ştefan i s-a acordat prin ungere titulatura de împărat au fost următoarele: în condiţiile cuceririi Constantinopolelui de către sultanul Mahomed al II-lea şi a morţii Împăratului bizantin Constantin al XI-lea Paleologul în anul 1453, urmaşii dinastiei bizantine au fugit care încotro. Imperiul Roman de răsărit ocupat de otomani a devenit astfel un “teritoriu vremelnic ocupat” (cum este şi în ziua de astăzi), iar datoria principală a urmaşilor dinastici era să se refugieze într-un loc sigur şi perpetueze moştenirea strămoşilor – inclusiv instituţia regalităţii. Aceasta presupunea ca unul dintre supravieţuitorii pe linie dinastică să fie uns (din punct de vedere religios, printr-un ritual specific) împărat, chiar dacă teritoriul imperiului fusese ocupat.

Supravieţitorul dinastic a fost Alexios al II-lea, care făcea parte dintr-o ramură a familiei Paleologilor, iar locul exilului a fost ales în Crimeea, în cetatea Mangop (Doros). Alexios a avut un fiu, pe Alexandru şi o fiică pe Maria, cunoscută în istorie sub numele Maria de Mangop, care a devenit, în anul 1472, a doua soţie a lui Ştefan Voievod. Prin  căsătoria cu continuatoarea dinastică a Imperiului Bizantin şi prin ungere Ştefan Voievod a devenit împărat (aşa cum indică Tetraevangheliarul de la Humor).

Devenind Împărat, Ştefan a refuzat să plătească tribut Porţii otomene. Nu întâmplător, imediat după aceea sultanul Mahomed al II-lea a atacat Moldova. Mahomed al II-lea dorea nu doar plata tributului (de care se putea lipsi), ci mai ales eliminarea unui concurent despre care credea că într-o zi va viza recucerirea Constantinopolelui. Astfel, în anul 1473 sultanul Mahomed al II-lea, în fruntea unei uriaşe armate de peste 120000 de ostaşi a atacat Moldova, dar a fost zdrobit la Vaslui (1475) de armata lui Ştefan Voievod care nu număra mai mult de 17000 ostaşi.

Alexios al II-lea a murit în 1475. Cetatea Mangopului a căzut în mâinile turcilor în acelaşi an, iar Ştefan a divorţat de Maria de Mangop. Maria de Mangop a murit în anul 1477 de oftică, iar pe acoperământul ei de mormânt pot fi observate, la cele patru colţuri, sigiliile Imperiului Bizantin. După anul 1480, Ştefan şi-a văzut visul spulberat, astfel că a reînceput plata tributului către Poarta otomană.

În anii imediat următori vecinul dinspre nord al moldovenilor, Cneazul Ivan al III-lea al Rusiei a găsit o s-a căsătorit cu Sofia Paleologul, nepoata ultimului împărat bizantin, ceea ce i-a prilejuit mitropolitului Zosima al Rusiei să-l proclame, din punct de vedere religios, continuatorul Imperiului Bizantin. Acest moment a declanşat debutul “celei de-a treia Rome”.

Cea de-a treia Romă are la bază conceptul militaro-politic de teritoriu vremelnic ocupat: când teritoriul unei ţări este cucerit politico-militar, urmaşii elitei conducătoare sunt obligaţi să mute scaunul de domnie în exil şi să continuie lupta până la recucerirea acestuia. Prima capitală a Imperiului Bizantin a fost, evident, Roma, a doua capitală a fost Constantinopole, iar a treia nu putea să fie decât locaţia unde se va fi aflat în exil elita conducătoare. În condiţiile în care dezastrului din anul 1453 nu i-au supravieţuit decât câteva descendente ale casei imperiale bizantine era firesc ca, în urma unor mezalianţe, soţii acestora să dobândească titulatura de conducător al întregului imperiu şi, implicit, să continuie războiul.

Dată fiind ascensiunea Cneazului Ivan al III-lea, Ştefan Voievod a pierdut titulaturile de împărat şi de întemeietor al celei “de-a treia Rome” pe pământul Moldovei. Este foarte probabil ca Ştefan să fi fost dezinformat de emisarii cneazului rus cu privire la aceste aspecte, astfel că a divorţat prea devreme de Maria de Mangop şi s-a grăbit să se căsătorească cu Maria Voichiţa, fiica lui Radu cel Frumos din Ţara Românească.

În schimb, Cneazul Ivan al III-lea al Rusiei a devenit întemeietor al celei “de-a treia Rome” şi a pus bazele unei politici statale ce a urmărit recucerirea teritoriilor Imperiului Bizantin pierdute în anul 1453; această politică a fost urmată până în prezent de toţi conducătorii Rusiei. Războaiele duse de-a lungul veacurilor trecute între Imperiul otoman şi Ţaratul rusesc au avut drept miză tocmai aceste aspecte.