š

FRAGMENT DIN CARTEA

ROHMANII

DIN OSTROAVELE ALBE

ŞTEFANE MĂRIA TA,

TU LA PUTNA NU MAI STA

Al patrulea aspect inedit legat de Ştefan Voievod rezidă în mai multe legende referitoare la destinul său post-mortem. Legendele figurează într-o lucrare apărută în 1924, “Istorisiri populare şi cântece populare strânse la un loc” scrisă de Simion Kirileanu.

Câteva fragmente citate din legendele publicate de Simion Kirileanu sunt edificatoare: “Lumea crede că Ştefan cel Mare n-a murit, făr că s-a înălţat creştineşte la cer cu trup cu tot, ca să dee samă de faptele lui bune şi creştineşti. În vremea lui Ştefan cel Mare iera tare bine în Ţara Moldovei. Iar bătrânii spun că Ştefan nu-i mort. El are să mai vie şi atunci are să fie ferice în ţara aista. Ştefan cel Mare or să învie înainte de învierea cea de obşte, călare pe calul lui şi cu sabia în mâna dreaptă, ţinând-o drept în sus. Atunci are să fie războiul cel mare. Locul războiului are să fie în valea cea mare, de pe Apa Moldovei, la Şese Băi şi atâta vărsare de sânge are să fie acolo, încât caii au să înoate până-n coame în sânge omenesc. Înainte de a muri, Ştefan făcu o hartă şi pe hartă însemnă soarta ce-l aştepta pe fiecare popor. După aceea puse harta într-o ladă de fier şi porunci s-o îngroape la Suceava. Cheia o aruncă. Toate neamurile cică ştiu de această hartă, dar li-i frică să dezgroape harta căci s-ar porni războaie crâncene. De aceea lăsă harta îngropată.” (50)

La rândul său, Mihai Eminescu a preluat, cu minimă prelucrare, o veche doină populară ce glăsuia astfel: “Ştefane, Măria Ta, / Tu la Putna nu mai sta, / Las Arhimandritului / Toată grija schitului / Lasă grija sfinţilor / În grija părinţilor, / Clopotele să le tragă / Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă …/ Tu te-nalţă din mormânt / Să te-aud din corn sunând / Şi Moldova adunând .” (50)

Şi Tudor Pamfilie, citat de Vasile Lovineascu, a cules, în 1910, o veche legendă populară din Basarabia care, într-un fel, sintetizează concepţia înţelepciunii populare cu privire la destinul post-mortem al lui Ştefan Voievod.

“Oamenii de mai dinainte erau cu frică de Dumnezeu şi cu ruşine de oameni – afirmă Tudor Pamfilie -, de aceea şi Dumnezeu le mai arăta câte o taină, pe care cei de acum n-o mai pot vedea. Spun că peste Prut, în cealaltă parte moldovenească, la un loc aproape de un târg, Ştefăneşti, într-un câmp, este o stâncă mare. Acolo sus, sus de tot, este Casa Doamnei, unde-i biserica sufletului Sfântului Ştefan Vodă şi comorile lui din viaţă. Mai vine el pe pământ, dar numai acolo, că-i vine la îndemână să vadă pretutindeni. Necuratului nu-i place asta şi încearcă să prăbuşească stâncile, scociorându-le ca pe corabia lui Noe, dar n-a fost chip. Aici, cum am spus, vine Sfântul o dată pe an, la Paşti, nu singur; da cine-i aşa bun la Dumnezeau ca să-l poată vedea. Cei mai de mult l-au văzut, că noi altfel, n-am şti lucrurile ce vreţi să auziţi. În sara spre Paşti, când toate duhurile rele şi grijuliile cele mai necurate se ascund prin adâncurile şi zmăciile lor, vine un înger dumnezeiesc de-al sfântului Ştefan – că el are mai mulţi ca slugi – şi scoate cheia de aur la Casa Doamnei dintr-o bulboană din Prut, unde-i dată în sama unui somn mare, născut mai înainte de Ştefan, şi deschide uşa casei. Se luminează ca vara la amiaz şi mai încă ceva; nici o suflare străină nu se mai aude atunci; toate tac. Îngerul face semn şi orice duh necurat s-a dus din văzduh, din ape, pe pustiu. În casa împodobită cu icoane din cer şi mândreţuri nespuse se aprind lumânări de te taie lumina. Şi-i de-a mirare mulţimea mare de suflete bune de moldoveni ce-s sus la Divanul din cer, dar gios în astă sară. Şi mai sunt şi alţi oameni de limba şi legea noastră, da au chip de păsăruţi albe şi frumuşele, îngeri cu ochi blânzi, dar de foc. Apele Prutului amuţesc. El stă pe loc. Nici un lărmăt. Chiar somnul iese din adânc, să-şi mai vadă pe Vodă o dată. Deschis este cerul la miezul nopţii. Ştefan se pogoară lin, dar în trup aşa adevărat, că aşa i s-a dat trup de sfânt nevăzut, cum a fost în viaţă, în haine albe, la cingătoare are iataganul, în mână buzduganul, pe cap o corană de pietre – da-s stele – e înconjurat de păsărici, tot suflete ce i-au fost mai dragi în viaţă. El vine să vadă ce-i mai fac, somnul lui, moldovenii, dacă mai sunt curaţi sau se corcesc şi sufăr cu lifte spurcate. Se aşează pe tronul de aur şi cu ochii spre apa Nistrului, face un semn cu mâna şi, ca din senin, dealurile se pleacă, toate înălţimile pier, făcându-se una cu văile, îşi mişcă înapoi mâinile, face aceleaşi semne, îşi vede ca în palmă locul şi neamul. Zboară spre el tânguirile inimilor curat moldoveneşti şi vede ce mare-i amarul şi jalea. Şi cât îi de sfânt, el începe a plânge şi plânge cu lacrimi de foc. Sare ca ars de durere şi uită că-i dus dintre noi, dar plânge înainte în picioare; şi plâng toate sufletele (…) Se roagă cu lacrimi ce rugul sfinţesc şi apa uşoară o fac şi plâng întărind inima celor români, a moldovenilor nenorociţi. Deodată, însă, Ştefan sare în picioare, faţa îi e roşie ca gotca; e foc şi pară în suflet; se crede iar vodă şi buzduganul cu dreapta îl învârteşte, iar cu stânga scoate iataganul tăios (…) Dumnezeu însă îl vede, nu-l lasă şi de-ndată îl cheamă, căci se umezeşte de ziuă şi voia nu este ca să-l apuce aicea pe el. O sfântă umbră cu duh – că cerul se-nchide – face un semn şi lumina cea sfântă asfinte, iar casa se-ncuie cu huet de trăsnet. Şi Ştefan, cu inima tângă, spre înălţime, ca fulger, ca un arhanghel cu îngeri pluteşte voinic către cer, şi toate aice se-ntorc cum au fost. Somnul se cufundă în casa cea veche. Prutul duduie şi clocoteşte de ciudă, că l-a făcut leneş o clipă, că tare îi drag să tot mai vadă pe sfânt şi viteaz. Uşa se-nchide, cheia sare ca o stea în valuri, somnul o prinde şi o pune în cămară, că are să dea samă de ea. A doua zi, în toate sufletele moldovene se simte o întărire, că Tata şi Sfântul nu uită de noi şi vede măişoarele (necazurile) noastre şi ziua de mâine, a noastră, e a lui. Iar Sfântul nostru de Vodă nu conteneşte; se roagă să-l lase în lume că nu poate să rabde, dar Domnul Prea Sfântul, ce drag îi este Ştefan şi Lui, că-l ştie sfetnic cuminte şi aproape de El, îi zice: – Mai este vreme ! Aşteaptă: are să fie şi asta ! Şi noi aşteptăm, că aşteptarea este cuvânt bun şi străbun. Iar cartea cea mare a noastră, mai, mai, e umplută – şi Sfântul e gata să vie înarmat întocmai ca fârtatu lui, Sfântul Gheorghe, din lifte să facă o movilă, pe care flăcăii noştrii să joace”. (50)

Este interesant de menţionat şi faptul că de-a lungul timpului au fost consemnate mai multe manifestări post-mortem ale Voievodului Ştefan în împrejurări dramatice. Astfel, în perioada în care a fost smulsă Bucovina de trupul Ţării, călugării de la Putna au fost înspăimântaţi de flacăra unui foc roşu care, câteva nopţi la rând, ardea în interiorul bisericii, alături de mormântul voievodului. Evenimente similare au fost consemnate şi în anul 1775 când, în urma anexării Bucovinei şi ruperii de Moldova, părinţii de la Putna au consemnat că Buga, clopotul cel mare, a început să bată singur, a jale şi că portretul lui Ştefan Voievod, aflat lângă mormântul lui, s-a întunecat la chip.

Un eveniment asemănător, dar mult mai dramatic, s-a produs pe timpul războiului de independenţă din 1877, când, după cum afirmau mai mulţi martori oculari şi a fost consemnat în scris, imaginea holografică a lui Ştefan Voievod a apărut în toiul luptelor, chiar pe linia frontului, pentru a-i îmbărbăta pe ostaşii români.

Tot astfel, în anul 1940, cu ocrotirea duhului lui Ştefan Voievod, mănăstirea Putna a fost salvată de ocupaţia sovietică prin intervenţia curajoasă a maiorului Valeriu Carp, comandantul batalionului 3 din regimentul 16 infanterie a diviziei a 7-a, care a ordonat din proprie iniţiativă subordonaţilor săi să reziste militar armatei roşii aflată în plină ofensivă. “De aici nu ne mai retragem ! – a ordonat maiorul Vasile Carp. Peste Putna nu se trece! Mergeţi la unităţi, organizaţi-vă poziţii de apărare şi, dacă ruşii mai înaintează un pas, din ordinul meu şi pe a mea răspundere, deschide-ţi focul.” Armata roşie s-a retras, astfel că Putna a fost salvată prin dârzenia eroului Vasile Carp (decedat în vara lui 1944, la vârsta de 47 de ani, pe câmpul de luptă de la Paşcani).

Un eveniment asemănător a avut loc în anul 1990, după evenimentele din Decembrie 1989, când martori oculari au afirmat că chipul lui Ştefan Voievod a apărut deasupra pietrei funerare a mormântului său de la Putna. Mai multe persoane, după cum afirmă presa vremii, au comunicat mental, telepatic cu acesta, raportând că era foarte nemulţumit de starea ţării. (Un fenomen asemănător au avut loc, de mai multe ori, după cum afirmă mai mulţi martori oculari, şi la Mănăstirea Dealu, Târgovişte, acolo unde se află înhumat capul Voievodului Mihai Viteazul).

*

În mod destul de clar, aspectele spirituale menţionate cu privire la Ştefan Voievod se referă cât se poate de explicit la destinul său postmortem, care se doveşte a fi la fel de glorios precum a fost destinul din timpul existenţei întrupate.

Destinul post-mortem glorios al Voievodului Ştefan nu poate fi însă înţeles decât în contextul mai larg al unui eveniment produs în timpul existenţei sale trupeşti: în una din primele sale lupte cu turcii, Ştefan a căzut de pe cal într-o mocirlă şi era să fie tăiat cu iataganul de un ienicer. Nu se ştie cum a scăpat, dar surse documentare afirmă în acele momente voievodul l-a văzut pe Iisus Hristos înviat, cu care a avut un scurt dialog. Se pare că acela a fost momentul când a decis să construiască câte o biserică după fiecare bătălie pe care o poartă (voievodul a purtat 47 de bătălii şi a construit, refăcut sau înzestrat 44 de biserici). După 47 de ani de domnie, Ştefan Voievod a murit, după cum afirma istoricul Nicolae Iorga, într-o “minunată armonie”, expresie ce se foloseşte doar în cazul unor monahi de rang înalt. Fireşte, la o analiză superficială, pentru o persoană care, cu doar câteva ore înainte, decapitase câţiva boieri trădători, moartea într-o “minunată armonie” pare să fie cam exagerată, dar expresia se referă la aspecte de ordin spiritual.

Consecinţa a fost că Voievodul Ştefan nu a fost înmormântat precum alţi domnitori, în sicriu, ci pe 13 bare de fier, precum monahii de rang înalt. Numărul 13 pare să fie cu ghinion în lumea noastră (la Cina cea de taină, Iisus Hristos a fost al 13-lea), dar semnificaţia sa adevărată este Sacrificiul. Sub nici o formă, Voievodul Ştefan nu a fost “delăsat” din domnie. Departe de a fi “delăsat” din domnie, Voievodul Ştefan a fost ridicat la “ceruri”, dobândind astfel capacitatea de a se manifesta post-mortem în anumite împrejurări dramatice.

Destinul post-mortem glorios al Voievodului Ştefan este reflectat atât în legende, cât şi în icoana publicată de Petre Manoliu. Potrivit legendelor, Voievodul Ştefan mai vine uneori pe pământ, “că-i vine la îndemână să vadă pretutindeni”. În icoană, Voievodul Ştefan, care este aşezat în caverna aflată sub protecţia Arhanghelului Mihail, Conducătorul Oştirii cereşti, ţine ochii deschişi, ceea ce înseamnă, spus în limbaj spiritual, că este mort de nemurire, iar cel ce a comandat icoana, urmaşul său  Domnitorul Vasile Lupu, la fel ca şi acel zugrav Tihomir sau Tugomir, cunoşteau acest fapt.

Fiind mort de nemurire, despre Voievodul Ştefan se poate, într-adevăr, spune: vivit, non vivit. De aceea, pe piatra funerară este scris doar anul începerii domniei, dar nu este trecut anul decesului sau al încheierii domniei.

Rob al lui Iisus Hristos Cel Viu, Ştefan Voievod, cel mort de nemurire, domneşte şi astăzi. Spre Slava Unicului Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.