š

ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

BISERICILE DE BRAZIš

Fireşte că la debutul difuziunii creştinismului nu exista un cult creştin propriu-zis, după cum nu existau lăcaşuri de cult. De aceea, iniţial, credinţa creştină s-a perpetuat doar pe filierele specifice creştinismului primar: prin botez, care se realiza prin punera mâinilor hierofantului pe capul celui botezat şi (probabil) prin scufundarea într-o apă curgătoare, prin propovăduirea Numelui lui Iisus Hristos şi, uneori, aşa cum a fost menţionat, prin percepţia lui Iisus Hristos înviat în Trupul de Slavă. Un rol important l-a avut invocarea Numelui lui Iisus Hristos prin rugăciuni scurte, specifice creştinismului primar. De fapt, în epoca respectivă, creştini erau numiţi “cei care cheamă Numele Domnului Iisus Hristos în ajutor”; altcumva spus, creştini erau numiţi cei care repetă Numele Iisus Hristos, repetarea având rolul de invocare sau chemare.

Primele lăcaşuri de cult din acea perioadă erau ceea ce astăzi poartă numele de “biserici de brazi”. Pentru a fi realizată o astfel de biserică se defrişa o mică poieniţă cu un diametru nu mai mare de 20 de metri, şi se realiza un aliniament circular de brazi, în mijlocul cărora se aşeza o piatră ca altar. Brazii nu erau scoşi din rădăcină, astfel că era vorba despre un lăcaş de cult natural. Credincioşii se adunau periodic în limitele aliniamentului circular străjuit de brazi, având drept cupolă cerul şi chemau Numele Domnului Iisus Hristos în ajutor ridicând mâinile în sus.

Despre bisericile de brazi, Romulus Vulcănescu afirma următoarele: “este vorba de un pâlc de brazi, răzleţi, plantaţi în cerc sau defrişaţi astfel dintr-o pădurice de brazi, în care păstorii se logodesc sau se căsătoresc cu fetele din sat; căsătoria în biserica de brazi de munte era efectuată sumar fie de un cioban bătrân, fie chiar de un preot.” (1)

Această formă primară de cult s-a propagat o lungă perioadă de timp; ultima biserică de brazi de pe teritoriul României a fost în funcţiune în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Aşa cum specifică ziaristul Bogdan Lupescu de la Formula As, citându-l pe profesorul Ioan Dan Bălan, ciobanii “făceau o cruce în coaja copacului şi-şi mărturiseau în faţa ei păcatele, şoptit, cu buzele aproape lipite de scoarţă, iar apoi băteau mătănii în pădurea pustie, de parcă se aflau într-o mare biserică. Susţineau că spovedania asta la arbori e mai puternică decât cea făcută la preot. Bradul e pentru ei sfânt. Şi azi ! Un stâlp între pământ si cerul zeilor. Iar când te şi nunteşti, când te legi pe viaţă de femeia iubită într-o asemenea biserică de arbori…” (27)

În articolul citat ziaristul Bogdan Lupescu a dezvăluit că a descoperit o biserică de brazi într-o poieniţă de pe Muntele Benga, în apropiere de localitatea Vulcan: “Un oval de gropi, una lânga alta. Seamană, într-adevăr, cu găurile rămase în urma unor arbori desţeleniţi, a unor copaci grandioşi care au fost smulşi cândva cu tot cu rădăcini. (…) Văd şi eu acum piatra scrisă. Îmi vine până la genunchi. Într-adevăr, foarte veche. Deasupra literelor necunoscute, chiar sub crucea scrijelită, sunt săpaţi şi doi ani. Unul nu se cunoaşte. Celălalt e 1868. (…) Acum câţiva ani, doi ciobani (…) au văzut aici jucând flăcari. Flăcări albastre, înalte, asemeni celor care ies de obicei de pe comorile cele mari. Au urcat, au scos piatra şi-au încercat să sape după aur. Noroc că baciul i-a văzut şi le-a poruncit să o ducă înapoi.” (27)

Existenţa bisericilor de brazi trebuie pusă în legătură şi cu existenţa nedeielor. Rolul esenţial al nedeielor, în afara celui economic de loc în care se schimbau produsele prin troc, era de a facilita contactul dintre oameni atât din punct de vedere spiritual, cât şi etnic. Oamenii de aceeaşi etnie se întâlneau la marile sărbători agrare, schimbau produse, schimbau opinii, puneau la cale căsătorii între fiicele şi fiii lor – căsătorii bazate invariabil pe principii etnice. Datorită faptului că împărtăşeau credinţe religioase comune, aveau nevoie de locuri în care să-şi desfăşoare cultul – în care să se roage, să-şi mărturisească păcatele sau să-şi căsătorească fiii şi fiicele; aceste locuri erau chiar bisericile de brazi.

Faptul că autohtonii l-au cunoscut mai întâi pe Iisus Hristos înviat şi abia apoi au cunoscut informaţii cu privire la existenţa Sa trupească din Palestina, a generat o formă de înţelegere specific românescă a religiei creştine. Autohtonii L-au înţeles pe Iisus Hristos ca pe un Dumnezeu al Slavei, al Iubirii şi al Milei (întrucât se manifesta în Trupul de Slavă) şi nu ca pe un Dumnezeu al suferinţei, al parabolelor şi al patimilor – elemente ce răzbat cu putere din Evangheliile canonice. Această formă de înţelegere specifică s-a perpetuat, în timp, la urmaşii daco-geţilor, poporul român, fapt ce l-a determinat pe cunoscutul scriitor Nichifor Crainic să afirme că românii sunt mai apropiaţi sufleteşte de imaginea iconică a lui Hristos înviat decât de cea a lui Hristos răstignit; crucifixurile cele mai iubite de români sunt cele de pe care Hristos lipseşte, întrucât a înviat (spre desosebire de cele promovate ulterior, după secolul al nouălea, de canonul iconografic ortodox ori de cel catolic care pun accentul pe suferinţele Mântuitorului).

Acest tip de creştinism, care poate fi definit drept primar, s-a reflectat în tradiţia colindelor, care descriu evenimentul minunat al naşterii Domnului Iisus Hristos. Deşi analiştii moderni afirmă contrariul, se poate observa chiar şi cu ochiul liber că mai toate colindele au o slabă încărcătură dogmatică, semn că au fost concepute înaintea apariţiei unor informaţii cu privire la naşterea Domnului Iisus Hristos, aşa cum sunt reflectate în Evanghelii. În colinde sunt prezente doar câteva aspecte, între care grija iubitoare a Maicii Domnului, Fecioara Maria faţă de Prunc, Steaua Magilor, Staulul Naşterii, prezenţa Bătrânului Crăciun, care a indicat Maicii Domnului locul unde să nască Pruncul. Până şi denumirea locului naşterii lui Iisus Hristos a fost reţinut “după ureche”, adică fonetic: Viflaim în loc de Bethleem.

Pentru reliefarea acestui aspect este util de redat un interesant colind, preluat din revista Formula As, ce se rostea odinioară, într-o limbă românească arhaică, în ajunul Crăciunului, în partea de nord a României. “Din dieşiţi voi mari boieri, ge vedeţi pă Dumnezău, cum coboară de frumos, de frumos, de cuvios, tot pă scări de lumânări. Pe nimica nu călcare, de nimic nu se ţinare. Nici cu vorba nu sfârşare, luntru în casa din intrare, di bun prânzu ii dedeare. Gata-i prânzu să prânzim şi scaun să hodinim. N-am venit eu să-ţi prânzesc, nici scaun să hodinesc. C-am venit eu să te-ntreb, de-acel vig din dorsinic, ce stă-n culme păluit. Păluit şi necroit”. (27)

Începutul colindului este esenţial, fiind exprimat într-o frază-tip ce reflectă în mod concis şi extrem de sugestiv relaţia personală a lui Iisus Hristos înviat cu cei care-i celebrează naşterea minunată în staulul din Viflaim. În limbaj modern, această frază tip poate fi rezumată astfel: “Ieşiţi afară (din case, în miez de iarnă) boieri să-l vedeţi (în mod direct) pe Hristos (înviat).” Fraza-tip indică faptul că auditoriul (format din “boieri”; termernul de “boier” nu este folosit în sensul de dregătorie, ci de gospodar, de stăpân al locului pe care-şi are românul locuinţa, hambarul şi ogorul) este invitat afară din case nu pentru a i se reaminti naşterea concretă a lui Hristos la Viflaim, de care oricum era conştient, ci pentru un eveniment prezent şi concret – contemporan cu auditoriul – şi anume pentru întâlnirea directă cu Hristos înviat. Dacă nu ar fi vorba despre întâlnirea reală şi concretă cu Domnul Iisus Hristos înviat, de ce ar mai fi nevoie să mai iasă boierii sau gospodarii afară din case în miez de iarnă ? Istorisirea evenimentelor trecutului se poate face foarte bine la gura sobei, înăuntru !

Boierii (gospodarii) ies din case să-l vadă pe Dumnezeu Hristos cum coboară “cuvios” pe scări ca de lumânări (de lumină, precum, într-un alt veac, a observat Iacob scara îngerilor), îl poftesc, aşa cum stă bine oricărui gospodar, să intre în casă unde i se oferă un scaun întru odihnă şi este poftit a gusta prânzul pregătit de gazde.

Cât despre aspectele teologice şi dogmatice ale creştinismului primar ce a înflorit în arealul carpato-danubiano-pontic în primele două secole ale erei creştine se poate spune că au fost atât de subtile încât au lipsit cu desăvârşire; nu a fost vorba despre aşa ceva. Percepţia mistică a lui Iisus Hristos înviat şi repetarea Numelui Său erau suficiente.

Pentru că totuşi era nevoie de o teologie cât de cât lămuritoare, autohtonii au folosit vechile concepţii aflate deja în uz, în special cele ale preoţilor lui Zalmoxis. În acest sens, Romulus Vulcănescu avea perfectă dreptate atunci când afirma că “există o dimensiune păgână în sufletul românesc”; chiar şi după creştinare, afirmă autorul citat, poporul român a păstrat modele ale lumii păgâne. “Dimensiunea noastră păgână a fost tolerată de biserică şi chiar asimilată într-un sens. Creştinismul nostru a avut prin aceasta un conţinut mai viu, o istoricitate mai adevărată”, afirmă Romulus Vulcănescu. (1)

La rândul său, Mircea Eliade a pus punctul pe “i”, făcând o distincţie foarte importantă între creştinismul ţărănesc românesc sau “folcloric” şi creştinismul dogmatic promovat de biserică. Mircea Eliade desemna tipul de creştinism ţărănesc românesc prin expresia “creştinism cosmic”. (14)

Totuşi, autorii citaţi nu au remarcat cauza profundă a apariţiei creştinismului cosmic de tip ţărănesc, “folcloric” sau a “cosmismului”, cum mai este denumit. Evident, această cauză trebuie căutată în preeminenţa şi primordialitatea în arealul carpato-danubiano-pontic a percepţiei mistice a lui Iisus Hristos înviat în Trupul de Slavă, concomitent cu folosirea unor concepţii “păgâne” arhaice.

Evident că biserica nu a tolerat astfel de concepţii arhaice considerate “păgâne”. De-a lungul veacurilor ce au urmat, pe măsura introducerii formelor religioase cultuale instituţionalizate importate din sudul Dunării (mai ales după secolul al X-lea), s-a iscat o confruntare de mari proporţii între biserică (ca instituţie) şi practicile ui cosmic de tip ţărănesc sau folcloric. Această confruntare, care uneori a cunoscut episoade destul de dure, nu a fost soluţionată complet nici în ziua de astăzi.

Oricum, creştinismul instituţionalizat nu a privit niciodată cu ochi buni această formă primară de creştinism împănat cu elemente păgâne şi a încercat să o înlocuiască cu formele dogmatice pe care le promovează.

Etimologia cuvântului “păgân” indică cât se poate de clar care a fost realitatea pe teren: păgân provine de la latinescul paganus, adică “locuitor al satelor” – al unui pagus.