š

ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

ENGRAMA ÎNCEPĂTORILOR

Poporul român se trage din liniile genealogice născute din coapsa vechilor începători sau babe. De aici derivă extraordinara unitate a poporului român de astăzi în ceea ce priveşte “rasa spirituală”, etnia, substratul lingvistic, portul popular, muzica tradiţională şi obiceiurile. Oricum, în perioada de timp în care urmaşii imediaţi ai începătorilor sau babelor populau deja spaţiul carpato-danubiano-pontic, adică după potopul lui Noe, Europa era pustie.

Unitatea spirituală şi etnică a neamului românesc s-a reflectat şi la nivelul conştiinţei individuale a locuitorilor, formând o trăsătură de caracter adânc înrădăcinată; această trăsătură de caracter s-a perpetuat până în ziua de astăzi, persistând ca o paradigmă de ordin ancestral, ca o engramă mentală aflată la nivelul psihismului celui mai adânc – la nivelul inconştientului colectiv – al etniei. Uneori, engrama, defulată la nivelul cel mai adânc al inconştientului colectiv – cum îl denumea Carl Gustav Jung – a fost adusă uneori la suprafaţă în modul cel mai neaşteptat de unul sau de altul dintre urmaşi.

O refulare a acestui conţinut subconştient ancestral poate fi descoperită în versurile Horei Unirii: “măi muntene, măi vecine (…) amândoi suntem de-o mamă / de-o făptură şi de-o seamă / ca doi brazi într-o tulpină / ca doi ochi într-o lumină”. Versurile Horei Unirii au fost scrise de un înalt exponent al poporului român. Numele acestui exponent de marcă a fost Vasile Alecsandri. Perioada în care s-a realizat unirea Moldovei cu Valahia (1859) a fost o perioadă de înaltă emulaţie spirituală a poporului român, fiind împlinirea unei năzuinţe ancestrale, astfel că în perioada respectivă au refulat din adâncurile ancestrale ale etniei româneşti multe informaţii profunde, de mult uitate. În perioada în care a fost scrisă Hora Unirii, poetul nu putea să menţioneze decât doi “brazi” dintr-o “tulpină”; a treia “tulpină”, Transilvania sau mai exact spus, Ardealul, a fost alipită în anul 1918, într-o zi de Întâi Decembrie.

Începătorii au continuat să existe după moarte, ca duhuri omeneşti decorporate şi, mai mult decât atât, au continuat să-şi exercite influenţa atât în mod direct, prin descendenţi, cât şi indirect prin diverse artefacte litice sau vegetale; acesta a fost de altfel, scopul construirii acestor artefacte. Influenţa începătorilor s-a transmis atât la nivelul genotipului, fenotipului şi psihotipului, cât şi la nivelul sociotipului. (Genotipul conţine totalitatea structurilor genetice ale fiinţei umane, fenotipul conţine totalitatea structurilor energetico-informaţionale ce susţin viaţa trupului material – adică ceea ce în mod obişnuit se înţelege prin termenul de corp eteric, psihotipul conţine totalitatea însuşirilor psiho-mentale ale fiinţei umane – adică ceea ce este desemnat prin termenul de corp mental, iar sociotipul conţine totalitatea însuşirilor spirituale ale fiinţei umane – ceea ce se înţelege prin termenul de corp spiritual).

Astfel, dacă la nivelul genetic, elementul ce a permis transmiterea însuşirilor genetice a fost aducerea pe lume a cât mai multor progenituri, la nivelul psihotipului elementul ce a permis transmiterea a fost “glasul strămoşilor”, iar la nivelul sociotipului elementul ce a permis continuitatea a fost constituit din cutume, obiceiuri, legi morale nescrise şi, nu în ultimul rând, din păstrarea focului nestins în vetre. Nivelul psihotipului pare să fie cel mai spectaculos dintre toate. “Glasul strămoşilor” nu este un conecept mito-poetic, ci un fenomen psiho-spiritual ce s-a manifestat la nivelul tuturor popoarelor şi liniilor genealogice din antichitate: greci, sumerieni, asirieni, egipteni, celţi etc.

Oamenii din antichitate nu erau atât de individualizaţi ca oamenii din ziua de astăzi. Individualizarea, ca fenomen psiho-spiritual global, s-a produs mult mai târziu, în perioada de triumf a difuzării creştinismului în lumea mediteraneeană, perioadă ce a coincis cu declinul Imperiului roman. Acest aspect a fost valabil şi pentru poporul român.

Fiecare popor, seminţie sau linie genealogică are caracteristicile sale specifice. În cazul strămoşilor poporului român, aceste caracteristici ţineau de moştenirea psiho-spirituală a începătorilor. Într-un fel, se poate spune că începătorii, datorită capacităţilor pe care le aveau, trăiau prin descendenţii lor şi vorbeau neîncetat prin subconştientul lor. În subconştientul fiecărui locuitor al arealului carpato-danubiano-pontic (şi implicit, al inconştientului colectiv al întregii etnii) se afla o imagine arhetipală extrem de puternică. Imaginea arhetipală era un fel de fotografie (engramă, psihogramă sau icoană mentală) a întemeietorului liniei genealogice din care făcea parte locuitorul respectiv; engrama îl înfăţişa pe întemeietor aşa cum era în timpul vieţii sau, poate, idealizat, aşa cum se manifesta după moarte. Întemeietorul din imaginea arhetipală repeta neîncetat câteva porunci sau comandamente extrem de precise, pe care nici un membru al comunităţii – al liniei genealogice – nu trebuia să le uite şi, mai ales, nu trebuia să le încalce. Comandamentele reverberau neîncetat în mintea fiecărui locuitor ca un glas venit parcă de departe; tradus în limbajul actual, un astfel de conţinut psiho-informaţional ar suna astfel: “Fii ascultător ! Ascultă glasul meu şi respectă ce spun eu ! Nu te rupe – sau nu te depărta – de mine. Ascultă-l pe moşul satului tău, pe mama şi pe tatăl tău şi nu ieşi din poruncile lor. Respectă legile pe care ţi le-am dat. Nu te amesteca cu cei din alte linii genealogice sau neamuri. Nu coborî la câmpie.”

Imaginea arhetipală şi poruncile de bază s-au transmis la toate generaţiile. Chiar dacă, prin absurd, un locuitor s-ar fi născut şi ar fi trăit în cea mai adâncă izolare sau în sălbăticie pe crestele munţilor şi nu era nimeni să-l înveţe legile de bază ale neamului, acesta le ştia cu foarte multă claritate datorită faptului că informaţiile erau imprimate la nivelul genotipului, fenotipului, psihotipului şi sociotipului. Erau informaţii standard ce se transmiteau genetic, energetic şi spiritual. Cu ele se năştea, cu ele murea. De multe ori, de-a lungul vieţii, în vis, unui locuitor îi apărea începătorul propriei linii genealogice care-l povăţuia ce să facă, cum să are ogorul, ce plante să culeagă, ce soţie/soţ să ia etc.

Imaginea arhetipală sau engrama începătorilor putea dispărea foarte uşor din inconştientul colectiv al liniei genealogice respective; aşa a dispărut în antichitate la acei locuitori din moşiile tradiţionale care au încălcat poruncile fundamentale şi au fost obligaţi să migreze în zonele de câmpie, unde au întemeiat aşezări deschise. În momentul în care au părăsit habitatul originar – moşia tradiţională -, în momentul în care şi-au luat soţii din alte linii genealogice ori în momentul în care n-au mai respectat cutumele sociale, morale şi religioase, contactul spiritual cu începătorii a încetat, iar imaginea arhetipală (engrama) s-a estompat, oamenii respectivi devenind “paria”. În antichitate, un “paria” nu desemna neapărat un om care a săvârşit cine ştie ce acte reprobabile, ci desemna pur şi simplu un om care a întrerupt contactul cu începătorii – sau cu strămoşii – şi, implicit, la care s-a produs estomparea imaginii mentale a acestora. A fi paria înseamnă a fi al nimănui. Din păcate, în ziua de astăzi, tot mai mulţi români încep să facă parte din această categorie, motiv pentru care nu sunt interesaţi de istoria adevărată a poporului din care fac parte. Din acest punct de vedere se poate spune că cei care fac afirmaţii de genul “românii sunt un popor de nimic/rataţi, lipsit de istorie şi de cultură” fac parte din categoria paria.

Este, în acest context, demn de amintit răspunsul pe care, într-o discuţie desfăşurată în anul 1870 în cercul de literaţi al Junimii lui Titu Maiorescu, Mihai Eminescu l-a dat unui confrate (al cărui nume nu contează) care afirma: “Nu vedeţi că (noi românii) nu avem istorie ? Un popor care nu are o literatură, artă, o civilizaţie trecută, acela nu merită ca istoricii să se ocupe de el”. Atunci Mihai Eminescu, care şedea într-un colţ, s-a ridicat şi cu un ton violent, neobişnuit lui, a zis: “Ce numeşti d-ta barbarie, eu numesc aşezarea şi cuminţenia unui popor, care se dezvoltă conform propriului său geniu, ferindu-se de amestecul străinului.” (55)

La rândul său, un mare istoric din perioada interbelică, P. P. Panaitescu, afirma următoarele: “Suntem daci ! În fiinţa noastră fizică, în fiinţa sufletească suntem şi ne simţim urmaşii acestui mare şi străvechi popor, aşezat în Munţii Carpaţi cu multe veacuri înainte de Traian. Noi n-avem început, sun­tem aici dintotdeauna. (…) Noi nu suntem numai fiii pămân­tului, ci facem parte dintr-o mare rasă, care se perpetuează în noi, rasa dacică. (…) Ca Ştefan al Moldovei, al cărui nume îl trezeşte buciumul de pe dealurile Siretului, ca Mihai Vodă, pe care-l plâng clopotele de la mănăstirea din Dealul Târgoviştei, ca Horea, pentru care creşte şi azi uriaşul gorun din Munţii Apuseni (…) sunt marii protectori ai neamului întreg pe care-l străjuiesc din altă lume.” (55)

Pot fi reţinute în acest context, ca fiind memorabile, cele trei afirmaţii tranşante ale istoricului P.P Panaitescu din textul citat. Prima afirmaţie: “Suntem şi ne simţim urmaşii acestui mare şi străvechi popor, aşezat în Munţii Carpaţi cu multe veacuri înainte de Traian. Noi n-avem început, sun­tem aici dintotdeauna”. Aşa este, iar această carte a oferit suficiente informaţii pentru a înţelege această luare de poziţie la justa ei valoare. A doua afirmaţie: “Noi nu suntem numai fiii pămân­tului, ci facem parte dintr-o mare rasă”. Această afirmaţie demonstrează faptul că istoricul P. P. Panaitescu a intuit atât existenţa “fiilor pământului”, cât şi a  “marii rase” (oamenii cerului). Şi a treia afirmaţie este corectă din punct de vedere spiritual: Ştefan Cel Mare, Mihai Viteazul, Horea sunt “marii protectori ai neamului întreg pe care-l străjuiesc din altă lume”.

În epoca creştină engrama începătorilor din inconştientul colectiv al etniei românilor a fost înlocuită de engrama lui Iisus Hristos şi a Maicii Domnului, Sfânta Fecioară Maria; acesta este, de altfel, unul din rolurile icoanelor din bisericile creştin-ortodoxe, de a insera în psihismul individual şi colectiv engrame (imagini mentale) foarte puternice ce au drept scop modificarea din interior a fiinţei umane.

Multe engrame mentale arhaice, aparent inactive, se pot activa şi în ziua de astăzi în condiţii cu totul speciale; aceste engrame pot parveni fie de la începători, fie de la strămoşii decorporaţi care sunt încă legaţi de planul cuantic material. Un caz special în care astfel de engrame se activează brusc este cel în care o putere militară străină încearcă să ocupe pământul sacru al României. Ultima oară când o astfel de engramă s-a activat brusc a fost în decursul evenimentelor denumite “revoluţie”, din 17-25 decembrie 1989, când mulţi oameni, care au fost implicaţi în operaţiuni specific militare, au dobândit pentru scurt timp noi puteri şi capacităţi psiho-spirituale; mulţi dintre aceşti oameni parcă şi-au dat seama dintr-o dată cât sunt de “deştepţi” şi ce capacităţi psiho-spirituale zac în ei, fără a putea înţelege cu exactitate de unde provin acestea. După încheierea operaţiunilor militare cei în cauză au pierdut respectivele capacităţi psiho-spirituale şi au uitat de ele.