ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

NEMURITORI ŞI XENOFOBI

Unul dintre efectele directe ale agresiunii neîncetate ale populaţiilor migratoare asupra autohtonilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic l-a constituit accentuarea sentimentului de xenofobie.

Până în prezent, puţini istorici s-au pronunţat în mod tranşant cu privire la originea xenofobiei la români, iar dintre cei care s-au pronunţat, mulţi au blamat-o în mod nejustificat, considerând că a fost cauza principală a “înapoierii” românilor ca popor.

Lucrurile stau, de fapt, invers: xenofobia poporului român, pe deplin justificată, a constituit secole de-a rândul principalul combustibil ce a alimentat motorul perpetuării poporului român pe aceste meleaguri. Xenofobia trebuie căutată, în mod evident, la nivel etnic şi la nivel cultural, dar nu trebuie redusă doar la aceste niveluri. În spatele acestor niveluri se află un altul, care reprezintă de fapt cauza principală: nivelul spiritual.

Xenofobia de ordin spiritual poate fi explicată în felul următor: din punct de vedere spiritual, autohtonii – indiferent ce denumire de trib aveau – se considerau diferiţi ca esenţă spirituală de toţi ceilalţi oameni, de străini în general, şi nu acceptau simbioza cu populaţiile exogene. Acest sentiment s-a perpetuat nealterat din antichitate până pe la mijlocul secolului al XX-lea. Un indiciu esenţial (definitoriu şi suficient) al acestei xenofobii a fost deja oferit de către Herodot, care afirma că geţii “se consideră nemuritori”. Acest indiciu este valabil pentru toţi autohtonii – fie că se numeau carpi, costoboci, daci, geţi sau, ulterior, români. Pentru ca o fiinţă să se considere nemuritoare, trebuie, în prealabil, să considere (obiectiv sau subiectiv, nu contează în acest context) că o parte din fiinţa sa (spiritul, sufletul, duhul sau măcar o “dublură” energetică) precede existenţa întrupată şi, implicit, supravieţuieşte morţii într-un fel sau altul (chiar şi în condiţiile în care, de exemplu, trupul este incinerat, iar cenuşa aşezată într-o urnă). Din acest motiv, naşterea în lumea materială a unui om era deplânsă în modul cel mai serios cu putinţă, pentru că se considera că cel ce se întrupa vine într-o “vale a plângerii”, iar decesul era celebrat prin banchete şi printr-un “priveghi vesel”. Ceea ce nu era cazul nici la greci, nici la romani, nici la traci.

Credinţa în nemurire a autohtonilor nu trebuie identificată, de exemplu, cu cea a egiptenilor care recurgeau la mumificarea cadavrului pentru a asigura supravieţuirea sufletului. Atohtonii făceau invers: ardeau cadavrele pentru ca sufletul (reprezentat prin pasărea sufletului) să se desprindă total de această “vale a plângerii” şi să-şi ia zborul spre înălţimile cerului.

Aşadar, credinţa (să-i spunem deocamdată credinţă) în nemurire şi, implicit, în existenţa unui element spiritual nemuritor, ce precede şi urmează existenţei în lumea materială, reprezintă elementul esenţial, definitoriu şi suficient, ce a stat la baza xenofobiei autohtonilor.

Consecinţa logică a acestei concepţii este că autohtonii considerau că străinii nu îndeplinesc aceste cerinţe de ordin spiritual, pentru a se amesteca cu ei. Cu alte cuvinte, credeau că străinii fie nu au acel element spiritual nemuritor în structura fiinţei proprii, fie nu sunt predispuşi la nemurire în aceeaşi măsură ca şi ei. Pentru autohtoni nemurirea era o certitudine, nu doar o concepţie teoretică. În acest context trebuie înţeleasă vechea interdicţie a autohtonilor de a se căsători şi de a avea progenituri cu străinii; tot în acest context trebuie înţeleasă atitudinea prinţesei Dochia, fiica lui Decebal, de a refuza să cadă vie în mâinile lui Traian, pentru a nu fi “pângărită”.

Evident, datorită clarvăzătorilor şi extrasenzitivilor de care nu duceau lipsă, autohtonii din arealul carpato-danubiano-pontic ştiau cu mare exactitate cine sunt ei înşişi şi cine sunt strănii; autohtonii ştiau cu exactitate care este diferenţa dintre ei şi ceilalţi; ştiau că ei sunt oameni ai cerului, iar ceilalţi, străinii în marea lor majoritate, sunt oameni ai pământului. Pe de altă parte, ei puteau urmări destinul unui om al cerului după deces, în lumea de dincolo (aşa cum făceau şi şamanii din alte zone ale lumii), ceea ce nu era cazul la oamenii pământului. Tocmai această formă de cunoaştere bazată pe clarvedere le-a modificat comportamentul şi a generat xenofobia accentuată, care în cele din urmă s-a manifestat la nivel cultural şi etnic.

Textele antice lăsate posterităţii de autori demni de toată încrederea sunt suficiente pentru a argumenta acest aspect: astfel, istoricul evreu Iosef Flavius îi desemna pe clarvăzătorii din arealul carpato-danubiano-pontic prin termenul “pleistoi” şi-i compara cu iniţiaţii esenienilor, geograful grec Strabon îi denumea “theosebei” (evlavioşii zeului), “ktisai” (întemeietori) şi “kapnobatai” (cei care merg prin fum), adică cei care foloseau fumul de cânepă pentru a se conecta la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului – la lumea de dincolo.

Credinţa în preeminenţa unui element spiritual (pe care astăzi îl desemnăm prin termenul de spirit) şi în nemurire, se constituie a fi trăsătura fundamentală pe care, ulterior, s-a constituit identitatea spirituală a autohtonilor din arealul carpato-danubiano-pontic, identitate care s-a transmis urmaşilor lor în timp, poporul român. În cele din urmă, credinţa în nemurire a fost transmutată la nivel cultural. Ea răzbate din datinile, basmele şi legendele poporului român. A vorbi în aceste condiţii despre o “simbioză” a autohtonilor cu populaţiile migratoare şi/sau cotropitoare este eronat. A vorbi despre o “etnogeneză” a poporului român, care să presupună simbioza cu populaţii exogene “civilizatoare” este la fel de greşit. Etnogeneza poporului român, în sensul promovat de istoriografia actuală, nu a existat. Etnogeneza s-a produs doar pe vremea începătorilor, babelor şi moşilor.

În contextul deja prefigurat, reputatul istoric Constantin C Giurescu a avut perfectă dreptate când afirma următoarele în a sa Istorie a Românilor: “Popor aşezat din timpuri imemoriale pe pământul unde-l constată mărturiile istorice, legat de el prin agricultură în toate formele ei, prin creşterea vitelor, prin scoaterea metalelor şi a celorlalte bogăţii miniere, ştiind să-l apere cu eroism şi cu pricepere, întemeind cel mai puternic stat de la nordul Dunării, cu regi care pot sta cu cinste alături de cele mai frumoase figuri politice ale anti­chităţii, având în sfârşit o religie superioară, de un înalt idealism, dacii sau geţii au fost, sub toate raporturile, unul din popoarele însemnate ale lumii vechi. Noi nu-i putem socoti drept barbari, aşa cum s-a tot spus mereu. Fiindcă înşişi cei vechi, surprinşi de însuşirile lor, nu i-au considerat adeseori ca atare. Iar aprecierea lui Dio Chrysostom, “geţii sunt mai înţelepţi decât aproape toţi barbarii şi mai asemenea grecilor”, formează cea mai bună încheiere a acestor rânduri.” (16)