ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

LEGENDA DOKHIEIš

Amintirea existenţei Dokhiei, ca începător de linie genealogică, s-a perpetuat de-a lungul timpului într-o serie de legende şi mituri; totuşi, probabil datorită transmiterii exclusiv pe cale orală o lungă perioadă de timp, fondul acestor mituri şi legende a fost corupt. În epoca modernă, miturile şi legendele cu privire la Dokhia – în special cele referitoare la Baba Dokhia – au fost preluate şi reformulate în creaţii culte de marii poeţi naţionali, de la Grigore Asachi la Mihail Eminescu, de la George Coşbuc la George Călinescu. Cea mai cunoscută legendă a fost narată de către Grigore Asachi.

De fapt, există mai multe variante ale legendei Dochiei (care nu are nimic de-a face cu Sfânta Evdokia din calendarul creştin ortodox, aşa cum insinuează unii analişti moderni). Variantele corespund unor personaje diferite care au primit, în perioade diferite, numele de Dokhia sau Dochia. Acest fapt nu trebuie să surprindă întrucât, în cele din urmă, numele începătorului a devenit, dacă se poate spune astfel, numele comun (echivalentul numelui de familie din ziua de astăzi) al tuturor urmaşilor. Numele începătorului a devenit, de asemenea, numele întregului teritoriu locuit de cei născuţi din coapsa lor – Dacia.

Cele mai multe variante ale legendei sunt legate de existenţa mai multor artefacte litice aflate în Moldova actuală, mai precis pe Munţii Ceahlău, teritoriu locuit în antichitate nu de daci, ci de carpi (carpo-daci). Încă din străvechime, la fel ca Masivul Bucegi sau ca Muntele Gugu, Ceahlăul era considerat un munte sacru. Şi în epoca creştină, Ceahlăul a rămas sacru datorită faptul că a fost sfinţit de traiul ascetic al multor pustnici creştini care s-au adăpostit (“s-au nevoit”) în grote sau în peşteri. Ceahlăul este astăzi unul dintre cei trei mari munţi sfinţi care există pe suprafaţa Pământului; ceilalţi doi munţi sfinţi sunt Tabor (Israel), acolo unde s-a produs Schimbarea la Faţă a Domnului Iisus Hristos, şi Athos (Grecia). Cei trei munţi sfinţi au acelaşi hram: “Schimbarea la Faţă”.

Cel mai spectaculos artefact litic de pe Ceahlău este o stâncă gigantică, care este situată pe cel mai înalt vârf, Toaca (1904 m); stânca poate fi observată de la mare depărtare. Referitor la stânca de pe vîrful Toaca există o legendă referitoare la doi uriaşi, un băiat şi o fată, care au trăit acolo în vremuri imemoriale. Legenda, povestită în anul 1827 de Moş Grigore Răduţu învăţătorului Gheorghe Baltă, menţionează că pe Ceahlău a trăit odinioară un popor de uriaşi, “grozav de înalţi şi de tari” şi că într-o iarnă, datorită unei molime, au pierit toţi uriaşii în afara unui băiat şi a unei fete. Cei doi copii de uriaşi au decis să construiască câte un turn din lespezi de piatră, “pentru a fi şi ei văzuţi de oamenii de la soare răsare. Şi aşa au tot cărat lespezi şi stânci; băiatul a ridicat un turn mai mare şi mai lat, iar fata unul mai mic, după puterile ei” – mai spune legenda povestită în anul 1827 de Moş Grigore Răduţu. În cele din urmă, mai spune legenda, “când îşi schimbă codrul faţa verde”, a trăznit în pereţii muntelui, iar atunci “nori de zloată şi de gheaţă s-au revărsat din înaltul muntelui”, strivindu-i pe cei doi uriaşi. Oamenii le-au zidit mormântul acolo unde i-au găsit, aducând şi o toacă pe care au înţepenit-o acolo, pe vârful cel mai înalt. Şi de atunci, în fiecare an, oamenii vin de prin împrejurimi pentru a face “o slujbă de sobor” celor doi uriaşi morţi acolo.

Un alt artefact litic de pe Ceahlău este cel cunoscut sub numele de Stânca Babei Dochia, care se află, aşa cum spune Gh. Asachi, “între Piatra Detunată / Şi-al Sihastrului Picior” unde “Vezi o stâncă ce-a fost fată / De un mare domnitor”. Există mai multe legende străvechi legate de acest artefact legat de numele Babei Dochia. Prima legendă păstrată în amintirea poporului român se referă la cele nouă cojoace ale Babei Dochia, iar a doua legendă se referă la fiica lui Decebal, Dochiana.

Prima legendă spune că, la începutul lunii martie, mergând cu oile la munte, părându-i-se că a trecut iarna şi că a venit primăvara, Baba Dochia a lepădat cele nouă cojoace cu care era înveşmântată, unul câte unul. Când a lepădat ultimul cojoc, a dat un ger năpraznic, iar Baba Dochia a îngheţat cu tot cu turma de oi şi s-a transformat în stană de piatră.

Legenda Babei Dochia cu nouă cojoace se referă la un ritual de legare magică a unei persoane – în general a unui strămoş sau personalitate marcantă – de un artefact din piatră. Astfel de ritualuri de legare magică erau răspândite pe scară largă în perioada de început a antichităţii. Ele făceau parte dintr-un arhaic cult al strămoşilor. Ritualul de legare magică a unui strămoş de un artefact litic are legătură cu stăpânirea magică a unui teritoriu. Strămoşul era înmormântat într-o nişă a respectivului artefact sau undeva în apropiere. Cei care au realizat ritualurile considerau că după moarte sufletul strămoşului rămâne să stăpânească teritoriul respectiv – că sufletul strămoşului rămâne în acel loc atâta timp cât exista artefactul. Acesta este motivul pentru care astfel de artefacte magice erau construite din piatră; piatra era elementul cel mai durabil, care nu se distrugea chiar aşa de repede, aşa cum se întâmpla în cazul unor artefacte de natură vegetală. Acest procedeu magic a fost folosit şi în alte locuri de pe suprafaţa pământului, de exemplu la Stonehenge, în Anglia, unde se află cel mai impunător complex megalitic al antichităţii. La Stonehenge, strămoşii au fost înmormântaţi în nişe situate în apropiere, fiecare dolmen sau menhir fiind astfel “însufleţit” de sufletul unui strămoş.

În antichitate astfel de ritualuri magice se realizau cu consimţământul prealabil al persoanei în cauză. Au existat însă şi cazuri în care s-au folosit procedee agresive de legare a unei persoane aflate în viaţă de un artefact, care erau realizate fără obţinerea consinţământului persoanei în cauză; astfel, printr-o acţiune magică agresivă, sufletul persoanei aflată în viaţă era legat magic de un artefact, caz în care, până la apusul soarelui din ziua respectivă, persoana în cauză murea trupeşte. Cei care realizau acest procedeu magic considerau că sufletul acesteia, dublura energetică ce reproduce înfăţişarea din timpul vieţii, rămânea să stăpânească sau să “bântuie” locul respectiv. Uneori, legarea magică a sufletului de un artefact magic se realiza prin aşezarea unei frânghii pe pământ sub formă de cerc – sub forma unui lassou – şi captarea umbrei persoanei în cauză în cercul magic astfel format.

Procedeul magic al legării sufletului unei persoane de un artefact fie litic, fie vegetal, fie de altă natură a fost practicat pe teritoriul ţărilor române până în evul mediu. Aşa a fost cazul descris în Legenda Meşterului Manole, în care Manole şi-a imolat trupeşte propria soţie la temelia bisericii Curtea de Argeş pentru ca, după moarte, sufletul ei să susţină edificiul.

Evident, în cazul artefactelor din Munţii Ceahlău nu a fost vorba despre o acţiune magică agresivă, ci despre punerea în practică a unui străvechi cult al strămoşilor; prin consinţământul acordat în timpul vieţii, strămoşii erau înmormântaţi în apropierea artefactelor litice şi legaţi de acestea prin ritualuri magice. Scopul este protejarea celor vii. Oricum, nimeni nu se transformă în stâncă dacă îngheaţă, oricât de mare ar fi gerul.

A doua legendă se referă la prinţesa Dochia, fiica lui Decebal şi la războaiele dacilor cu romanii. Prinţesa Dochia, afirmă legenda, a înaintat în fruntea unui corp de oaste spre Sarmizegetusa, în ajutorul tatălui ei împresurat de legiunile împăratului Traian, dar nu a reuşit să-l salveze. După moartea lui Decebal, fiind înfrântă de armata lui Traian, prinţesa Dochia, cu resturile oştirii sale, s-a refugiat spre răsărit, în munţi. Fiind ajunsă de Traian, prinţesa Dochia s-a rugat zeului Zalmoxis să nu fie pângărită de acesta. Zalmoxis i-a ascultat dorinţa şi prinţesa Dochia a fost transformată într-o bătrână păstoriţă, cu câteva oi lângă ea. Trecând pe lângă ea, Traian a întrebat-o dacă a văzut-o pe prinţesa Dochia. Bătrâna a răspuns negativ, iar Traian a mers mai departe. De atunci, spune legenda, prinţesa Dochia a rămas să stăpânească acel ţinut. Sensul cuvântului “pângărit” este în acest caz unul singur: prinţesa Dochia nu a avut progenituri cu Traian. Legenda prinţesei Dochia, fiica lui Decebal, se referă aşadar în mod direct şi cât se poate de explicit la continuitatea nealterată din punct de vedere genetic şi spiritual a poporului dac după catastrofa militară din anul 106.

Este de-a dreptul stupefiant modul eronat în care a fost interpretată legenda prinţesei Dochia în timpurile moderne; mulţi autori de renume (clasici ai literaturii române) s-au întrecut în a afirma că legenda reflectă “simbioza etnică dintre daci şi romani” şi, implicit, formarea poporului român. După cum poate fi remarcat cu cea mai mare uşurinţă, legenda afirmă tocmai contrariul: nu a existat nici o simbioză. În primul rând, legenda afirmă răspicat că Dochia, fiica lui Decebal, a supravieţuit distrugerii capitalei Sarmizegetusa; în al doilea rând consemnează faptul că Dochia a supravieţuit morţii tatălui ei şi, evident, dispariţiei unei părţi însemnate dintre fiii Daciei, căzuţi în război sau luaţi în robie de legiunile romanilor. Iar în al treilea rând, legenda consemnează faptul extrem de important că prinţesa Dochia nu a fost “pângărită” de Traian – adică nu a existat nici o simbioză daco-romană.

Sensul legendei este cât se poate de clar; a “pângări” nu se referă la vreun viol, ci la faptul că prinţesa Dochia nu a avut progenituri cu Traian. Pentru Traian era foarte important să o prindă pe fiica lui Decebal şi să aibă progenituri cu ea. Prin progeniturile făcute cu cea mai înaltă reprezentantă a liniilor genealogice ale Daciei, Traian putea stăpâni, în timp, prin urmaşii săi direcţi, întregul teritoriu al Daciei. Acesta era unul din scopurile principale ale oricărui război de cucerire din antichitate. Prin prinderea şi “pângărirea” prinţesei Dochia, Traian ar fi avut ocazia de a-şi deschide propria linie genealogică, ceea ce însă nu s-a întâmplat. În consecinţă, cei ce încă propovăduiesc “simbioza” daco-romană ori se înşală, ori sunt mincinoşi.

Legenda Dochiei mai indică un aspect important: după ce a scăpat de Traian, prinţesa Dochia, ca reprezentantă a vechilor linii genealogice, a luat în stăpânire un nou teritoriu, devenind la rândul ei Întemeietoare. Fireşte, în condiţiile în care o parte din vechiul teritoriu şi, mai ales, principalele artefacte religioase din Sarmizegetusa, capitala politico-administrativo-religioasă a Daciei, au fost cucerite de romani, devenise o necesitate stringentă luarea în stăpânire a unui nou teritoriu. Centrul noului teritoriu era chiar locul unde s-a refugiat prinţesa Dochia: Muntele Ceahlău şi, implicit, Moldova.

Legenda prinţesei Dochia are o mare importanţă întrucât indică, pe de-o parte, faptul că fiica lui Decebal nu a fost “pângărită” de către Traian, deci nu a existat nici o simbioză daco-romană, iar pe de altă parte indică – şi acesta pare a fi chiar scopul principal al legendei -, faptul că prinţesa Dochia a devenit o nouă Întemeietoare, prin care s-a perpetuat, nealterată etnic (necorcită), vechea seminţie. Prin prinţesa Dochia devenită Babă, stirpea regală a lui Decebal s-a perpetuat în noul teritoriu; centrul de comandă al acestei linii genealogice s-a mutat aşadar de la Sarmizegetusa Regia în Ardeal, în Moldova şi mai ales pe Munţii Ceahlău.

Nu întâmplător, în zonele muntoase din Judeţele Harghita şi Covasna, deci relativ aproape de Masivul Ceahlău, au fost descoperite recent ruinele a nu mai puţin de două sute de aşezări dacice sau carpo-dacice, dintre care treizeci şi patru de cetăţi întărite; informaţia a fost furnizată într-un interviu publicat de periodicul Formula As, de arheologul Viorica Crişan, care a realizat cercetări amănunţite la faţa locului (Formula As, Nr 1070).

Amintirea Babei Dochia s-a perpetuat nu numai datorită existenţei unor artefacte litice spectaculoase, ci şi în cadrul unor sărbători şi obiceiuri de mai mică anvergură aflate şi astăzi în uz la poporul român. Este uimitor faptul că tocmai aceste obiceiuri de mai mică anvergură au supravieţuit nealterate în cadrul tradiţiilor poporului român, în timp ce multe artefacte litice gigantice au dispărut în timp. Unul dintre aceste obiceiuri este cel al mărţişorului, care poate poate fi considerat un simbol al Babei Dochia.

Noul an începea, la vechii daci, la fel ca în mai toată lumea antică, la începutul lunii martie; la întâi Martie se celebra actul sacru al creaţiei lumii. Începând cu întîi Martie se sărbătoreau începătorii; în primele nouă zile se celebrau babele, iar în următoarele nouă zile se sărbătoreau moşii. Nouă cojoace a lepădat Baba Dochia înainte de a “îngheţa” magic şi a fi transformată în stană de piatră, nouă zile sunt serbate începând cu data de 1 martie. Din zece martie încep Zilele Moşilor, care sunt şi ele în număr de nouă. De fapt, întreaga lună martie era considerată luna Babei Dochia, astfel că sărbătoririle se ţineau lanţ. Fiind perioadă de iarnă, toată suflarea era înconjurată de omăt, astfel că nu era vreo problemă ca sărbătorile să dureze 9 sau 18 zile, căci oricum nu ieşea nimeni la munca câmpului. Tot în luna Martie se sărbătorea “ivitul luminii noi a lui Martie.”

Legenda mai spune că, înainte de a îngheţa, umblând prin pădure şi torcând lâna, Baba Dochia “a găsit o para, i-a făcut bortă, legând-o cu un fir de aţă. Asta a fost de întâi Martie şi de atunci s-a lăţit obiceiul” mărţişorului.

Mărţişorul se face din două fire toarse din cânepă sau din in, unul roşu şi unul alb, la capătul căruia se anină o para (un bănuţ). Există informaţii că în timpurile străvechi mărţişorul se făcea tot din două fire, dar unul negru şi altul alb. De fapt, aşa s-a născut poporul român: dintr-un fir alb şi un fir negru. Abia ulterior firul negru a fost înlocuit de firul roşu. În veacurile trecute, mărţişorul se purta la gât sau la mână de fete şi, uneori de femei, rar sau aproape niciodată de bărbaţi, fie nouă zile, fie optsprezece zile, fie până ce înflorea primul pom, când se agăţa pe o creangă înflorită.

George Coşbuc scria că mărţişorul se poartă de femei şi de fete din ziua Babei Dochia, întâi Martie, până în ziua în care se aude “cucul cântând, până ce înfloresc păduceii, ori cireşii, până ce vin berzele, ori rândunelele, până aude tunînd şi altele. Atunci îl leagă de vreun trandafir, de vreun pom înflorit, ori îl aruncă după pom sau după barză, ori îl aruncă în apă.” (28)