ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

AUTOHTONI ŞI MIGRATORIš

Într-un trecut destul de îndepărtat, undeva chiar la începutul epocii bronzului, dar într-un moment istoric destul de greu de determinat cu precizie, o parte dintre locuitorii codrilor seculari s-au stabilit la câmpie, unde au înfiinţat aşezări protourbane. Poate părea uimitor faptul că motivele pentru care locuitorii respectivi au părăsit moşiile din zonele de pădure nu au fost de natură economică sau politică, ci metafizică.

Explicaţia unei astfel de afirmaţii poate fi sintetizată în felul următor: locuitorii moşiilor considerau propriul habitat un “cosmos” închis, de sine stătător. Dincolo de moşie începea “haosul” sau, pentru a folosi un termen neaoş, “pustia”. Expresia “ducă-se-n pustie” are o semnificaţie profundă, căci cei care au părăsit la un moment dat locaţiile considerate sigure ale unei moşii chiar considerau că merg în pustie. Pentru strămoşii românilor, “cosmosul” care era moşia, se întindea “din hotară în hotară”.

Primul pericol pentru cel ce voia să treacă dincolo de hotarele moşiei era pierderea identităţii sufleteşti şi ruperea relaţiilor de tip magic cu începătorul propriei sale linii genealogice şi, implicit, cu conducătorul satului, moşul. Puterea sacră sau magică a începătorului şi a moşului se întindea doar până la hotarele satului. Acesta este motivul pentru care, în prima etapă a istoriei străvechi, generaţii de-a rândul, aproape niciunui locuitor al unei moşii nu i-a trecut prin minte să depăşească hotarele prestabilite. Existenţa generaţiilor de locuitori ai moşiilor gravita şi era circumscrisă “din hotară în hotară”. Pentru cei care încălcau hotarele prestabilite, întoarcerea era aproape imposibilă şi, foarte probabil, interzisă. Unii plecau pentru că li se urâse cu binele, alţii pentru că săvârşiseră fapte reprobabile, de exemplu ucideri sau furturi.

Cutumele strămoşeşti erau clare; exista un cod de legi ce nu trebuia încălcat (belagine: legile frumoase). Aceste legi se raportau la relaţiile locuitorilor moşiei cu lumea nevăzută şi cu entităţile necorporale, la relaţiile de familie, la relaţiile sociale şi economice. Principiul de bază al funcţionării comunităţii era ascultarea: toţi membrii trebuiau să se subordoneze moşului şi Sfatului oamenilor buni şi bătrâni şi, implicit, să respecte legile şi cutumele strămoşeşti. Ascultarea era considerată cea mai înaltă virtute.

Moşul, împreună cu Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, avea grijă ca răul să nu se întindă la membrii satului. Orice faptă negativă, contrară legilor strămoşeşti, era aspru amendată. De fapt, cei care, dintr-un motiv sau altul, săvârşeau diferite fapte negative – chiar şi cele mai banale sau, oricum, care astăzi par banale – erau supuşi unor ritualuri purificatoare şi expiatoare. Acesta nu era un fapt atât de neobişnuit în antichitate; se practica pe scară largă la evrei, la greci sau indieni.

Fireşte, la toate aceste popoare difereau sistemele de referinţă, dar procedura era asemănătoare. De exemplu, vechii greci desemnau prin miasma cumulul faptelor negative săvârşite de membrii unei comunităţi, ce perturbau ordinea prestabilită – legile comunităţii -, iar sacerdoţii lor încercau, prin ritualuri expiatoare însoţite de jertfele unor animale, să elimine efectele negative. La rândul lor, evreii foloseau “scenariul” ţapului ispăşitor pentru a elimina efectele negative ale faptelor neconforme cu legile comunităţii. În prima fază, ţapul ispăşitor a fost, de fapt, un om care, prin intermediul unor ritualuri, era încărcat magico-energetic cu păcatele comunităţii, după care era alungat în “pustie”. Ulterior, omul a fost substituit printr-un ţap, care îndeplinea aceeaşi funcţie. Ţapul era încărcat magic cu păcatele comunităţii şi alungat în “pustie” (adică în afara spaţiului comunităţii).

În arealul carpato-danubiano-pontic, primii locuitori ce s-au stabilit în focarele de civilizaţie de câmpie au fost chiar cei alungaţi, ca ţapi ispăşitori, din moşiile tradiţionale. La aceştia s-au adăugat cei plecaţi de bună voie sau din alte motive. De fapt, mai toate focarele de civilizaţie de câmpie din antichitate au fost întemeiate de paria, de fugari şi de “ţapi ispăşitori”.

Unul dintre oraşele celebre ale antichităţii constituite în acest fel a fost chiar oraşul Roma. Conform tradiţiei, întemeierea Romei a avut loc în anul 754 înainte de Iisus Hristos. Legenda spune că regele Numitor, care stăpânea ţinutul Albei, a fost uzurpat de fratele său, Amulius. Amulius i-a masacrat pe fiii lui Numitor, obligând-o pe sora lor, Sylvia să-i devină vestală. Sylvia a fost însă însămânţată de zeul Marte şi a născut doi băieţi, pe Romulus şi pe Remus. După mai multe peripeţii, fiind abandonaţi pe malurile Tibrului, cei doi băieţi au fost alăptaţi de o lupoaică, crescuţi de un păstor şi de soţia lui; devenind bărbaţi, Romulus şi Remus l-au alungat pe uzurpator, reînscăunându-l pe Numitor. După aceste fapte de vitejie, cei doi fraţi au decis să întemeieze un oraş chiar în locul unde şi-au petrecut copilăria. Remus a ales colina Aventinului, iar Romulus a ales Palatinul. Cel care a primit binecuvântarea zeilor a fost Romulus, care a ales Palatinul. Legenda spune că după ce Romulus a tras cu plugul o brazdă în jurul locului ales, Remus l-a sfidat şi a pătruns fără voia acestuia în spaţiul său vital. Atunci Romulus şi-a ucis fratele, exclamând: “aşa va pieri cel care, în viitor, îmi va încălca zidurile”. Omorul primordial săvârşit de către Romulus, al cărui nume a fost conferit cetăţii, a devenit un fel de păcat originar, care a apăsat în mod permanent asupra locuitorilor Romei de-a lungul întregii ei istorii. Primii locuitori ai Romei au fost proscrişii şi vagabonzii din Latium, adunaţi de Romulus – majoritatea bărbaţi. Cum nu aveau femei, proscrişii lui Romulus au atentat la fecioarele sabinilor, episod cunoscut sub numele de “răpirea sabinelor”. Evident, în prima fază, răpirea sabinelor a provocat un război între cele două tabere, dar, ulterior, totul s-a încheiat printr-o împăcare. Sabinele au rămas cu bărbaţii lor, iar sabinii au fost invitaţi în Cetatea eternă, unde au şi rămas. De altfel, după dispariţia misterioasă a lui Romulus în timpul unei furtuni, succesorul său la domnie a fost un sabin, pe nume Numa.

Aşadar, primii locuitori ai Romei au fost vagabonzii şi tâlharii din Latium – adică cei care, anterior, fuseseră alungaţi din habitaturile lor datorită unor fapte neconforme cu legile morale. La o altă scară şi păstrând proporţiile, se poate spune acelaşi lucru despre locuitorii din focarele de civilizaţie de câmpie din arealul carpato-danubiano-pontic; cei care le-au întemeiat au fost proscrişii, paria şi ţapii ispăşitori alungaţi din focarele de civilizaţie de pădure.

Ulterior, datorită amestecului cu populaţiile din alte linii genealogice, locuitorii de la câmpie şi-au pierdut treptat puritatea genetică. Fiind alimentate fără încetare cu noi populaţii migratoare, în timp, aşezările protourbane de la câmpie s-au dezvoltat din ce în ce mai mult.

Populaţiile migratoare care au interferat cu autohtonii au venit din est, din stepele din nordul Mării Negre şi din sudul sau, mai exact spus, din sud-estul Mării Negre. Din nordul Mării Negre au migrat în special tyrasienii.

Tyrasienii s-au împrăştiat cu precădere la sudul Munţilor Haemus (Balcani), într-o vastă zonă ce se întindea până la Marea Egee. În decursul unei perioade destul de lungi de timp, până în epoca în care a scris cel denumit “părintele” istoriografiei, Herodot, tyrasienii s-au amestecat cu tracii originari din zona Adamclisi, urmaşii lui Thracicus. Astfel, până la jumătatea primului mileniu de dinaintea întrupării lui Iisus Hristos, mai ales în arealul dintre Munţii Haemus şi fluviul Dunărea, s-a produs o sinteză etnică între cele două populaţii, formându-se un conglomerat etnic destul de eterogen care a constituit cetăţi fortificate conduse de regi locali. Acest conglomerat etnic a fost denumit uneori tracic, alteori a fost denumit getic. Tocmai existenţa acestui conglomerat etnic l-a determinat pe Herodot să afirme despre geţi că fac parte din neamul tracic, neam despre care afirma că “sunt cei mai numeroşi din lume, după inzi”. De fapt, Herodot îi cunoştea cu precădere pe etnicii care locuiau între Munţii Haemus şi Dunăre.

Pentru Herodot, dincolo de fluviul Dunărea se întindea “pustia”. Termenul de “pustie” era folosit nu în sensul actual de pustiu (deşert), ci în sensul străvechi de “terra incognita”, de pământ necunoscut; de fapt, nici nu ar fi avut cum să nu primească termenul de “pustie” din moment ce teritoriul situat la nordul Dunării era necunoscut grecilor. Pentru mentalitatea grecilor din acea epocă, acele păduri nesfârşite situate dincolo de Danubius erau o “pustie”, adică locuri pline de pericole fizice şi transfizice, adică erau populate de animale primejdioase şi de duhuri cumplite (căpcăuni, zmei, inorogi etc) cu care nimeni nu voia să aibă de-a face.

Identificarea lui Herodot între tyrasieni, geţi şi traci a devenit un “adevăr istoric” în ziua de astăzi, deşi are la bază o eroare destul de firească; puţini şi-au pus întrebarea cum putea să ştie Herodot, în secolul al cincelea înainte de Iisus Hristos, ce etnii locuiesc de o parte şi alta a bătrânului Danubiu, fără o cercetare antropologică adecvată la faţa locului.

Noul conglomerat etnic rezultat din sinteza tyrasiano-geto-tracă, la care fireşte, s-a adăugat ulterior o puternică componentă romană şi, mult mai târziu, o puternică componentă slavă, a cunoscut o dezvoltare explozivă în toată Peninsula Balcanică, perpetuându-se până în ziua de astăzi; parte din populaţia care trăieşte astăzi în partea de sud a României, în Bulgaria, Macedonia, Albania, Serbia şi în Grecia de nord este, din punct de vedere antropologic, etnic şi probabil genetic urmaşa acestui conglomerat.

Acesta este motivul pentru care sursele citate anterior, mai ales studiile realizate de către Eugene Pittard (citat de Alex Mihai Stoenescu), afirmă că Peninsula Balcanică este locuită de “mai multe grupe etnice primitive, mai multe rase sau mai multe unităţi antropologice, care s-au ameste­cat, s-au măcinat, în proporţiuni pe care nu le cunoaştem încă”. Cea mai mare di­versitate a fost găsită de Eugene Pittard în Bulgaria, cu preci­zarea aceluiaşi autor că urmele populaţiei asiatice a vechilor bul­gari sunt foarte puţine, bulgarii de astăzi, ca şi maghiarii contemporani, fiind popoare europene ce s-au format foarte târziu – după secolul al şaptelea, respectiv al nouălea al erei creştine.

Cât despre strămoşii poporului român, care nu au intrat niciodată în simbioză etnică cu tyrasienii, cu sciţii, cu celţii sau cu romanii, se poate spune că au stat o lungă perioadă de timp fie “aninaţi în munţii lor”, aşa cum afirmau despre ei scriitorii antici, fie stăteau ascunşi în pădurile sălbatice (codri) în care străinii nu prea se aventurau. Aceasta este de altfel explicaţia perpetuării lor netulburate: n-au fost deranjaţi de nimeni. Sute şi sute de ani, strămoşii poporului român au avut grijă să-şi mascheze prezenţa la adăpostul codrilor seculari, în moşiile strămoşeşti, care erau adevărate “cetăţi vegetale aflate în stare de veghe permanentă”.

Doar astfel poporul român a reuşit să-şi păstreze puritatea etnică, care este imposibil să nu iasă la iveală în urma unor analize amănunţite ale ADN-ului. Dar se pare că nimeni nu este interesat să cerceteze aşa ceva, întrebându-se probabil: “la ce bun ?”