O

ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

OECUMENA ARHETIPALÚ

Marele istoric Nicolae Iorga şi-a început a sa Istorie a Românilor cu următoarea frază: “Viaţa fiecărui popor este în strânsă legătură cu pământul pe care-l locuieşte”. Cu deplină îndreptăţire, Nicolae Iorga distingea pe teritoriul ocupat odinioară de daco-geţi şi astăzi de români cinci ţinuturi, după cum urmează: ţinutul de şes, ţinutul de dealuri lutoase, ţinutul de munte, ţinutul banatului oltean şi timişorean, ţinutul maramureşean udat de Crişuri.

Primul Ţinut este cel de şes. În opinia lui Nicolae Iorga Ţinutul de şes cuprinde Basarabia de Jos (Bugeacul), mare parte din Moldova de jos, judeţele Brăila şi Ialomiţa, Muntenia de jos până la Olt. Şesul este o prelungire, afirma Nicolae Iorga, a “stepei celei mari din răsăritul Europei, unde pe vremuri rătăceau cetele rătăcitoare ale neamurilor cu obârşie uralo-altaică”. Stepa era acoperită de păduri şi buruieni înalte. Când s-au tăiat pădurile, stepa a devenit propice culturii cerealiere ce s-a practicat pe spaţii întinse. Ţinutul de dealuri lutoase, al doilea ţinut, este cuprins între linia Carpaţilor Orientali şi Nistru, fiind străbătut de la nord la sud de Prut şi de Siret, precum şi de numeroşii afluenţi ai acestora. Al doilea ţinut este format din Moldova de nord, Bucovina şi Basarabia de sus. Cândva, aceste locuri erau acoperite de păduri seculare, formate în special din fagi şi stejari. “Ţinutul de munte şi de vale”, după cum a denumit Nicolae Iorga al treilea ţinut, se întinde în partea de nord a Ţării Româneşti şi a Olteniei, pe versanţii Carpaţilor Orientali, Meridionali şi Apuseni, în Ardeal şi în Maramureş. Aici, spune Nicolae Iorga, au locuit cei mai viteji şi îndărătnici războinici, care nu se puteau îndeletnici cu agricultura precum cei de la şes, dar care se ocupau cu păstoria. Păstorii au şi ei “ogorul” lor, care se întinde pe versanţii munţilor. Ţinutul de munte cuprinde regiuni inaccesibile, stâncoase, dar cuprinde şi văi adânci, împădurite, unde se poate practica agricultura în condiţii foarte bune. Al patrulea ţinut, Banatul Oltean din afara zonelor stâncoase şi Banatul Timişoarei de până la cursul de jos al Mureşului, este format din dealuri line, care, afirmă Nicolae Iorga, nu seamănă cu cele din Moldova pentru că sunt mai bine rânduite şi permit cultura cerealieră. În fine, al cincelea ţinut, ce este legat de cel anterior, este cel udat ce Criş, ce se întinde între Munţii Bihorului, Mureşul de jos şi Tisa. Al cincelea ţinut este ceva mai neted decât cel anterior.

În cele ce urmează, pentru a defini într-un mod adaptat timpurilor moderne ceea ce ilustrul istoric Nicolae Iorga a definit prin termenul de “ţinut”, va fi folosit termenul de “spaţiu vital”. În fiecare spaţiu vital s-a format un tip specific de civilizaţie sau de vatră de civilizaţie.

Spaţiul vital este nu doar un concept vag metafizic sau transcendental, ci unul cât se poate de concret. Fiecare popor, trib, familie sau individ are propriul său spaţiu vital sau oecumena arhetipală în care-şi desfăşoară existenţa. Precum un popor are drept spaţiu vital teritoriul inclus între graniţele sale, tot astfel o familie sau un individ are drept spaţiul vital propria sa locuinţă, formată evident din construcţia propriu-zisă (apartament, dacă locuieşte la bloc, sau casă) şi spaţiul aferent, curte, moşie, domeniu etc.

De-a lungul secolelor, civilizaţia strămoşilor poporului român s-a dezvoltat şi s-a perpetuat şi în funcţie de caracteristicile fiecărui ţinut. În fiecare dintre cele cinci ţinuturi s-a dezvoltat câte un tip specific de civilizaţie şi cultură. Evident, pe teritoriul locuit de strămoşii poporului român s-a dezvoltat o formă de civilizaţie şi cultură unitară, dar există caracteristici specifice pentru fiecare dintre aceste cinci zone, pe care marele istoric le-a denumit “ţinuturi”. Caracteristicile specifice ale fiecărei zone s-au reflectat în portul tradiţional. Portul tradiţional este un element statornic, care nu s-a modificat sute şi mii de ani; de fapt, continuitatea poporului român poate fi probată doar analizând asemănările dintre ţinuta dacilor de pe Columna lui Traian şi cea existentă la sfârşitul secolului al XIX-lea în mediul rural.

În cele ce urmează va fi totuşi abandonată împărţirea istoricului Nicolae Iorga cu privire la tipurile de civilizaţie corespunzătoare celor cinci ţinuturi, şi va fi încercată o abordare originală a acestui subiect. În cadrul acestei abordări, prin simplificare, vor fi luate în considerare doar două tipuri de civilizaţie. De fapt, doar două dintre ele intersează în contextul dat. Primul tip de civilizaţie sau, mai exact spus, primul tip de vatră de civilizaţie s-a constituit în ţinuturile de munte (evident împădurite) şi în ţinuturile împădurite de la şes. Acest tip de civilizaţie poate fi denumit “de pădure”. Al doilea tip de civilizaţie sau de vatră de civilizaţie s-a constituit în zonele deschise de la şes sau de la deal. Al doilea tip de civilizaţie poate fi denumit “de câmpie”. În fiecare dintre cele două tipuri de civilizaţie s-au format aşezări, denumite iniţial moşii, iar mai târziu obcine (la un moment dat, au fost denumite “sate”, prin folosiea termenului latin “fossatum” – “loc îngrădit”). Moşia era condusă de un personaj venerabil denumit în tradiţia poporului român moş.

Iniţial, civilizaţia originară a strămoşilor poporului român s-a format şi s-a perpetuat doar în regiunile păduroase, în special în cele de la munte şi de pe dealuri, dar nu trebuie subestimate sau uitate suprafeţele împădurite din zone de câmpie, mai cu seamă cele de pe văile râurilor, motiv pentru care acest tip de civilizaţie poate fi denumit “de pădure”. Al doilea tip de civilizaţie, “de câmpie”, s-a format din primul: o parte dintre locuitorii din zonele împădurite a migrat la câmp deschis şi a format noi vetre de civilizaţie. Abia locuitorii celui de-al doilea tip de vatră de civilizaţie au realizat, în unele cazuri, simbioze genetice, culturale şi lingvistice cu populaţiile exogene: cu celţii, cu romanii şi, mai târziu cu slavii.

În mod cert, primul tip de civilizaţie, de pădure, a fost puţin deschis influenţelor de cultură şi civilizaţie externe, în special celor provenite de la popoarele cotropitoare şi/sau migratoare, astfel că s-a perpetuat aproape neschimbat o lungă perioadă de timp. Focarele de civlizaţie de pădure au fost ultraconservatoare; în aceste focare de civilizaţie locuitorii autohtoni au reuşit să păstreze nealterate datinile şi cutumele moştenite de la strămoşi şi, în cele din urmă, să se închidă atât de mult încât, la un moment dat, au încetat orice fel de relaţii cu exteriorul. Ceea ce poartă numele de tradiţii culturale ale poporului român, s-au perpetuat cu preponderenţă în focarele de civilizaţie din zonele de pădure. Faptul că aceste tradiţii, cutume şi datini s-au păstrat aproape nealterate din epoca neolitică până aproape de sfârşitul secolului al XIX-lea al erei creştine, unele supravieţuind până în secolul al XX-lea, demonstrează vitalitatea extraordinară a vetrelor de civilizaţie din zonele de pădure, dar şi închiderea lor aproape ermetică la influenţele exogene ale popoarelor cotropitoare sau migratoare. Dacă ar fi fost permeabile la influenţe exogene, la “mode” trecătoare ori la concepţii străine, datinile şi tradiţiile poporului român nu ar fi supravieţuit până în prezent. Abia occidentalizarea şi modernizarea produse de-a lungul secolului al XX-lea au pus capăt vechilor tradiţii, datini şi cutume. În schimb, al doilea tip de vatră de civilizaţie, cea de câmpie, a fost deschis tuturor influenţelor externe: economice, culturale, lingvistice, etnice, genetice. De-a lungul secolelor, focarele de civilizaţie de câmpie au continuat să se deschidă din ce în ce mai mult, ajungînd cosmopolite în cel mai înalt grad. În focarele de civilizaţie de pădure, populaţia autohtonă a fost foarte puţin supusă unui amestec cu populaţii străine, păstrându-şi astfel puritatea genetică. În schimb, populaţia din ţinuturile de câmpie a fost mereu supusă amestecului cu populaţiile străine. De aici derivă diferenţa dintre locuitorii care au populat focarele de civilizaţie de pădure şi cei care au populat focarele de civilizaţie de şes. Ei au format desigur acelaşi popor, dar cei de la şes au suferit modificări genetice datorită amestecului cu populaţiile străine.

La acest punct, mai trebuie precizat un aspect fundamental: datele istoriografiei se referă aproape în exclusivitate la ceea ce s-a petrecut în focarele de civilizaţie de câmpie, cele care au fost corupte de-a lungul timpului în urma schimburilor economice, politice, religioase şi genetice cu populaţiile străine. În schimb, istoria adevărată a poporului român, a autohtonilor – a fondului antropologic şi spiritual autohton -, a oamenilor cerului care s-au întrupat de-a lungul timpului în arealul carpato-danubiano-pontic este cvasinecunoscută. Iar în cazul în care există informaţii cu privire la această istorie, acestea sunt marginalizate ori tratate ca fiind nesemnificative.