ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

PROBLEMA ANTROPOLOGICĂ

O problemă spinoasă pe care istoriografia de orientare materialistă nu a rezolvat-o niciodată în mod optim este cea referitoare la factorul antropologic – adică de a determina din ce categorie antropologică face parte poporul român. O sinteză a informaţiilor cu privire la aspectele antropologice ale poporului român a fost realizată recent de către istoricul Alex Mihai Stoenescu în cartea sa “Istoria Olteniei”. Potrivit istoricului citat, românii şi, implicit, strămoşii lor daco-geţii fac parte dintre indeoeuropeni (arieni). Cu alte cuvinte – folosind limbajul biblic – sunt fii ai lui Iafet, al treilea fiu al lui Noe.

Pentru a ajunge la această concluzie, autorul citat a folosit cele mai noi date provenite din cercetările desfăşurate pe plan mondial, care au creionat două direcţii de investigare: un aspect antropologic şi un aspect lingvistic. Din punct de vedere antropologic, afirmă autorul citat, la începutul secolului al XX-lea, cercetătorii considerau că există trei rase europene: homo europaeus (ariană, indo-germanică), homo alpinus (celto-slavă) şi homo meditterranaeus (din jurul Mediteranei). Conform acestei împărţiri, românii făceau parte din rasa alpină. Fundamentală pentru încadrarea la rasa alpină a poporului român, mai afirmă istoricul citat, “era ideea că poporul român se trage din daci şi din romani, prin procesul de continui­tate.” (9)

Cercetările mai recente i-au plasat însă pe români şi în categoria tipului mediteraneean, fapt explicat astfel de Alex Mihai Stoenescu: “aspectul par­ticular cel mai interesant este că, înainte de apariţia clasificărilor antropologice de la sfârşitul secolului XX, pe fondul tehnolo­gizării excepţionale a arheologiei, specialiştii străini găseau pe teritoriul României două rase: predominant mediteraneeană pentru olteni şi predominant alpină pentru restul naţiunii române.” (9)

În ultimul sfert de veac, cercetătorii români au făcut propriile lor studii asupra fondului uman ce trăieşte pe teritoriul României şi, implicit, asupra strămoşilor acestora. După cum afirma autorul citat, “analiza unor necropole ale culturilor Boian, Cernica şi Gumelniţa a arătat în primul rând că populaţia culturii Boian era omogenă, spre deosebire de cea a culturii Gumelniţa, care avea o structură antropo­logică polimorfă. Indivizii culturii Boian aveau o statură submedie (mică), dar cu o bună dezvoltare musculară la ambele sexe, cu o predominanţă funcţională dreaptă la bărbaţi (erau dreptaci), în timp ce la femei musculatura părea a fi caracteristică unui tip de “efort intens şi repetat”; femeile neo­litice munceau foarte mult, aspect care intră cumva în legătură cu teoriile despre rolul femeii ale Marijei Gimbutas. Indivizii cul­turii Gumelniţa erau mai zvelţi (gracili) şi cu un pronunţat caracter mediteranoid. Concluziile specialiştilor au fost că populaţia culturilor Boian şi Cernica dintre Dunăre şi Carpaţi era autohtonă, evoluată probabil din populaţia paleolitică şi mesolitică lo­cală, în timp ce populaţiile culturilor Gumelniţa şi Hamangia par a fi de prove­nienţă microasiatică – din Anatolia şi Ori­entul Mijlociu. “ (9)

În lucrarea citată, istoricul Alex Mihai Stoenescu mai afirmă că analiza antropologică realizată în anii 1967-1968 de cercetătorii români mai arăta şi faptul “că, în epoca de tre­cere de la neolitic la eneolitic şi în epoca metalelor, pe teritoriul ţării noastre pătrund din est triburi de păstori seminomazi de talie înaltă, cu craniul alungit, aparţinând tipurilor protoeuropoid şi protonordic, adică protoindo-europenii. Surprinzător este însă faptul că, în alte regiuni ale ţării, structura antropologică rămâne neschimbată în linii mari, reprezentând continuarea celei din neolitic. Consecinţa acestei teorii, întemeiate totuşi pe cercetare de teren şi pe probe materiale, este că în perioada formării culturii tracice nord-dunărene şi a celei geto-dacice este posibil să fi supravieţuit triburi vechi locale, cu aspect fizic diferit de cel al indo-europenilor blonzi. Este cazul mesagerului bur de pe Columna lui Traian”. (9)

Tot în lucrarea citată, istoricul Alex Mihai Stoenescu a evidenţiat cercetările realizate la începutul secolu­lui al XX-lea de antropologul elveţian Eugene Pittard, care au cuprins analiza antropologică a popoarelor din Peninsula Balcanică. Concluzia antropologului elveţian a fost că “peninsula Balcanilor nu este locuită de oameni de o origine comună şi că aici supravieţuiesc mai multe grupe etnice primitive, mai multe rase, sau mai multe unităţi antropologice, care s-au ameste­cat, s-au măcinat, în proporţiuni pe care nu le cunoaştem încă. Cea mai mare di­versitate este găsită în Bulgaria, cu precizarea că şi aici, ca şi în România, se întâlnesc autohtoni, coborâtori ai neoliţilor, iar urmele populaţiei asiatice a vechilor bul­gari sunt foarte puţine, bulgarii de astăzi, ca şi maghiarii contemporani, fiind popoare europene. (9)

Într-un studiu ulterior, de data asta numai despre români, Eugene Pittard încearcă să determine profilul antropologic al româ­nilor, după talie, culoarea părului şi a ochilor şi după pigmentaţia pielii. Astfel, el identifica faptul important că populaţia – după cum afirmă Alex Mihai Stoenescu – “nu aparţinea aceleiaşi origini, dar că există un bloc omogen de populaţie după talie în judeţele de munte – Gorj, Vâlcea, Argeş, Muscel şi Olt, la care trebuie adăugată o enclavă de populaţie mai înaltă în prelungirea Gorjului, care este depresiunea Mehedinţilor. Observaţia prin care Pittard arăta că popu­laţia judeţelor de munte de la sudul proxim al Carpaţilor Meridionali (Oltenia şi Muscel) era diferită de cea din restul ţării i-a tulburat pe istoricii români, mai ales pe N. Iorga, dar informaţia a fost folosită imediat pentru a argumenta bazele etnice ale procesului istoric de formare, exact în acea zonă, a primului stat feudal românesc sub Basarabi”. (9)

O altă concluzie importantă a antropologului elveţian Eugene Pittard a fost că “nucleul de formare a poporu­lui român a fost în Oltenia. Aceste obser­vaţii, considerate a fi de natură ştiinţifică – ceea ce era veridic, observaţiile lui Pittard fiind citate şi confirmate de antropologia modernă -, au ridicat însă imediat o pro­blemă foarte serioasă istoricilor: dacă tipul rasial mediteraneean era atât de puternic reprezentat în Oltenia, unde este rasa blondă a daco-geţilor ?” (9)

Toate aceste date infirmă simbioza daco-romană, indicând totodată – după cum afirmă Alex Mihai Stoenescu – “existenţa unei gene puternice mediteraneene, provenite de la triburi au­tohtone foarte vechi şi la care s-au adăugat coloniştii romani, în special cei spanioli”. Rămâne însă problema daco-geţilor blonzi cu ochii albaştri, cu pielea albă, pe care autorul citat o soluţionează astfel: “din punct de vedere genetic şi istoric, geto-dacii cu care au venit romanii în con­tact erau “germanici”, în sensul originii lor indo-europene (indo-germanice), al sta­bilizării şi influenţei celtice pe teritoriul vechi al Daciei, inclusiv din punct de vedere al aspectului fizic şi al obiceiurilor. “ (9)

Chiar dacă, aparent, nu este nevoie de nici o precizare suplimentară, mai trebuie consemnat faptul că, deşi românii sunt ca tip antropologic bruneţi, nu au nimic de-a face cu ţiganii. Istoricul Alex Mihai Stoenescu este foarte categoric: “toate aceste trăsături exterioare ale olte­nilor şi în general ale românilor nu au nici o legătură cu ţiganii, mixajul cu aceştia fiind, cu excepţii ocazionale, un fenomen apărut abia în a doua jumătate a secolului al XX-lea, când dispar barierele etnice şi sociale. Caracterul brunet al românilor este de origine mediteraneeană”. (9)

Aşadar, problema originii poporului român nu este chiar atât de simplu de rezolvat, iar contradicţiile apărute în demersurile istoricilor şi antropologilor citaţi trebuie să dea de gândit. În urma acestor citate se poate însă desprinde o concluzie fundamentală: pe teritoriul României a existat din cele mai vechi timpuri un fond de populaţie autohtonă, a cărei continuitate este neîndoielnică, din moment ce se regăseşte în prezent. Acest fond primar este de două tipuri: alpin (“galben” sau blond) în nordul teritoriului şi mediteraneean (brunet, “roş” sau “rumen”) în sud. Şi nu este exclus ca fondul alpin, răspândit în partea de nord a teritoriului, să se tragă dintr-un strămoş sau întemeietor pe nume Ro(h)man, iar fondul mediteraneean, răspândit cu precădere în partea de sud, să se tragă dintr-un strămoş sau întemeietor pe nume Vlah(ata).

Tipul antropologic de tip meridional, rumen, roş sau brunet din partea de sud este însă diferit de cel venit ulterior prin migraţii repetate. Faptul că acest fond uman autohton, ce poate fi regăsit în vechile culturi preistorice Boian, Cernica, Vădastra, Sălcuţa, Coţofeni etc, s-a perpetuat neschimbat până în ziua de astăzi, reprezintă un fapt extraordinar de important.

Deşi este uimitor faptul că, în marea lor majoritate, istoricii neagă acest aspect, afirmând că nu există o “rasă pură”, este evident faptul că, în marea sa majoritate, populaţia autohtonă de bază nu a intrat pe scară largă în simbioză cu populaţiile cuceritoare ori migratoare; dacă ar fi intrat masiv în simbioză cu populaţiile exogene, nu ar mai fi vorba despre o continuitate a respectivelor tipuri antropologice autohtone. Iar în acest punct trebuie amendate opiniile reputatului istoric Alex Mihai Stoenescu, dar şi ale celorlalţi istorici care pun un accent deosebit pe mixajul liniilor genealogice şi al raselor. Este, desigur, în afară de orice îndoială faptul că grupuri mai mari sau mai mici ale majorităţii autohtone – dar nu majoritatea autohtonă în întregul ei – au interacţionat cu populaţiile migratoare, formând noi tipologii antropologice, care au fost întrucâtva diferite de cele primare, dar acest aspect nu trebuie exagerat sau absolutizat. De asemenea, nu trebuie absolutizată nici ipoteza pur teoretică a necesităţii amestecului de rase, ipoteză care afirmă că “oa­menii nu ar fi supravieţuit ca specie dacă nu se încrucişau multiplu de-a lungul mileniilor”, după cum afirma istoricul Alex Mihai Stoenescu. Mai degrabă a fost invers.

Pe de altă parte însă nu trebuie confundate caracteristicile spirituale cu caracteristicile trupeşti, antrolpologice sau genetice; atât oamenii cerului, cât şi oamenii pământului s-au întrupat în toate tipurile antropologice posibile; caracteristicile antropologice sunt atât de diferite nu datorită unor diferenţieri de ordin spiritual, ci unor diferenţieri de ordin geografic, ce privesc mai degrabă caracteristicile geofizice şi aurice ale pământului. Aşa cum caracteristicile spirituale au propriile lor mecanisme de funcţionare, tot astfel au şi caracteristicile trupeşti. Trupurile ascultă de alte legi decât cele prezente la nivelul aspectelor transfizice.

Abia în ultima perioadă de timp savanţii au început să înţeleagă mecanismele genetice şi antropolgice ce au generat apariţia unor rase (albă, galbenă, neagră). În acest context, trebuie inserată opinia savantului american Henry M. Morris, care a intuit în mod genial adevărul, afirmând că “atâta vreme cât există o populaţie numeroasă, cu un flux de gene liber, populaţia va tinde să manifeste doar un set destul de constant de caracteristici dominante. Potenţialul variaţional al fiecărei specii de organism implicit în structura lui moleculară ADN, este extrem de divers, iar pentru ca oricare dintre caracterele genetice “regresive” să devină vreodată tipice, va trebui ca o mică sub-populaţie să fie cumva izolată de populaţia principală şi să fie forţată să se înmulţească prin împerecheri ale rudeniilor imediate. În momentul în care populaţia astfel izolată în grupuri mici – aşa cum s-au petrecut odinioară cu grupurile umane – s-a perpetuat de-a lungul timpului, au intrat în funcţiune acele structuri potenţiale conţinute la nivelul ADN-ului, care să le facă capabile să se adapteze rapid la o largă varietate de medii potenţiale, pentru ca astfel să conserve şi să păstreze specia sa de bază.” (31)

În decursul istoriei, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, au apărut, într-adevăr, noi subcategorii rezultate din amestecul unor părţi nu foarte însemnate ale populaţiei autohtone cu populaţii străine, migratoare, iar una din aceste subcategorii pare să fi fost cea pe care istoricul Alex Mihai Stoenescu a desemnat-o prin expresia “sinteza traco-celtică, care în Dacia s-a numit geto-dacă, cu care au venit romanii în con­tact”. Simbioza sau, mai corect spus, mixajul etnic al unei părţi nu prea mari a populaţiei autohtone cu celţii nu a fost însă demonstrată pe de-a-ntregul; oricum, se cunoaşte doar faptul că dacii au luptat împotriva celţilor ce se aşezaseră în zonele limitrofe Văii Mureşului. Celţii (ca şi, ulterior, germanicii) s-au aşezat în nordul teritoriului controlat de daci, astfel că există suficiente dovezi arheologice în acest sens, dar în cele din urmă au fost alungaţi şi au fost nevoiţi să-şi continuie migraţia spre vestul Europei.

Aşadar, despre o simbioză sau măcar despre un mixaj etnic al dacilor cu celţii nu există informaţii prea convingătoare. În schimb, simbioza unei părţi a populaţiei autohtone cu romanii s-a produs cu precădere la sudul Dunării, dar şi aceasta a fost cu mult mai redusă decât este estimată de istoricii din ziua de astăzi.

O parte însemnată a populaţiei autohtone nu a intrat însă în simbioză cu nici o populaţie exogenă; altfel nu se poate explica continuitatea acestei populaţii în teritoriul carpato-danubiano-pontic până în ziua de astăzi, în forma sa etnică primară, neafectată de nici un mixaj etnic cu alte populaţii.