ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

ROMAN ŞI VLAHATAš

Chiar şi în evul mediu locuitorii arealului carpato-danubiano-pontic erau conştienţi de faptul că formează o etnie spirituală şi etnică distinctă; datorită inamicilor şi veneticilor, această etnie a fost despărţită o lungă perioadă de timp, dar dorinţa de reunificare a fost prezentă permanent de-a lungul secolelor în straturile cele mai adânci ale psihismului individual şi colectiv al membrilor.

Folosind terminologia modernă se poate afirma cu deplin temei că a existat dintotdeauna o conştiinţă etnică şi spirituală clar definită a etniei româneşti; conştiinţa nu s-a format de-a lungul secolelor, aşa cum afirmă adesea concepţia istoriografică de factură materialistă, ci a existat de la început, de când oamenii cerului au început să populeze teritoriul carpato-danubiano-pontic. Fireşte, nu a existat o conştiinţă românească în sensul actual al cuvântului, ci o conştiinţă de etnie spirituală: locuitorii ştiau că sunt oameni ai cerului, născuţi din întemeietori comuni.

Faptul că există şi a existat dintotdeauna o unitate etnico-spirituală între locuitorii arealului carpato-danubiano-pontic, precum şi o conştiinţă de neam, poate fi argumentată în mod suplimentar făcând apel la o scriere din evul mediu, cunoscută sub denumirea de Cronica Moldo-Rusă, o cronică scrisă în limba slavonă, apărută între anii 1504-1510, care a fost ulterior ataşată letopiseţului “Voskresenskaia lietopis”, publicată pentru prima oară în limba română de istoricul Ion Bogdan în anul 1891. Cronica moldo-rusă preciza că  poporul român se trage din doi fraţi: Roman şi Vlahata, care au stăpânit (“împărăţit”) două zone diferite ale arealului carpato-danubiano-pontic. Scrierea citată mai afirmă că Roman şi Vlahata (Vlahata este forma slavă a lui Vlah), au venit  tocmai din Vineţia.

Cu privire la acest subiect, preotul Dumitru Bălaşa atrăgea atenţia într-un mod cât se poate de inspirat că nu trebuie să impresioneze prea mult folosirea termenului Vineţia. Nu este vorba despre Veneţia din peninsula Italică, ci despre Veneţia din … România. Nu este deloc o glumă: într-adevăr, afirmă autorul citat, există pe teritoriul României două localităţi de mărimea unor sate, denumite Veneţia: Veneţia de jos şi Veneţia de sus. Există chiar şi un râu denumit Veneţia, afluent al Oltului. Cele două sate denumite Veneţia se află lângă Făgăraş. În unul dintre ele a existat cândva o mare mănăstire care a fost distrusă de Maria Tereza prin satrapul ei de curte, generalul Bukov. Tot în Voskreşenskaia Lietopis, mai afirmă preotul Dumitru Bălaşa, apare denumirea “Starîi Rim” sau “Starîi Râm” – adică Roma dintâi sau Roma veche. Rim sau Râm, mai afirmă autorul citat, nu desemnează Roma din Italia, ci o localitate situată, de asemenea, pe teritoriul României de astăzi. (29)

Istoriografia modernă consideră că textul din Voskreşenskaia Lietopis este incorect din punct de vedere istoric (adică al înţelegerii trecutului promovat de istoriografia materialistă), întrucât ar conţine multe denumiri de locuri şi personaje “legendare”. Totuşi, alături de personajele şi locurile considerate “legendare”, în scrierea citată sunt enumerate personaje şi locuri cât se poate de reale, a căror existenţă a fost confirmată. Printre acestea, trebuie enumeraţi: Papa Formosus (care a fost papă între anii 891 şi 896), Vladislav – adică Ladislau – craiul Ugorilor, cneazul Niemet; în Voskreşenskaia Lietopis sunt menţionate râurile Mureş, Tisa, Criş; este menţionată chiar şi denumirea “Roma Nouă”, sediul papei, care este evident Roma din peninsula italică.

Aşadar, destul de surprinzător, Voskreşenskaia Lietopis consemnează de fapt existenţa a două Rome: “Roma Nouă”, aflată în Italia şi “Starîi Rim”, adică Roma veche (menţionată de 6 ori), care este situată pe teritoriul actual al României. Voskreşenskaia Lietopis deosebeşte, de asemenea, romanii “noi”, care au punctul de comandă – Centrul de putere cum s-ar spune – în Roma “nouă” din peninsula italică, de romanii “vechi”, care au centrul de comandă în Starîi Rim (sau Râm). Voskreşenskaia Lietopis mai consemnează faptul că, pe teritoriul României de astăzi, romanii vechi au avut, de fapt, nu unul, ci două capitale – centre de comandă (de putere) -, unul se afla la Veneţia, iar celălalt la Starîi Rim (Roma Veche). (29)

În lucrarea citată, preotul Dumitru Bălaşa consideră că cele două centre de comandă erau situate în Veneţia de Sus – Făgăraş şi în localitatea actuală Roman. Cele două centre de comandă, amplasate în localităţi considerate reale în acea vreme şi cunoscute ca atare de autorii textului, au fost conduse de cei doi fraţi: Roman şi Vlahata. Dacă localizarea primei capitale la Veneţia de sus este destul de evidentă, localizarea celei de-a doua capitale în localitatea Roman este discutabilă. Deşi preotul Dumitru Bălaşa optează pentru amplasarea Romei vechi, numită Starîi Rim sau Râm, în localitatea Roman, este mult mai probabil ca aceasta să fi fost situată în arealul Munţilor Apuseni.

În arealul Munţilor Apuseni încă există două aşezări numite Râm-eţi şi Râm-etea. La Râmeţi încă este în picioare bisericuţa ctitorită de Mihai Viteazul în perioada în care a întemeiat Mitropolia ortodoxă a Ardealului şi l-a pus pe pustnicul Ioan de la Prislop Mitropolit al Transilvaniei. De altfel, este cunoscut efortul lui Mihai Viteazul de a cuceri militar zona respectivă; bătăliile duse de Mihai Viteazul la Mirăslău şi Gurăslău au avut o însemnătate strategică deosebită. Nu întâmpător, Mihai Viteazul a ajuns atât de sus în Transilvania şi nu întâmplător a fost denumit de contemporanii săi maghiari prin titulatura “dacul cel rău”. Deşi o astfel de informaţie poate părea inacceptabilă din punctul de vedere al istoriografiei materialiste, se poate afirma cu deplin temei că Dacia încă exista pe timpul lui Mihai Viteazul. Prin acţiunile sale, Mihai Viteazul a dorit de fapt reîntregirea Daciei, adică a vechii Rohmanii – “pohta ce-a pohtit”. Deloc întâmplător, de-a lungul domniei sale, Mihai Viteazul a fost sfătuit de pustnicul Ioan de la Prislop; pentru Mihai Viteazul, Ioan de la Prislop a fost ceea ce a fost Daniil Sihastrul pentru Ştefan cel Mare.

Epitetul “vechi” atribuit Romei Vechi (Starîi Rim) se referă, fireşte, la vechime, iar termenul Roma se referă la un termen fonetic apropiat, precum Rum, Rim sau Râm. De altfel, cronicarii Moldovei afirmau că “de la Râm ne tragem”, iar toţi istoricii s-au grăbit să înţeleagă că de la Roma italică. Nu de la Roma italică, ci de la Roma autohtonă, numită probabil Rum sau Râm. Prin denumirile Rum sau Râm a fost desemnat, la un moment dat, atât întregul ţinut locuit de urmaşii rohmanilor, cât şi vechea aşezare principală – capitala, dacă ar fi să folosim un termen modern – în care au locuit permanent, de-a lungul istoriei, cei mai iluştri exponenţi ai urmaşilor începătorilor.

Roman şi Vlahata au fost persoane reale, nu fantezii mitice, aşa cum lasă să se înţeleagă istoriografia de factură materialistă. Numele acestor două persoane reale au avut o importanţă excepţională în conştiinţa poporului român; numele lor a fost conferit ulterior unor teritorii locuite de poporul român. Aceasta însemnă că, într-o perioadă de timp greu de determinat din punctul de vedere al datelor furnizate de istoriografie, Roman şi Vlah au reorganizat, după noi principii sociale, economice, administrative şi politice, vechile unităţi teritoriale autonome, denumite moşii, obcine şi “ţări”, care au fost locuite din vremuri străvechi de oameni ai cerului. De aceea unităţile teritoriale respective au primit fie numele de “vlahii” (după numele lui Vlah), fie numele de “rumânii” (după numele lui Roman). Numele lor se înscriu aşadar în galeria eroilor neamului românesc alături de numele începătorilor, babelor şi moşilor.

Rumâniile (“populare”, după cum le denumea Nicolae Iorga) şi vlahiile au fost atât de multe, încât chiar şi o simplă enumerare poate arunca lumină asupra întinderii arealului ocupat în trecut de poporul român: UngroVlahia – Ţara Românească, Vlahia Mică – Oltenia; Vlahia Mare – Muntenia; Moldo-Vlahia sau RusoVlahia; Vlahia interioară – Ardealul; Valasky – Vlahia din nord-estul Cehiei; Vlahia Veche – în sud-vestul Serbiei; Vlahia Albă în Moesia; Vlahia Neagră în Dalmaţia şi sudul Bosniei; Vlahia de la Sirmium (Novi Sad), în Serbia; Ţinutul Vlasic, situat la nord est de Sarajevo, în podişul numit Romanja Planina; Vlachina, ţinut între Serbia şi Bulgaria; Vlahoclisura şi Vlachata în nordul Greciei, Vlahia de sus în Epir; Megali Valacheia în Tesalia.

Aşadar, arealul în care s-au răspândit urmaşii rohmanilor, românii de astăzi, a fost imens; ei au întemeiat aşezări sedentare din aproprierea Crimeii până dincolo de Munţii Tatra, de la ţărmurile Mării Negre până la Marea Adriatică, din nordul Greciei până în Ucraina septentrională. În tot acest teritoriu imens au fost întemeiate rumânii populare şi vlahii.

Comunităţile vlăheşti de pe cuprinsul Europei erau formate în mare parte din oameni ai cerului; existau, de asemenea, oameni ai pământului şi fii ai zeilor.