ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

VLAHIILE NEGRE

În arealul carpato-danubiano-pontic au existat şi teritorii care au primit epitetul “negre”. Aceasta înseamnă că acea categorie de oameni ai cerului, definiţi anterior ca fiind “negri” au întemeiat la rândul lor enclave sau ţări. De altfel, multe dintre ţările “albe” sau “neutre” din acea perioadă au avut drept conducători oameni negri – sau, oricum, aşa erau văzuţi de contemporani, datorită pigmentului pielii.

Chiar dacă au primit epitetul “negru”, oamenii cerului din această categorie nu erau aserviţi forţelor întunericului, aşa cum s-ar putea crede la o analiză superficială. De-a lungul secolelor, oamenii negri au parcurs un proces de autoîmbunătăţire, de elevare spirituală constantă, astfel că în perioada existenţei ţărilor “negre” nu mai erau atât de întunecaţi la fire precum erau la chip. În era creştină, datorită faptului că, într-un fel sau în altul, au intrat sub influenţa lui Iisus Hristos, adică s-au creştinat, cei negri la chip s-au luminat progresiv, astfel încât în ziua de astăzi nu mai există o astfel de populaţie.

Printre cei care au făcut parte din categoria oamenilor negri a fost, fără nici o îndoială, Negru Vodă, adevăratul întemeietor al Ţării Româneşti, considerat de istoriografie a fi fost un personaj “legendar”. Oricum, nici despre Negru Vodă nu ar trebui să existe vreo îndoială că a existat şi, mai mult decât atât, că era cum îi spune numele, adică “negru”.

În acest context nu trebuie să suprindă nici faptul că, la începutul evului mediu, Valahia (Vlahia), adică Ţara Românească a fost desemnată prin epitetul “negru” de cronicarii turci. Astfel, Patiarhul Macarie al Antiohiei care a făcut o vizită în Ţara Românească în anul 1656, afirma textual că “Cel dintîi care a cucerit Ţara Românească a fost Ankro-voievod – Ankro înseamnă în limba românească Negru, căci era negru, de aceea s-a şi numit pe turceşte ţara Kara Falakh, sau Valahia Neagră, după numele lui”. Acest aspect nu a fost ignorat nici de cronicarii veneţiei ai evului mediu care erau convinşi, după cum afirmă istoricul Ştefan Ştefănescu, că în jurul anului 1300 exista în centrul României actuale “Colonia Nigrorum Romanorum” – “Colonia romanilor negri”. (10)

De altfel, este destul de uimitor faptul că cei care au atribuit în scrierile lor epitetul negru unor vlahii şi unor oameni din arealul carpato-danubiano-pontic au fost turcii otomani, care, oricum, aveau pigmentul pielii mult mai închis la culoare decât românii. Cronicarii turci făceau distincţie între Ak-Iflak “românii luminoşi” şi Kara-Iflak, “românii negri”. La rândul lor, cronicarii bulgari făceau distincţia între Beli-vlasi, adică “români luminoşi” şi Cara-vlasi (Cerni-vlasi), “românii negri”. Explicaţia istoriografiei cu privire la aceste denumiri este fără echivoc: denumirile se referă strict la aspecte geografice. Astfel, istoriografia de orientare materialistă consideră, în stilul ei caracteristic, că denumirile “luminos” şi “întunecat” se referă la nord şi la sud; nordul pentru turci era întunecat, iar sudul era luminos. Astfel, Marea Mediterană era denumită de turci Ak Deniz, adică Marea luminoasă, iar Marea Neagră era denumită Kara Deniz, adică Marea întunecată. Şi, într-adevăr, din punct de vedere materialist aceste aspecte pot să fie, până la un punct, foarte corecte, dar trebuie ţinut cont de faptul că, atunci când au stabilit echivalenţa culori-puncte cardinale, turcii s-au bazat pe informaţii de ordin spiritual sau metafizic, nu pe informaţii geografice. Între timp informaţiile de ordin spiritual s-au pierdut şi au rămas doar denumirile geografice.

Adevărul este mult mai simplu: cronicarii turci ştiau care erau ţinuturile unde locuiau oameni negri, astfel că nu exista nici o problemă să le numească în cunoştinţă de cauză; tot astfel ştiau unde se află locaţiile unde locuiesc oameni obişnuiţi, “luminoşi”, astfel că nu ezitau să le denumească în conformitate cu ceea ce văzuseră cu proprii lor ochi.