ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

CARPO-DACII

Ţinutul Galben, care a fost locuit de oameni blonzi, nu putea fi decât Dacia. Centrul de comandă al Daciei era în zona Munţilor Orăştie, iar capitala politico-administrativă şi religioasă era la Sarmizegetusa Regia. Întemeietorul liniei genealogice a oamenilor blonzi, diferiţi oarecum de oamenii “roş”, a fost Dakhia; din numele său a derivat ulterior cuvântul Dacia. Ulterior numele său a fost purtat şi de urmaşii săi.

Bazându-se pe informaţiile furnizate de autorii antichităţii, majoritatea cercetătorilor moderni a presupus că denumirea străveche de daci a fost daoi, care derivă fie din termenii indoeuropeni dhawo-s sau dhau-ko-s care înseamnă “lup”, fie din termenul dhau – care înseamnă “a sugruma”. Unii cercetători au mai adus în discuţie formele davus, dakoi, daos şi dauna, care, în mare, au cam acelaşi sens. (14)

Totuşi, iar acesta este un aspect cât se poate de important, într-un lexicon grecesc realizat în secolul al V-lea înainte de Iisus Hristos, cuvântului daoi îi corespunde termenul grecesc de “lumină”, ceea ce schimbă radical datele problemei, dat fiind faptul că sensul cuvântului se aproprie astfel de caracteristica definitorie a cuvintelor “avi” şi “rohman”. Sensul de lumină acordat cuvântului daoi defineşte mult mai exact caracteristica principală a dacilor decât cea de “a sugruma”; este o eroare afirmaţia că numele unui popor provine de la “a sugruma”. Dacii nu erau un popor de sugrumători; nu erau nici măcar un popor de “lupi”, chiar dacă şi-au ales ca stindard de luptă şarpele cu cap de oaie sau de lup, iar în timpul operaţiunilor militare se identificau ritualic cu lupii. Tot astfel, nici poporul roman nu trebuie confundat cu durii ostaşi ai legiunii a XII-a Gemini, care a fost formată de către Iulius Caesar din foşti condamnaţi la moarte, hoţi, ucigaşi etc.

Cu privire la denumirea de daci, un punct de vedere original i-a aparţinut lui Mircea Eliade, care afirma că dacii nu erau la origine un conglomerat etnic, ci o confrerie iniţiatico-războinică de “oameni-lupi”. Confreria reprezenta doar o minoritate care şi-a impus superi­oritatea şi, de-a lungul timpului, chiar şi nu­mele asupra populaţiei autohtone. Dacă iniţial, minoritatea şi-a impus dominaţia asupra populaţiei locale, în cele din urmă populaţia în întregul ei a ajuns să poarte acest nume (14).

La prima vedere, opinia lui Mircea Eliade nu este lipsită de veridicitate, dar acoperă doar jumătate de subiect şi un sfert de adevăr; nu trebuie însă omis că denumirea Dacia a provenit de la strămoşul comun al populaţiei respective – de la un începător (babă). Fireşte, nu este exclus ca, ulterior, datorită caracteristicilor războinice ale unei minorităţi, mai precis spus ale unei confrerii mistico-războinice ai cărei membri se identificau ritual cu lupii atunci când plecau la război, denumirea respectivă să fi fost înlocuită cu un termen apropiat fonetic de cel iniţial, care desemna cu totul altceva. Astfel, printr-o identificare cu caracteristica principală a exponenţilor celor mai cunoscuţi ai acestei populaţii, termenul daoi care desemna iniţial lumina a ajuns să fie identificat fonetic cu termenul care desemna lupul şi acţiunea de “a sugruma”.

Evident, explicaţia acestei identificări nu este străină de folosirea de către războinicii daci a stindardului de luptă ce înfăţişa un cap de lup aflat în prelungrea unui trup de dragon. Totuşi, identificarea unilaterală cu lupul nu elucidează complet subiectul; nu este vorba doar despre o identificare cu lupul, ca animal de pradă, ci în primul rând este vorba despre o identificare cu dragonul, căci aşa este înfăţişat pe stindardul de luptă.

Aşadar, principala identificare a dacilor era cu dragonul, iar abia apoi, în plan secund, cu oaia şi apoi cu lupul. Identificarea cu lupul nu trebuie să fie surprinzătoare la un contingent războinic care în urma unor ritualuri mistice se identifica, prin curaj, ferocitate şi dârzenie în luptă, cu acest animal. De asemenea, identificarea cu oaia nu trebuie să fie surprinzătoare la o populaţie de păstori, iar în acest punct este frapantă similudinea capului de oaie de pe stindardul dac cu capul şarpelui Glycon descoperit la Tomis. Oricum, pe Columna lui Traian sunt înfăţişate ambele stindarde: unele imagini prezintă steagul de luptă ce înfăţişa dragonul cu cap de oaie, iar altele dragonul cu cap de lup, ceea ce demonstrează că este vorba despre confrerii mistico-războinice diferite ale dacilor.

Nu se cunosc prea multe detalii cu privire la celelalte triburi ce locuiau teritoriul actual al României: carpii şi costobocii (pentru a le cita pe cele mai cunoscute). Despre carpi, de exemplu, se ştie că au dat numele Munţilor Carpaţi. Astfel, denumirea Munţilor Carpaţi trebuie pusă în legătură atât cu tribul carpilor, cei care au locuit în antichitate în zonă, cât şi cu numele întemeietorului liniei genealogice din care a provenit acest trib, al cărui nume trebuie să fi fost Carpathicus sau un nume asemănător fonetic. Este însă neîndoielnic faptul că dacii şi carpii făceau parte din acelaşi fond comun al populaţiei ce locuia arealul carpato-danubiano-pontic, iar în susţinerea acestei afirmaţii trebuie citaţi istoricii antici Ptolemeu şi Zosimos, care au folosit în scrierile lor denumirea “karpodacai”, în traducere “carpo-daci”; la rândul său, istoricul antic Herodot, referindu-se la populaţia carpică ce locuia arealul carpato-dunăreano-pontic, a folosit titulatura “kallipidai”.

Dacii au intrat în atenţia istoricilor antici doar datorită faptului că s-au luptat cu romanii, dar ei au ocupat un spaţiu destul de restrâns şi relativ periferic din arealul carpato-danubiano-pontic. Mult mai mulţi decât dacii au fost carpii, despre a căror existenţă nu se ştie nimic. Ei au stăpânit nu numai crestele munţilor şi interiorul arcului carpatic, ci şi zone întinse la est de Prut, până la Nipru şi Don, dar şi în occidentul Europei, până la râul Vistula. Recent au fost descoperite ruinele a zeci de cetăţi “dacice” în judeţele Harghita şi Covasna, cetăţi mult mai impunătoare decât cele de la Sarmizegetusa, Costeşti, Blidaru sau Căpâlna, dar acestea nu au fost construite de daci, ci de carpi, iar aceasta este dovada puterii economice şi militare a acestora. Carpii nu au fost niciodată cuceriţi de armatele romane, ei fiind identificaţi ulterior în mod greşit de istorici cu acei “daci liberi” care s-au războit permanent cu armatele romane până la eliberarea Daciei produsă în anul 272 după Iisus Hristos, pe timpul împăratului Aurelian.

Mai trebuie remarcat doar faptul că în timp ce dacii erau în general blonzi, carpii erau bruneţi sau, cum se spune astăzi, meridionali. Carpii erau “rumeni” sau arămii. De fapt, carpii au fost cei denumiţi “roşii”, dar din nefericire despre cei mai importanţi strămoşi ai poporului român de astăzi nu se cunosc mai deloc amănunte, iar istoriografia îi ocoleşte complet. De altfel, denumirile ce conţin culoarea roşie abundă în arealul stăpânit de carpi: râul Mu-roş adică Mureş, Roşia Montană, Turnul Roşu, Poiana Ruscă (ruscă este traducerea slavă a termenului roşu) etc, astfel că nu este greşit să se vorbească despre o Ţară a roşilor, a oamenilor rumeni, a oamenilor rum sau râm (în Moldova s-a folosit arhaismul râmen sau râmlean). Bătrânul cronicar Grigore Ureche avea dreptate atunci când afirma că “de la Râm ne tragem”, dar poate că nici el nu mai ştia ce mare adevăr spune.

La rândul său, termenul de get are o etimologie incertă. Probabil că, la fel ca dacii şi carpii, şi geţii au avut un strămoş comun pe nume Gethicus sau un nume asemănător fonetic. Este foarte interesant şi faptul că în numele capitalei dacilor apare termenul de get: Getuza. Numele complet al capitalei religioase a dacilor era Sarmis-sa-Getuza sau Sarmis-se-Getuza. Getuza apare aici în sensul originar de teritoriu, loc de reşedinţă sau capitală (sarmis) a geţilor. Unii istorici sunt de părere că numele Sarmis poate fi apropiat fonetic de denumirea prin care era desemnat neamul sarmaţilor, un trib războinic ce i-a ajutat pe daci în războaiele cu romanii. Sarmaţii locuiau totuşi destul de departe la est, unii chiar la nordul Mării Negre, astfel că asemănarea fonetică pare destul de forţată.

Oricum, prin termenul de geţi erau denumite, cam la grămadă, toate acele triburi ce locuiau în spaţiul vast ce avea Munţii Carpaţi în centru, Munţii Balcani la sud, Niprul, Donul şi Pontul Euxin (Marea Neagră) la est şi sud-est, versanţii Carpaţilor nordici (din Bucovina) la nord, câmpia Panoniei şi Dunărea mijlocie la vest şi teritoriul actual al Serbiei, Muntenegrului şi Bosniei la sud-vest.