ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

POVESTEA STELELOR

Toate evenimentele principale ale istoriei lumii au fost reflectate, într-un fel sau altul, de-a lungul timpului, în numeroase legende, basme şi mituri. Una dintre legendele care, în veacurile de dinaintea noastră, se transmiteau în jurul focurilor de tabără la care, alături de întregul norod, participau şi oamenii buni şi bătrâni, este basmul popular româneasc intitulat Povestea stelelor.

Cică, demult – după cum stă scris în basm – “cerul era foarte aproape de pământ. Atât de aproape, încât oamenii puteau să-l atingă cu mâna şi oricând aveau nevoie de vreun ajutor, odată ridicau treptele scării ce duceau înaintea Tatălui Ceresc cu plângerea sau cu rugămintea şi Dumnezeu, în bunătatea Lui, făcea aşa că nimenea nu pleca de la la el cu mâna goală. Măcar un sfat, dacă altminterea nu putea. Dar oamenii au fost totdeauna nerecunoscători şi i-au întors cu răul binele ce le făcea. Astfel, o femeie supărată că nu i-a făcut Dumnezeu pe voie să facă un lucru nedrept, ce i-a cerut, a aruncat cu cârpa murdară a unui copil spre cer, de era să-l mânjească. Dumnezeu s-a supărat foc şi a îndepărtat cerul departe de pământ”. (40)

Bărbatul femeii în cauză “s-a năcăjit tare pe fapta nechibzuită a femeii şi, după ce a bătut-o bine, s-a rugat de Dumnezeu să-l ierte. Ba ajungând la mare ananghie şi având nevoie de sfatul lui Dumnezeu, n-a mai stat pe gânduri şi s-a hotărât să plece la Dumnezeu să vadă de nu l-o putea cumva îmbuna”. Fireşte, omul nostru ştia că până la cer este drum lung, astfel că s-a gândit că nu este cazul să plece cu mâna goală. Aşa că şi-a luat cele trebuincioase unui astfel de drum: a înjugat boii la carul mare, a luat şi un car mai mic, pentru lucruri mai mici, a luat candela din perete, crucea de la biserică, fântâna din răscruci, barda, sfredelul, spinţelnicul, secera, coasa, plugul şi rariţa, dulăul de la târlă, căţelul din curte, cloşca cu pui, scroafa cu purceii, ciobanul de la oi, văcarul de la vaci, vizitiul de la cai, porcarul de la porci şi, n-o să vină să credeţi, a luat chiar şi … hora din sat. A mai luat, ca bun gospodar ce era, grâu şi porumb de semănat, pentru ca, intrând pe câmpiile întinse ale cerului, să are şi să semene, în cazul în care i se vor termina merindele”. Pe când era el pe la mijlocul drumului cerului, cu cine credeţi să s-a întâlnit ? Desigur, iarăşi n-o să vă vină să credeţi: cu mai vechea noastră cunoştinţă, Ghiavolul – “Ucigă-l Crucea” în persoană.

-Unde te duci, măi omule ? îl întreabă împieliţatul.

– Nu-i treaba ta Ghiavole, spuse omul supărat.

Şi aşa s-au luat la harţă, că doar Românul, spune legenda, nu se sperie cu una cu două. Ca să-l înspăimânte, cel numit Ghiavol a scos din traista lui câteva obiecte, pe care i le-a aruncat omului în faţă, şi anume: balaurul, şarpele năpraznic, ursul, scorpia blestemată, calul furios, căpăţâna de om”. Atunci omul se încăieră vitejeşte cu Dracul; atât de vitejeşte, spune legenda, “că dintr-un fleac de trânteală, se făcu sub cer o vijelie mare, că şi astăzi durează acolo sus şi va dura în veci acea vijelie, pe care noi o numim vântul turbat…”. (40)

Ce s-a întâmplat în acea luptă de pomină, se vede şi astăzi pe cer: “Căţelul, deşi era mic, dar vânjos nevoie mare şi rău de mama focului, se repezi la cal ca să-l muşte. Calul încolţit de căţel, când mai văzu şi pe dulăul de pe tarla că vine în urma căţelului, îl trecu furiile pe loc şi o luă la fugă. Ciobanul de oi zdrobi capul balaurului cu cobiliţa. Văcarul puse pe goană pe şarpe cu ajutorul horii şi zvârcolelile fugii şarpelui se văd şi astăzi pe cer; iar vizitiul zdrobi căpăţâna de mort cu barda. Scorpia, care-şi întindea ghiarele spre om, vrând să vie în ajutorul Dracului, când văzu că omul răpune pe Drac, se înfurie atât de tare, încât îi ţâşni sângele pe ochi şi, de blestemată şi rea ce e, împietri cu ghearele întinse, plesnind fierea în ea de atâta necaz. Numai boii de la carul cela mare nu s-au purtat bine, căci s-au speriat de urs şi au sucit proţapul, boul de hăis cârmind către cea. Dar şi ursul îngheţă de groază, când văzu pe om cum scâlci pe Dracu şi vedea bine ursul că lui are să-i vie rândul acu-acuşi, de aia nici nu mai crâcni şi, tăcând mâlc, îşi puse botul pe labe şi rămase locului”. (40)

Dumnezeu le-a preschimbat pe toate acestea în stele – mai spune legenda – şi se văd şi azi pe cer. “În mijlocul acestor chipuri, ce stau azvârlite pe întreaga boltă cerească, omul biruitor se vede falnic şi măreţ; iar Dracul s-a stâlcit, zgribulindu-se atât de mult şi căutând să se ascundă ca şoarecele în gaura lui, încât de-abia se mai zăreşte.” (40)

Drumul pe care a mers omul se numeşte Calea Laptelui, pentru că a fost albit de laptele vărsat din găleţile ciobanului. Ciobanul, când a avut nevoie de cobiliţa lui, ca să lovească în balaur, în grabă, a răsturnat găleţile cu lapte, iar laptele s-a vărsat pe drum. Oricine se uită cu atenţie – mai spune leganda -, vede toate acestea pe cer şi, după ele, “se poate îndrepta în drumul lui de noapte. Omul mai are încă multă cale până să ajungă la Dumnezeu, “dar pentru că l-a ajutat să răzbească pe Dracu, omul e încredinţat că Dumnezeu nu şi-a întors faţa de la el şi că-l va ajuta şi de aici încolo. De aceea, după ce şi-a făcut o cruce mare, aşteaptă, după ce s-o odihni, să plece mai departe.”

Împărăţia nu poate fi chiar atât de departe. Omul din poveste ştie că Dumnezeu îşi aşteaptă fiii risipitori.