ROHMANII DIN OSTROAVELE ALBE

CREAŢIA LUMII & FÂRTATUL ŞI NEFÂRTATULš

Mitologia poporului român prezintă propria sa concepţie cu privire la existenţa lui Dumnezeu, cu privire la actul creaţiei lumii, cu privire la ceea ce s-a petrecut în trecutul îndepărtat şi cu privire la liniile genealogice care s-au răspândit pe suprafaţa pământului. Deşi această concepţie este întrucâtva diferită de cea prezentată de Vechiul Testament, nu este în total dezacord cu ea.

Motivul acestei diferenţe este cât se poate de evident: mitologia poporului român are la bază informaţii ce au fost furnizate de oamenii cerului care au trăit în vechime în arealul carpato-danubiano-pontic. La fel cum Vechiul Testament a fost scris de oameni ai pământului pentru alţi oameni ai pământului, mitologia poporului român reprezintă istorisirea unor oameni ai cerului pentru urmaşii lor. În acest context, nu trebuie să mire pe nimeni faptul că, deloc întâmplător, informaţii cu privire la actul creaţiei lumii ori la existenţa Oamenilor Luminii există din abundenţă în miturile, legendele şi basmele poporului român (precum şi în celelalte producţii literare: colinde, doine, strigături etc).

Creaţia lumii este prezentată cât se poate de limpede în mitul cosmogonic fundamental al poporului român, mit care este cunoscut în ziua de astăzi într-o mulţime de variante, în funcţie de zona în care a fost cules de etnologi (cele mai importante variante au fost menţionate de Romulus Vulcănescu, Marcel Olinescu, Elena Niculiţă Voronca, Todor Pamfile, Mircea Eliade etc).

Una din variantele mitului afirmă că la început, înaintea apariţiei cosmosului, exista “nimicul”: “nu era lume, nu era pământ, nu erau dobitoace, nu era ţepenie de om”. Nu existau decât văzduhul şi apa, peste care, sub chipul unui hulub (porumbel), plutea sau zbura Dumnezeu Milostivul. Mitul mai consemnează şi faptul că, pe undeva pe acolo, printr-o baltă, era şi “Antihârţul” – adică Necuratul. “Necuratul fărtăţea pe Milostivul, iar Milostivul îl nefărtăţea pe necuratul”; cu alte cuvinte, Necuratul îl numea pe Dumnezeu prin termenul de Fârtat, iar Dumnezeu îl numea pe Necurat prin termenul de Nefârtat. Cum nu exista nici un petec de pământ unde să stea, Fârtatul l-a trimis pe Nefârtat sa se scufunde în apă şi să aducă la suprafaţă o mână de mâl, pentru a face pământul. Nefârtatul, vrând-nevrând, s-a executat. Dumnezeu i-a spus însă Nefârtatului să ia mâlul în Numele Său – adică al lui Dumnezeu -, dar Nefârtatul (aşa cum îl ştim !) a luat mâlul în numele său. De câte ori revenea la suprafaţă din fundul apei, mâlul i se scurgea printre degete. Abia a treia oară a ajuns Nefârtatul cu ceva mâl între unghii, cu care Dumnezeu a făcut o “turtiţă” de pământ, unde s-au odihnit. “Adormind” Dumnezeu, mai consemnează mitul, Nefârtatul a vrut să-L arunce în apă şi să-L înece, pentru a râmâne singurul stăpân al lumii (aşa gândea Nefârtatul atunci, aşa gândeşte şi acum!). Şi tot îl rostogolea Nefârtatul pe Dumnezeu, dar în loc să ajungă cu El în apă, pământul a început să se dilate, turtiţa devenind o insulă. Pe insula primordială a apărut un brad cosmic uriaş; chiar la temelia acestui brad cosmic s-a aşezat Dumnezeu pentru a se odihni în seara acelei prime zile a creaţiei. (1)

Mitul nu are nevoie de prea multe comentarii; trebuie însă remarcat faptul că mitul este cât se poate de exact în sistemul propriu de referinţă. Variantele mitului au circulat din gură în gură o lungă perioadă de timp, astfel că adaosurile sunt inerente; ele s-au depus precum aluviunile la gurile de vărsare ale unui fluviu. Evenimentul principal trebuie însă interpretat ad litteram: a existat o insulă primordială pe întinderea nesfîrşită de ape de la începutul planului cuantic material; restul nu ţine de vreun simbolism, ci doar de personificarea destul de naivă a lui Dumnezeu-Fârtatul şi a Nefârtatului (un alt mod de a spune Satan-Vrăjmaşul), pentru ca evenimentele să se întipărească mai bine în mintea auditoriului (o lungă perioadă de timp miturile au fost transmise exclusiv pe cale orală; abia ulterior au fost sintetizate şi scrise).

Mitul prezintă, în esenţă, o “fotografie” a unei epoci trecute: nu specifică ce a existat înainte, după cum nu specifică ce s-a petrecut după aceea; nu specifică nici cauzele pentru care s-au desfăşurat evenimentele. De exemplu, nu explică de ce Dumnezeu nu a coborât singur în abis pentru a aduce o mână de mâl, după cum nu explică de ce a devenit “Cel din baltă” Nefârtat – cu alte cuvinte, nu explică de ce Nefârtatul, odinioară un înger puternic, a căzut din ceruri, devenind “potrivnic” al Lui Dumnezeu Milostivul. Este demnă de reliefat imaginea sub care mitologia românilor l-a prezentat pe Dumnezeu, despre care afirma că zbura sub chipul unui hulub peste apele primordiale; aceeaşi imagine este confirmată de Vechiul Testament, care afirma că înaintea Facerii, Duhul lui Dumnezeu se plimba peste suprafaţa apelor (abisului).

Faptul că, încă de la începutul mitului, Dumnezeu şi “Cel din baltă” (Nefârtatul, Vrăjmaşul: Satan) sunt prezenţi în actul creaţiei, i-a determinat pe numeroşi comentatori (etnologi, filozofi, istorici ai religiei, analişti etc) din ziua de astăzi să afirme că mitologia română în întregul ei este dualistă, şi să stabilească degrabă similitudini cu bogomilismul apărut ulterior, în evul mediu, pe teritoriul Bulgariei şi României.

Mitul nu este însă dualist. Dualismul are la bază concepţia că la originea cosmosului se află două fiinţe cosmocreatoare egale, dar de semn contrar: una bună şi cealaltă rea. Nu este cazul cu acest mit, astfel încât se poate observa de la o poştă faptul că aveam de-a face doar cu un fragment al unui mit mult mai amplu, al cărui început, în unele variante, s-a pierdut. Din mit răzbate un monism indiscutabil, datorită faptului că este prezentat dintru început doar Dumnezeu, adevăratul şi singurul Creator al Lumii, sub forma unui hulub, care se plimba deasupra abisului de apă. În unele variante ale mitului, acest aspect lipseşte, dar aceasta nu înseamnă că nu a existat, ci doar că s-a pierdut. Mitul consemnează şi faptul care nu a fost remarcat în mod corespunzător de niciunul dintre analiştii ce au încercat să-l interpreteze, că Duhul lui Dumnezeu doar se “plimba” pe deasupra apelor abisului. Duhul lui Dumnezeu nu a intrat în contact cu abisul – nu s-a scufundat în el. Motivul pentru care Dumnezeu nu se putea scufunda în abis pentru a aduce o mână de mâl, este că nu era compatibil cu acesta; Dumnezeu nu poate să fie compatibil cu abisul, locul unde îşi au sălaşul “cei căzuţi”. Doar Nefârtatul s-a scufundat în abis (în propria sa “locuinţă”), pentru a aduce esenţa materiei – mâna de mâl – o materie nevie, pe care Dumnezeu a vivificat-o după aceea, i-a insuflat viaţă.

Mitul a consemnat aşadar faptul că doar Nefârtatul a adus materia din abis. Doar Nefârtatul s-a scufundat după ea. Dar cu materia singură nu se poate construi o lume – aşa cum cred materialiştii din ziua de astăzi. Nu trebuie făcută, în acest context, confuzia între “lume” şi planul cuantic material; lumea, cosmosul în ansamblu, are multe paliere, planul cuantic material fiind doar ultimul dintre ele. În consecinţă, trebuie făcută o netă diferenţă între Unicul şi adevăratul Creator al Lumii – al întregii Lumi – care este Dumnezeu, şi creaţia planului cuantic material, la care a contribuit şi Nefârtatul.

Deşi materia a fost adusă de Nefârtat din abis, doar Dumnezeu i-a insuflat Viaţă. Dacă Dumnezeu n-ar fi intervenit în acea formă de materie de la începutul planului cuantic material, pentru a-i infuza Viaţa, materia ar fi îngheţat în scurt timp, iar planeta pământ ar fi arătat precum celelalte planete din sistemul solar: lipsită de viaţă. Viaţa insuflată în materie se manifestă, printre altele, şi în sistemul de linii din energie argintie ce susţine globul terestru. În ziua de astăzi, ştiinţa are cunoştinţă despre reţeaua planetară Hartmann, formată din linii de energie foarte fine; totuşi, din punct de vedere spiritual, reţeaua Hartmann este doar ultima manifestare a Energiei de Viaţă insuflată de către Dumnezeu globului terestru, pentru ca acesta să fie viu. Prin infuzia de Viaţa a Duhului Sfânt, a treia Persoană a Sfintei Treimi, materia a devenit vie. Acesta este motivul pentru care unii filosofi din antichitate considerau materia ca fiind un aspect al răului; de aceea se spune şi că Cel rău este “stăpânul lumii acesteia”. Nu al întregii lumi, ci doar al planului cuantic material. Dacă Dumnezeu şi-ar retrage Darul – Viaţa – din planul cuantic material, acesta pur şi simplu s-ar pietrifica. Plantele, animalele şi oamenii ar deveni statui din piatră; sufletele lor ar rămâne conştiente de ceea ce se petrece în jur, dar ar rămâne captive în acele statui.

Cât priveşte bradul cosmic apărut dintru început pe insula primordială, acesta este “axis mundi”, axa universului sau coloana cerului; din punct de vedere spiritual, de-a lungul coloanei cerului curge un flux de energie “necreată” (în sensul folosit de misticul Grigorie Palama), ce provine de la Dumnezeu, care susţine tot ce există.

Toate aceste scurte informaţii cu privire la sensul spiritual de interpretare conduc la înţelegerea faptului că mitul în cauză a fost opera unei persoane care ştia cu certitudine modul în care s-a format planul cuantic material; probabil că autorul mitului a fost un clarvăzător care a avut acces la ceea ce poartă numele de “cronica akasha”. El a descris ceea ce a văzut, fără nici un fel de adaos doctrinar. Aşa a văzut acel clarvăzător în “cronica akasha” actul de început al apariţiei lumii, aşa l-a narat auditoriului. Nici unul dintre elementele mitului nu reprezintă un împrumut doctrinar – nici măcar informaţia că Duhul lui Dumnezeu se plimba deasupra apelor primordiale ale abisului, informaţie care a fost prezentată şi în primele versete ale Vechiului Testament. De altfel, mai toate legendele, poveştile, basmele şi miturile poporului român au fost elaborate în urma cercetării directe, prin mijloace proprii, a aspectului spiritual al cosmosului, astfel că nu reprezintă fantezii ale unor păstori din vechime înspăimântaţi de şuieratul vântului printre copaci, aşa cum îşi imaginează mulţi comentatori şi analişti moderni; ele reprezintă opera unor persoane dotate spiritual, care au avut acces, într-o formă sau alta, chiar şi incomplet, la informaţii de ordin transcedental.

În “cronica akasha” sunt imprimate evenimentele istoriei lumii ca într-un clip publicitar. Fiind vorba însă despre un clip în care imaginile se derulează destul de repede, neavând un comentariu asupra înţelesurilor unor astfel de evenimente, naratorii au prezentat în mod strict ceea ce au observat, fără înflorituri doctrinare. Tocmai în autenticitate constă valoarea lor.