VARVARII DIN GOŢIA SCHITELOR

DAN I Vs. MIRCEA CEL BĂTRÂN

Pentru a înţelege cu claritate ce a însemnat creştinarea în masă a autohtonilor sub Negru Vodă Cel Tânăr, trebuie înainte de toate înţeles ce se ascunde în spatele expresiei “goţi varvari, închinători la idoli”.

În acest context, trebuie precizat că, pe de-o parte niciunul dintre istoricii români nu a încercat să analizeze ce înseamnă expresia “închinători la idoli”, iar de altă parte, că nici unul dintre istoricii români nu a încercat să analizeze ce religie avea acea parte “varvară” a poporul român înaintea creştinării (indiferent când s-a produs aceasta), termenul varvar (sinonim pentru păgân în acest caz) fiind aplicat, în acest context, de cei creştinaţi închinătorilor la idoli.

De altfel, istoriografia respinge în corpore (fără nici o explicaţie cât de cât inteligentă) faptul că, înaintea creştinării, locuitorii arealului carpato-danubiano-pontic ar fi avut vreo religie. Expresia preferată a multor istorici care expediază rapid subiectul în zona incertitudinii este că “poporul român s-a născut creştin” – o exprimare frumoasă într-adevăr, dar inexactă. Chiar dacă admite, pe drept cuvânt, că arealul carpato-danubiano-pontic a fost cât de cât locuit în perioada de o mie de ani ce a urmat retragerii aureliene din anul 270, istoriografia consideră că, dat fiind faptul că nu s-au descoperit vestigii arheologice notabile, religia şi filozofia de viaţă a autohtonilor se reducea la mai nimic, căci ce religie sau ce filozofie de viaţă ar fi putut să aibă nişte ciobani şi agricultori neştiutori de carte, spetiţi de muncă şi de oprimarea triburilor migratoare. Dovada cea mai clară că lucrurile au stat nu numai diferit ci chiar contrar alegaţiilor istoriografiei poate fi descoperită pe de-o parte în unele scrieri bisericeşti de genul celei scrise de Ieromonahul Ştefan, iar de cealaltă parte poate fi descoperită în miturile, legendele, basmele şi celelalte producţii literare (balade, doine, strigături), considerate “populare” întrucât au fost anonime, care au străbătut timpurile până în ziua de astăzi. De asemenea, poate fi descoperită în urma unei analize, chiar şi sumare, a unor artefacte litice cu valoare arheologică, care încă există în Munţii Carpaţi, dar care deocamdată nu sunt recunoscute ca atare. Pe baza tuturor acestora se poate reconstrui, cel puţin în linii generale, filozofia de viaţă a poporului român şi religia pe care au îmbrăţişat-o până la creştinarea în masă.

Înainte de creionarea (doar) în linii generale a religiei locuitorilor din arealul carpato-danubiano-pontic, trebuie subliniat că Ieromonahul Ştefan a avut încă o dată dreptate atunci când afirma textual “că trei epoche, adecă viacuri a avut ţările acestea. Întîi epocha, când s’au luptat cu rezboaele; al doilea epocha zidirea sântelor mănăstiri; al treilea epochă tălmăcirea cărţilor pre limba Românescă. Iară la epochul cel dintăi din pricina războaelor celor mari şi dese, ce avea cei mai sus zişi varvari, Goţii şi Sciţii, adecă Tătarii, cu Impăraţi Români şi cu Domnii cei drept credincioşi christiani. Toate sfintele jertfelnice cu bisericile, cu mănăstirile, cu Mitropoliile, cu Episcopiile, cu totul să stricase până la pământ, şi nici o Biserică Chreştinească cu sânt jertfelnic nu mai era în pămenturile acestea, adică, în Moldavia, în Valachia şi dincoace de Olt, întru aceste cinci Judeţe ale Băniei Severinului. Şi foarte se împuţinase pământurile ace­stea de christiani, din pricina mai sus zişilor varvari, înkinători de idoli.” (24) Afirmaţiile Ieromonahului Ştefan cu privire la cele trei epoci pot fi interpretate astfel: se ştie că creştinismul a pătruns în arealul carpato-danubiano-pontic prin Sfântul Apostol Andrei, undeva până în jurul anului 60 al erei creştine, cu aportul semnificativ al unora dintre vechii preoţi şi iniţiaţi zalmoxieni. Primul loc din arealul carpato-danubiano-pontic unde a poposit Sfântul Apostol Andrei a fost Dobrogea.

Astăzi există opinia destul de naivă că Sfântul Apostol a mers prin satele autohtonilor din Dobrogea pentru a propovădui în pieţele publice noua religie, dar o astfel de metodă de propovăduire are limitele ei şi, pe deasupra, necesită mult timp. Mult mai simplă (din punct de vedere logistic) a fost însă contactarea directă de către Sfântului Apostol Andrei a preoţilor cultelor religioase din perioada respectivă – în principal, a preoţilor zalmoxieni – şi convingerea acestora de superioritatea noii religii.

Este evident pentru oricine că superioritatea unei religii nu poate fi demonstrată într-un răstimp scurt doar prin prezentarea în limba localnicilor (chiar dacă se ştie că Apostolii au avut harisma “vorbirii în limbi”) a principalelor idei şi concepţii teologice creştine, ci doar prin experimentarea directă de către localnici a realităţii spirituale la care se face referire. Acesta este motivul pentru care se poate afirma că nu propovăduirea doctrinei teologice creştine de către Sfântul Apostol Andrei, care la urma urmei nu este înţeleasă nici astăzi de o categorie prea mare de a oameni, a reprezentat temeiul propagării creştinismului în arealul carpato-danubiano-pontic, ci vederea de către unii oameni îmbunătăţiţi din acea perioadă a lui Iisus Hristos înviat, în Trupul de Slavă, precum şi interacţiunea duhovnicească, enrgetico-informaţională, cu El. Tocmai vederea de către oameni a lui Iisus Hristos înviat, în Trupul de Slavă, a reprezentat – şi va reprezenta totdeauna – temeiul propovăduirii religiei creştine. În perioada despre care este vorba, cei mai îndrituiţi să aibă o astfel de experienţă au fost chiar unii dintre preoţii şi iniţiaţii daci. Datorită capacităţilor spirituale pe care le aveau, preoţii zalmoxieni nu numai că l-au înţeles foarte bine pe Sfântul Apostol Andrei, dar l-au văzut pe Iisus Hristos înviat, în Trupul de Slavă şi, mai mult decât atât, au interacţionat duhovniceşte şi energetico-informaţional cu El. În urma acestei interaţiuni, ei au înţeles Adevărul: Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu Adevărat.

Sfântul Apostol Andrei a stat destul de puţin timp în arealul carpato-danubiano-pontic, după care a plecat spre ţinuturile sciţilor din nordul Mării Negre. Faptul că Sfântul Apostol a stat puţin în arealul carpato-danubiano-pontic a fost interpretat de unii istorici prin faptul că nu a descoperit mai nimic notabil pe aceste meleaguri. Evident, şi această interpretare este falsă de la un capăt la altul; uneori istoricii moderni au capacitatea uimitoare de a etala zeci de erori în doar câteva rânduri. Evenimentele au avut însă alt înţeles: Sfântul Apostol a stat într-un loc exact atât cât a fost nevoie; acolo unde oamenii erau “fierbinţi”, deci când înţelegeau imediat despre ce este vorba nu doar teoretic, ci mai ales experimental (adică aveau experienţa vederii lui Hristos înviat), Sfântul Apostol nu avea de ce să stea prea mult. Dar în locurile în care oamenii erau “reci” (cu inima împietrită) şi nu avea nici măcar cu cine să dialogheze în chip matur, Sfântul Apostol Andrei a fost obligat să stea mult, să suporte privaţiuni de toate felurile, de la temniţă până la martiriu.

Aşadar, în arealul carpato-danubiano-pontic, Sfântul Apostol Andrei a stat puţin, “iniţiind” câţiva preoţi ai lui Zalmoxis (sau ai altor zei ai dacilor, nici nu mai contează). De fapt, se ştie cu exactitate că, în Dobrogea, Sfântul Apostol a locuit într-o peşteră a preoţilor lui Zalmoxis (identificată de cercetători cu actuala Peşteră a Sfântului Apostol Andrei), de unde s-a deplasat până în apropiere de Câmpulung, la Nămăieşti, acolo unde se afla o altă peşteră a lui Zalmoxis; numele Nămăieşti provine de la expresia folosită de Sfântul Apostol Andrei când a coborât în grota situată exact în locul unde se află astăzi biserica cu acelaşi nume, în care nu a găsit pe nimeni, astfel că a exclamat în limba latină “nemo est”, adică “nu este nimeni”. Chiar aceste evenimente demonstrează faptul că Sfântul Apostol Andrei nu s-a deplasat în pieţele publice din satele autohtonilor pentru a propovădui noua religie, ci a dialogat direct cu misticii, preoţii şi iniţiaţii formelor religioase aflate în funcţiune. Şi, de altminteri, este foarte posibil ca Sfântul Apostol Andrei nici să nu se fi obosit să-i contacteze pe preoţii zalmoxieni, ci pur şi simplu doar să fi “dat sfoară în ţară” că este acolo. Curiozitatea preoţilor zalmoxieni trebuie să fi fost exacerbată la maxim când au auzit că în teritoriul lor a poposit un înţelept străin care propovăduia o nouă doctrină religioasă, astfel că s-au prezentat singuri în faţa sa.

Pe de altă parte, trebuie convenit faptul că misticii, iniţiaţii şi preoţii zalmoxieni – la fel ca iniţiaţii altor zei din arealul carpato-danubiano-pontic – erau deja în cunoştinţă de cauză cu privire la evenimentele desfăşurate în Palestina, astfel că, într-un fel sau altul, se poate afirma că îl aşteptau pe Sfântul Apostol, astfel că nu a fost nici un impediment să adere la noua religie. Iniţierea creştină a unora dintre vechii preoţi ai lui Zalmoxis presupunea, evident, înainte de toate, “năşirea”, adică botezarea de către Sfântul Apostol în Numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh.

Citând o legendă străveche transmisă în mediul isihast, Ieromonahul Gheorghe Ghelasie de la Mănăstirea Frăsinei (mutat la Domnul între timp) afirmă că a existat un prim preot al lui Zalmoxis care a fost năşit direct de Sfântul Apostol Andrei, preot care prin botez şi-a schimbat numele din Zalmoxis (nume purtat de toţi preoţii zeului Zalmoxis) în Andrei, la fel ca Naşul său. Vechiul preot al lui Zalmoxis a suferit martiriul, dar lumina creştinismului a fost dusă mai departe de succesorii săi, care, de asemenea, au fost botezaţi cu numele Andrei. (34)

Evident că, după plecarea Sfântului Apostol Andrei, nu toţi autohtonii s-au creştinat imediat, astfel că nu este exclus ca o perioadă de timp populaţia din arealul carpato-danubiano-pontic să se fi scindat: de-o parte s-au situat preoţii şi credincioşii creştinaţi, care au crescut numeric încetul cu încetul, iar de cealaltă parte s-au situat cei care nu a dorit să-şi schimbe zeul (sau zeii, căci modul în care s-au derulat evenimentele în cazul preoţilor lui Zalmoxis s-au desfăşurat şi în cazul preoţilor celorlalţi zei ai Daciei). Se pare, după cum afirmă Ieromonahul Ştefan, că această situaţie s-a perpetuat aproape o mie de ani după retragerea aureliană din anul 270.