ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

POVESTEA VREMURILOR DE DEMULT

Scrierile Evului Mediu constatau existenţa unei etnii (seminţii) numeroase formată din oameni cu pielea roşie sau arămie (mediteraneeană în sensul folosit astăzi) care locuia un teritoriu foarte întins: din nordul Crimeii până la Marea Adriatică, din Ucraina până la Munţii Balcani, de la Marea Neagră până în apropiere de Vistula. Epicentrul teritoriului locuit de oamenii cu piele arămie, care pot fi denumiţi după terminologia basmelor şi legendelor populare oameni „roş”, a fost situat în Munţii Carpaţi.

Această etnie „roşie” ce a stăpânit peste mai bine de jumătate din Europa şi Eurasia, este urmaşa triburilor dacice, carpice şi costobocice de odinioară şi, evident, este strămoaşa poporului român de astăzi. Strict vorbind, această etnie roşie poate fi considerată mai mult urmaşa carpilor decât a dacilor ori a costobocilor. După cum se ştie, dacii erau în mare parte blonzi (sau oricum, aşa sunt înfăţişaţi de scrierile antice), dar carpii (care erau superiori ca număr dacilor), aveau pielea arămie. Dacă dacii locuiau cu precădere în zona Munţilor Orăştiei, carpii, despre care există puţine documente istorice, au locuit la început în teritoriile împădurite ale Munţilor Carpaţi (Meridionali şi Orientali), în partea de nord şi de est a Munteniei, precum şi în Moldova până dincolo de Nipru.

Faptul că în ziua de astăzi nu există prea multe informaţii cu privire la carpi, dar există relativ multe informaţii cu privire la daci se datorează faptului că aceştia din urmă au purtat mai multe războaie cu Imperiul Roman, astfel că numele lor a fost păstrat în documente. De altfel, nici în antrichitate nu se făcea o diferenţă prea clară între daci şi carpi, astfel că vechii cronicari desemnau ambele populaţii prin termenul „karpodacai” – carpodaci.

Aşa cum menţionează istoricul Andrei Groza din Republica Moldova, la începutul Evului Mediu s-a născut în documentele bizantine o confuzie de mari proporţii între etnia denumită „roşie” (românească) şi bulgari, slavi sau ruşi. Istoricul citat menţionează în acest sens o lucrare scrisă în limba rusă în perioada Evului Mediu, intitulată „Povestea vremurilor de demult” (Povesti vreme nâh let), care nu enumeră etnia bulgarilor printre populaţiile slave din acea perioadă: „Autorii cronicii “Povesti vreme nâh let” din Rusia Kieveană – scrie istoricul Andrei Groza -, care au trăit şi au scris în jumătatea a doua a secolului al Xl-lea – prima jumătate a secolului al Xll-lea, enumerând neamurile slave şi arătând locurile unde acestea trăiesc, nu-i numesc printre ele pe bulgari. Puteau oare autorii să numească toate comunităţile slave, chiar şi cele mai mici, iar pe bulgari, care erau destul de numeroşi, să-i treacă cu vederea? Desigur că nu. Autorii nu-i numesc pe bulgari printre triburile slave, fiindcă aceştia nu erau slavi. Mai mult decât atât, ei vorbesc despre bulgari ca despre un cu totul alt popor.” (32)

Autorul citat afirmă că după aşezarea bulgarilor şi a slavilor la sudul Dunării, care până atunci a fost locuit aproape exclusiv de românii “roşii”, această confuzie a continuat să persiste. “Folosirea în acea perioadă – afirmă istoricul Andrei Groza -, apoi şi mai târziu până în secolul al XIV- lea, a numelui de “bulgari” când în realitate era vorba de români nu este un fenomen cu totul ieşit din comun. În istorie sunt cunoscute cazuri când populaţia ţării se numeşte pe sine într-un fel, iar cei străini o numesc cu totul în alt fel. De exemplu, reprezentanţii populaţiei autohtone din Grecia se numesc pe sine elini, iar vecinii, inclusiv noi, românii, îi numim greci, băştinaşii din Germania îşi zic Deutsch, vecinii le zic germani sau nemţi; populaţia majoritară din China îşi zic han-gen, noi o numim chineză etc.” (32)

În perioada cuprinsă între secolele al şaselea şi al treisprezecelea, afirmă autorul citat, “Bulgaria de la sudul Dunării era un stat românesc, condus de românii denumiţi roşii. Mai târziu însă, când românii de la sudul Dunării au fost masacraţi sau alungaţi de acolo de către slavo-bulgari, “numele de “bulgar” a fost însuşit de aceştia, iar istoria românilor-bulgari au scris-o ca o istorie a slavilor-bulgari. Astfel au fost lăsate în necunoaştere cele mai adânci şi puternice rădăcini ale neamului românesc. (…) În felul acesta, istoria Bulgariei române din secolele VII-XIV a fost transcrisă în istoria slavilor din Bulgaria de azi şi s-a reuşit să se şteargă din memoria românilor episoade cruciale din istoria naţională: că anume în cadrul Bulgariei româneşti s-a încheiat procesul de constituire a poporului român şi a limbii române, că leagănul de formare a acestora sunt pământurile dintre Dunărea de Mijloc, Drina (râu de hotar între Bosnia şi Serbia), lacul Ohrid (între Albania şi Macedonia), râul Aliakmon (Grecia de Nord), Marea Egee, Marea Neagră, inclusiv Peninsula Crimeea, Niprul de Jos, râul Rosi (Ucraina), Carpaţii de Vest. Aşadar, concluzia trasă din toate cele expuse mai sus nu poate fi decât univocă: Bulgaria din secolele VII-XIV era un stat românesc; cu numele “bulgari” în acea perioadă erau atestaţi românii. Limba bulgară” însemna de fapt limba română.” (32)

Rescrierea istoriei a început în secolul al optsprezecelea, când, după cum afirmă autorul citat, “se contura un conflict dintre românii din Carpaţi, pe de o parte, şi austrieci şi maghiari, pe de altă parte. Aceştia din urmă, în dorinţa de a-şi legifera cumva dreptul lor asupra Transilvaniei, încercau să demonstreze că românii ca popor s-a constituit în Balcani şi, deci, sunt veniţi în Carpaţi mai târziu decât maghiarii. La sud de Dunăre în această perioadă trăiau mulţi români, dar nu alcătuiau majoritatea, cei mai numeroşi aici erau slavii, şi deci părea că românii ca neam n-au putut nicidecum să se constituie pe aceste teritorii. Tot în această vreme, slavii de aici, în lupta lor împotriva turcilor şi grecilor, încep să-şi cerceteze şi ei propria istorie. Iată atunci un călugăr slav, pe nume Paisie, care a cutreierat Balcanii şi Asia Mică, a fost pe la mănăstirile din Muntele Sfânt Athos şi care cunoştea într-o anumită măsură izvoarele scrise vechi, latine şi greceşti, află că în Balcani cu multe secole în urmă, a trăit un popor numit “bulgar” şi că ţara lor mare şi puternică grecii o numeau “Bulgaria”. Pornind de la aceste informaţii, el trage o concluzie foarte simplistă şi anume: întrucât slavii sunt cei mai mulţi aici la momentul de faţă, înseamnă că trăiesc mai de demult şi deci statul vechi, numit Bulgaria, a fost statul lor. Concluzia părea argumentată, cu atât mai mult cu cât slavii ca neam sunt amintiţi destul de des în izvoarele scrise din secolele V-VII. Astfel, Paisie a început să închege istoria Bulgariei, a bulgarilor, (care în realitate era a românilor) din secolele VI-XIV ca istorie a slavilor. În anul 1762 el termină de scris lucrarea “Istoria slaveano-bolgarskaia o narode i ţareah” (Istoria slavo-bulgară despre popor şi regi), mai târziu transcrisă şi răspândită între slavi.” (32)

Ulterior, în secolul al XIX-lea, această confuzie a fost perpetuată şi amplificată cu sprijinul Imperiului Rus, care, după cum afirmă istoricul Andrei Groza, “în dorinţa de a pune stăpânire pe strâmtorile Bosfor şi Dardanele, ajunge în Balcani, ia cunoştinţă de lucrarea lui Paisie şi susţine întru totul ideile expuse acolo. Ele îndreptăţeau acţiunile armatei ruse, prezentându-le astfel drept măsuri de apărare nu numai a creştinilor, cum se făcea până atunci, ci şi a unui popor care de mii de ani trăieşte aici. Odată cu dezvoltarea mişcării de eliberare naţională de sub turci, ideile lui Paisie prind rădăcini şi mai adânci. Peste vreo două-trei generaţii rândurile slavilor crescuţi şi educaţi în baza povestirilor istoriei “bulgaro-slave” s-au mai mărit. Cu sprijinul direct al Rusiei aici se deschid şcoli slave, în care bulgarii din trecut sunt prezentaţi drept strămoşi ai slavilor. Treptat, spre mijlocul secolului al XIX-lea majoritatea slavilor de aici încep a se numi bulgari. Numele de bulgar s-a încetăţenit şi mai mult în timpul războaielor contra turcilor. Înrolându-se în detaşamentele de voluntari, slavii se considerau drept urmaşi ai bulgarilor din trecut care au fost cândva independenţi, au avut statul lor liber şi se numeau cu mândrie “bulgari”. Mai târziu, când slavii din sudul Dunării devin independenţi, ei erau deja cunoscuţi ca “bulgari”, iar ţara lor – “Bulgaria”. La extinderea acestui nume asupra slavilor din Balcani a contribuit mult, după cum s-a menţionat mai sus, Rusia. Şi nu numai prin susţinerea acordată în editarea manualelor, pregătirea cadrelor didactice, deschiderea şcolilor slave etc. Armata rusă, de multe ori prezentă în Balcani, a pus stăpânire pe un număr mare de documente şi lucrări vechi care au fost duse în Rusia şi care au permis atunci şi mai târziu istoricilor ruşi şi bulgari să interpreteze faptele istorice după bunul lor plac, de multe ori numai în interese politice.” (32)

Falsificarea istoriei nu a încetat aici, ci a continuat cu intensitate sporită; istoricii ruşi, întâlnind străvechiul nume al etniei denumită “roşii” în izvoarele bizantine şi arabe, l-au transformat în “rosi”iar apoi în “ruşi”, tălmăcindu-l, după cum afirmă Andrei Groza, “drept nume al strămoşilor lor (exact cum au procedat şi bulgarii). Numele în cauză nu avea cum să fie însă numele strămoşilor ruşilor, dat fiind faptul că sursele documentare ale Evului mediu indică cu totul altceva”. Astfel, scrie autorul citat, “Constantin Porfirogenetul menţiona, la mijlocul secolului al X-lea, că slavii sunt supuşii roşilor şi că limba acestora este alta decât cea a slavilor. Despre faptul că roşii (rosi) se trag din neamul geto-dacilor ne vorbeşte destul de clar şi istoricul Leon Diaconul (sec. X) în lucrarea ”Istoria”, în care descrie campania lui Sveatoslav din 972 la Dunăre, împotriva bizantinienilor. Astfel, vorbind despre modul în care roşii îşi îngropă după luptă morţii, el arată că aceştia organizau ceremonii funerare conform legilor strămoşeşti deprinse de la Anaharsis şi Zamolxis. Din cele cunoscute de noi însă, lui Zamolxis se închinau geto-dacii, şi nu slavii. Tot acolo, Leon Diaconul menţionează ca roşii “niciodată până acum nu s-au lăsat înfrânţi de greutăţi; ci în momentul când pierd nădejdea că vor scăpa, îşi înfig săbiile în măruntaie şi se omoară ei înşişi în felul acesta”. Exact aşa cum o făceau dacii lui Decebal – s-ar putea adăuga. “Făcând aşa îşi câştigă o glorie nespusă. Se zice că cei ucişi în războaie, în luptă cu duşmanii, după moarte şi după despărţirea sufletelor de trupuri slujesc în infern celor care i-au omorât.” (25)

Aceeaşi etnie roşie cu privire la care există menţiuni în scrierile Evului Mediu a constituit încă înainte de secolul al nouălea o cetate foarte puternică în nordul Crimeii, cetate care, evident, a purtat numele Roşia. În cele din urmă această cetate a fost cucerită de slavii de nord, cei care astăzi sunt denumiţi ruşi. Urmarea este astfel explicată de istoricul Andrei Groza: “roşii din secolele IX-X, aşezaţi în teritoriile de la nord de Marea Neagră, în Crimeea şi Cubani, nominalizaţi în izvoarele bizantiniene şi arabe, nu erau slavi. Rezultatele săpăturilor arheologice, recunoscute chiar de istoricii ruşi, mărturisesc că atât pe teritoriile de la sud de râul Rosi, care se varsă în Nipru, cât şi în Crimeea, n-a fost depistată nici o urmă a slavilor în perioada dată (…) În a doua jumătate a secolului al XI-lea, când cumanii cuceresc stepele de nord ale Mării Negre, pun stăpânire pe o parte din Crimeea, numele Roşia rămâne să desemneze numai teritoriile populate de slavi în frunte cu conducătorii din viţă de români. Mai târziu, secolele XV-XVI, în timpul luptelor pentru crearea unui stat centralizat, cnezii din Moscova şi-au amintit că pe teritoriile slavilor de răsărit cândva a existat un stat mare şi puternic care ajungea chiar la Marea Neagră şi se numea Roşia. Pornind de aici şi urmărind anumite interese politice, ei îşi denumesc ţara Roşia şi o prezintă drept succesoare a fostei Roşii. Iată aşa numele românilor-roşilor din Carpaţi a dat nume cnezatului din Crimeea, iar apoi şi unei ţări întregi – Rusia. Istoricii ruşi au încercat şi mai încearcă şi azi să explice de unde provine cuvântul “Roşia”. Au răscolit pentru aceasta limbile germanice, iranice, ugro-fine şi altele, dar în zadar. Ca să găsească explicaţia râvnită ei trebuiau să caute în limba română, dar n-au făcut-o. Poate nu le-a venit în gând aşa ceva, dar poate ştiau că anume aici nu trebuie căutată.” (32)

Aşadar, pentru a reconstitui tabloul complet, se poate afirma că, pe de-o parte, proveniţi fiind de prin stepele Asiei, maghiarii au furat pământurile şi chiar numele etnicilor români care se denumeau unguri sau ungureni şi care locuiau în Ungro-Vlahia, adică în Vlahia ungureană; pe de altă parte, se mai poate afirma că, fiind proveniţi din nordul Mării Negre, bulgarii şi slavii de sud s-au substituit autohtonilor din arealul balcano-carpato-danubiano-pontic, ocupând pământurile sud-dunărene; nu în ultimul rând, se poate afirma că slavii nordici care s-au denumit ulterior ruşi au furat numele acelor carpi care se denumeau roşii şi care au întemeiat odinioară oraşul Roşia, pe care l-au denumit apoi Rosia. Tot astfel slavii sud-vestici, sârbii au ocupat partea de vest a Valahiei Mari şi mai cu seamă zona Voivodinei sârbeşti, alungându-i pe etnicii români care au locuit acolo din străvechime.

Mai rămâne de aflat – şi, de fapt, s-a aflat deja, căci există descoperiri subacvatice care demonstrează acest aspect – că, fiind initial mai mica decât este în prezent, Marea Neagră s-a extins la un moment dat, acoperind cu ape cetăţile riverane locuite în preistorie de strămoşii poporului român de astăzi.