ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

OAMENII ROŞII DIN TERRA BLACORUM

Faptul că Negru Vodă a fost negricios la faţă şi a făcut parte din categoria pe care am denumit-o, deloc metaforic, „Harap Alb”, adică „Negrul Alb”, nu trebuie să constituie un motiv de mirare, deşi poate fi încadrat în categoria enigmelor; istoria poporului român ascunde multe alte enigme, la fel de surprinzătoare.

O altă enigmă, din aceeaşi categorie, a fost relatată de un călugăr cisterician care a trăit în secolul al treisprezecelea, pe nume Albericus, care menţiona prezenţa, în jurul anului 1235, a unor călăreţi înarmaţi, de culoare roşie în proximitatea mănăstirii Cârţa, care se află în Ţara Făgăraşului – deci, destul de aproape de Câineni -, acolo unde sursele documentare maghiare plasau existenţa, la începutul celui de-al treisprezecelea secol, a unei Terra Blacorum şi a unei păduri locuite de români, denumită Silva Blacorum. Astfel, în anul 1235, în apropierea mănăstirii Cârţa, pe atunci o filială a unei abaţii din Liege, călugării cistericieni de acolo au avut surpriza să fie vizitaţi, aşa cum mărturisesc mai multe documente ale epocii, de o mică oştire formată din aproximativ două sute de călăreţi roşii. Fiind goniţi de călugări, călăreţii roşii s-ar fi refugiat într-o peşteră. Evenimentul a fost relatat de călugărul cisterician Albericus, care l-a urmat pe un arhiepiscop pe nume “Robertus Vesprimensis, episcupus Strigoniensis” în Ţara Făgăraşului, unde a reuşit să convertească la catolicism 15000 de cumani. Episodul a fost menţionat de Bogdan Petriceicu Haşdeu în lucrarea “Originea Craiovei”, apărută în anul 1873, iar în ediţia recentă a lucrării (anul 2005), într-o notă de subsol, editorul completa astfel subiectul: “în anul 1235 ar fi apărut în faţa abaţiei Cârţa, venind dinspre munte, două sute de călăreţi roşii şi scunzi, încălecaţi pe cai de culoare roşie. Spectacolul oferit de aceşti ecveştri, descris de cronist cu unele detalii, trebuie să-i fi impresionat în asemenea măsură pe călugări, încât evenimentul, transpus o dată cu scurgerea timpului în domeniul supranaturalului, a fost adus la cunoştinţa abaţiei-mamă din Igriş, de unde Albericus a cules informaţia… Autorul observă că datele privitoare la topografia zonei sunt corecte în relatarea lui Albericus. Totodată, el emite ipoteza că era vorba de nişte localnici. Ei puteau fi români, după cum a sugerat A. Armbruster, dar putea fi vorba şi despre o manifestare de tip şamanic a unei populaţii turanice.” (31)

În mod clar, aceste informaţii care pot fi clasificate în categoria enigmelor nu pot fi şi nu vor fi înţelese niciodată din perspectiva istoriografică profană, care nu le-a luat niciodată în considerare, respingându-le în totalitate întrucât nu prezintă credibilitate, ci doar din perspectiva mistică. Singurele informaţii care pot duce la elucidarea, chiar şi parţială, a acestor aspecte mai pot fi regăsite pe de-o parte în documentele de provenienţă bisericească, iar de altă parte în basmele şi legendele populare româneşti. Astfel, în basmele şi legendele populare româneşti există nenumărate menţiuni cu privire la existenţa, în trecut, a unor zone sau regiuni denumite Ţări sau Împărăţii, care au fost „împărăţite”, destul de surprinzător, de conducători care au primit numele unor culori. Astfel, potrivit legendelor şi basmelor poporului român personajele care au condus aceste Împărăţii – care le-au „împărăţit” – au intrat în conştiinţa oamenilor sub denumiri precum Împăratul Roş, Împăratul Alb, Împăratul Verde sau Împăratul Negru.

Întrebarea ce se poate pune cu deplină îndreptăţire este de ce zonele denumite Ţări sau Împărăţii, care în mod sigur au existat în realitate, şi, implicit, conducătorii lor denumiţi Împăraţi, au primit în basme şi legendele populare nume de culori. Urmând aceeaşi logică precum în cazul lui Negru Vodă, care a fost denumit negru pentru că, într-adevăr, avea tenul închis la culoare, răspunsul nu poate fi decât că respectivii Împăraţi – şi, desigur, cel puţin o parte dintre supuşii lor – aveau culoarea pielii de culoarea indicată în nume. Din moment ce Negru Vodă avea tenul închis la culoare şi a fost denumit în funcţie de această particularitate, înseamnă că şi ceilalţi conducători denumiţi Împăraţi, menţionaţi în legendele poporului român, au fost denumiţi după acelaşi criteriu. Fireşte, Negru Vodă însuşi a făcut parte dintr-o familie, iar familia sa a făcut parte dintr-o populaţie care l-a ales drept conducător; acelaşi lucru se poate afirma şi despre ceilalţi Împăraţi menţionaţi în basme şi legende. Descriind în acest mod (ce multora le pare metaforic sau simbolic) realitatea de pe teren, legendele poporului român lasă să se înţeleagă că teritoriul carpato-danubiano-pontic a fost locuit de mai multe categorii de oameni, fiecare categorie fiind desemnată în funcţie de culoarea feţei: astfel, oamenii „negri” au fost conduşi de Împăratul Negru, oamenii „roşii” de Împăratul Roş, oamenii „albi” de Împăratul Alb şi aşa mai departe.

Dacă oamenii „negri” au fost cei cu tenul închis la culoare, iar oamenii „albi” au fost cei cu tenul deschis la culoare, ce pot fi identificaţi cu indoeuropenii, oamenii „roşii”, din categoria cărora au făcut parte călăreţii roşii descrişi de călugărul cu nume de culoare Albericus, trebuie să fi avut pigmentul pielii arămiu, adică roşiatic (mediteraneean spre arămiu). Au mai existat, după cum este consemnat în legendele populare, şi supuşi ai unui Împărat Verde, culoare care, fireşte, nu poate desemna un pigment al pielii omonim, ci doar un habitat, aceştia putând fi uşor identificaţi ca „oameni ai pădurii”, după cum au existat şi supuşi ai unui Împărat Galben, care pot fi identificaţi destul de uşor ca fiind predominant blonzi (de exemplu, dacii erau majoritar blonzi, iar carpii erau arămii, adică roşii).

Aşadar, fiecare categorie de oameni s-a grupat într-o zonă strict delimitată, denumită Ţară sau Împărăţie, care, în cele din urmă, a primit numele unei culori. Alba Iulia trebuie să fi fost fieful oamenilor „albi”, Câineni sau Caineni trebuie să fi fost fieful oamenilor „negri” denumiţi arapi, locaţii precum Turnul Roşu sau Roşiori trebuie să fi fost fieful oamenilor „roşii” şi aşa mai departe.

De asemenea, pentru liniştea concepţiei istoriografice profane, mai trebuie convenit asupra faptului că, adeseori, culoare pigmentului pielii acestor categorii de locuitori era întărită simbolic prin folosirea unor totemuri specifice, care erau pictate cu vopsea pe piele în anumite momente importante – de exemplu, când plecau la război. Oamenii „roşii” îşi pictau totemurile cu coloranţi roşii (la fel ca şi pieile roşii din America de Nord), cei „negri” cu vopsea neagră şi aşa mai departe.

După cum lasă să se înţeleagă aceleaşi legende populare, care au o logică diferită de cea folosită de istoriografie, de-a lungul timpului, în funcţie de împrejurări concrete, întregul teritoriu carpato-danubiano-pontic a fost denumit în funcţie de culoarea populaţiei şi a împăratului care a ajuns la un moment dat să-l stăpânească. Astfel, dacă, de exemplu, la un moment dat, Împăratul Negru a avut cea mai puternică oştire şi a ajuns să stăpânească un teritoriu mai întins, numele întregului areal a devenit Ţara sau Împărăţia lui Negru Împărat; dacă însă, după o perioadă de timp, Împăratul Roş(u) a dobândit supremaţia, numele întregului areal a devenit Ţara sau Împărăţia lui Roş Împărat şi aşa mai departe. Trebuie menţionat în acest context că titlul de Împărat – care nu corespunde cu cel de Voievod folosit de istoriografie – a fost acordat de legendele populare româneşti după un principiu creştin care se aplică nu doar conducătorilor de ţări, ci şi fiecărui om în parte, în momentul în care se cunună în biserică. Când li se pune coroana pe cap în cadrul ritualului de cununie, mirele devine Împărat, iar mireasa devine Împărăteasă. Tot astfel conducătorului unei ţări din cele menţionate anterior, a primit titulatura de Împărat.

În contextul celor deja menţionate, nu trebuie să reprezinte un motiv de mirare că „Împărăţia” lui Negru Vodă, adică teritoriul cucerit prin luptă de un om negru din Dinastia Negru a primit numele Ţara Neagră (Vlahia Neagră) şi a fost denumită ca atare de turci, tătari sau mongoli. Trebuie însă să constituie un motiv de mirare că denumirea de Vlahia Neagră nu a rămas prea mult timp în uz, fiind înlocuită ulterior cu alta, care a rămas până în prezent, şi care, la origine, desemna tot culoarea locuitorilor: roş(u) sau echivalentul ei arhaic, rum, de la rumen (prin Moldova s-a folosit arhaismul râmen sau râmlean): Ţara Roşilor, Ţara Râm, Ţara Rum sau Rumunia.

Termenul rumen este şi astăzi folosit în mediul rural în expresia: “nu eşti rumen la faţă, înseamnă că eşti bolnav”; în timpurile evului mediu se folosea probabil aceeaşi expresie cu un alt sens; “nu eşti rumen la faţă, nu eşti de-al nostru”.

Mai trebuie menţionat că cuvântul roş(u) are o frecvenţă uluitoare în toponime: Munţii Carpaţi s-au numit odinioară Munţii Roşii, denumirea de Carpaţi provenind de la carpi (spre deosebire de dacii ceva mai blonzi, carpii erau roşii, adică aveau tenul arămiu, aşa cum sunt astăzi în proporţie de 86 % locuitorii din partea de sud a României); râul Mu-roş adică Mureş, Roşia Montană, Turnul Roşu, Roşiorii de Vede, Poiana Ruscă (ruscă este traducerea slavă a termenului roşu) etc. Nu trebuie uitat nici acel contingent al oştirii valahe care a primit numele de roşiori.

Mai trebuie menţionat că din antichitate până în Evul Mediu culoarea roşie (arămie) a pielii (şi nu numai a pielii, ci şi, prin extensie, a tatuajelor ori a hainelor) a fost considerată nobilă; cei care nu aveau pielea roşie, dar care doreau să-şi asume o ascendenţă nobiliară fie se tatuau corespunzător, fie foloseau o vestimentaţie de culoare roşie sau o culoare derivată, de exemplu culoarea purpurie; acesta este motivul pentru care mantiile monarhilor aveau culoarea roşie sau purpurie. Este de menţionat în acest context monarhul bizantin Constantin Porfirogentul, care s-a născut, la dorinţa părinţilor, într-o cameră purpurie (porfiros), în care totul avea culoarea purpurie, el însuşi având pielea de culoare roşie, adică arămie.

Nu trebuie să mire nici faptul, confirmat de tradiţia bisericească, că primul om, Adam a avut culoarea pielii roşie; nu întâmplător, aşa cum specifică Vechiul Testament, Dumnezeu l-a creat pe Adam, din punct de vedere trupesc, din „pământ roşu”. Într-un fragment admirabil, scrierea mistică Hronograful, scrisă în jurul anului 1000 de Gheorghe Khedrinul, afirmă următoarele: „Deci a numit Dumnezeu numele întîiului om Adam (Fac. 5, 2). În limba evreiască, Adam se tâlcuieşte „om pământesc, ori rumăn, de vreme ce din pământ roşu este zidit (roşietic sau în chipul aurului). Iar în cea grecească se înţelege; „micros-cosmos”, adică mică lume, căci din cele patru margini ale lumii celei mari şi-a luat numirea sa, de la răsărit, de la apus, de la miazănoapte şi de la amiazăzi. Pentru că în limba greacă acele patru margini ale lumii se numesc aşa: Anatoli – Răsăritul; Disis – Apusul; Arktos – Miazănoapte; Mesembria – Amiazăzi. Din acele numiri greceşti, luând cele dintîi, slova va fi ADAM. Deci precum, în numele lui Adam s-a închipuit lumea cea cu patru margini, pe care Adam cu neamul omenesc avea s-o locuiască, aşa întru acelaşi nume s-a închipuit Crucea lui Hristos cea cu patru margini, prin care avea mai pe urmă noul Adam – Hristos Domnul nostru, ca pe neamul omenesc locuitor în cele patru margini ale lumii, din moarte şi din iad să-i izbăvească.” (25)

Aşadar, spre deosebire de seminţia provenită direct din Adam, care a avut pigmenul pielii arămiu, fiind făcut din pământ roşu, seminţia arapilor, urmaşă a celor născuţi la miazănoapte pe crestele munţilor celor mai înalţi din „pământul cel negru”, a avut pigmentul negricios, iar în aceste condiţii devine evident că arapii, adică oamenii negricioşi la chip, seminţie din care a făcut parte dinastia Negru Vodă, nu a avut nimic în comun cu seminţia lui Cain şi nici nu i-a manifestat caracteristicile.

Nu este însă prea clar ce fel de raporturi s-au stabilit de-a lungul timpului între oamenii “negri” (arapii) şi oamenii “roşii”, respectiv între Împăratul Negru şi Împăratul Roş, şi dacă, în arealul carpato-danubiano-pontic a existat o alianţă ori o opoziţie radicală între oamenii “roşii” şi oamenii “negri”; probabil că a existat o opoziţie în unele momente istorice, dar în cele din urmă ambele categorii trebuie să fi înţeles faptul că doar printr-o alianţă pot supravieţui în istorie. Dacă a existat, în arealul carpato-danubiano-pontic, o opoziţie între oamenii negri şi oamenii roşii şi implicit între împăraţii lor, între Negru Împărat şi Roşu Împărat (indiferent sub ce nume au fost cunoscuţi în istorie), râmâne de cercetat, de argumentat şi de demonstrat; este însă o evidenţă faptul că, în timp, denumirea negru a dispărut din denumirea arealului carpato-danubiano-pontic, locul ei fiind luat de denumirea roş cu sinonimele ei: rum, rom sau râm. De aici numele Ţării: Rumunia sau România – termeni care nu au nimic în comun cu Roma sau cu Imperiul Roman. De fapt, cuvântul România se trage din numele acordat de legendele populare strămoşilor ancestrali ai poporului român, denumiţi Rohmani sau Ruhmani.

Rohman sau Ruhman sunt  termeni arhaici atribuiţi oamenilor puri; tradiţia populară afirmă despre aceştia că locuiesc “la Capătul Lumii, în Ostroavele Albe”.