ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

ELIMINAREA LUI NEGRU VODĂ DIN ISTORIE

Există dovezi că s-a dorit la un moment dat să fie ştearsă amintirea lui Negru Vodă Cel Bătrân nu numai ca nume, ci şi ca imagine. După câte se pare, în ziua de astăzi mai există un singur portret ce ar putea fi atribuit lui Negru Vodă, acesta fiind şi astăzi observat la Biserica Domnească de la Curtea de Argeş. Este vorba despre acel misterios “Cavaler fără chip” pictat pe unul dintre stâlpii de susţinere din imediata vecinătate a catapetesmei Bisericii Domneşti; cineva a şters la un moment dat cu un şpaclu chipul şi o parte din capul cavalerului în ţinută princiară pictat pe acel stâlp; după toate probabilităţile şi având în vedere cele afirmate anterior, acel cavaler nu a fost altul decât Negru Vodă. Cel ce a râcîit cu un şpaclu chipul lui Negru Vodă avea tot interesul ca privitorii să nu-i observe culoarea chipului, care probabil a fost redată în frescă aşa cum era în realitate, adică negricioasă.

Mai trebuie menţionat că oamenii negri, adică cu pigmentul pielii întunecat – a căror existenţă reală în trecutul realativ recent al arealului carpato-danubiano-pontic este în afară de orice îndoială -, au fost denumiţi “arapi” în limba românească străveche; expresia “negru ca un arap” este aplicată şi astăzi celor ce se schimbă la faţă în urma unui şoc emoţional: “ce te-ai schimbat la faţă ca un arap ?”.

Unii analişti (mai ales din sfera teologiei) au identificat categoria de oameni cu chipul negru ca un arap cu seminţia lui Cain. Există în acest sens o tradiţie foarte veche care afirmă că primul care s-a întunecat la faţă a fost chiar Cain; după ce l-a asasinat pe fratele său Abel, Cain a suferit o transformare fiinţială dramatică: a început să tremure din tot corpul (de parcă ar fi avut Parkinson) şi s-a întunecat la piele (pigmentul pielii s-a înnegrit). La urmaşii lui Cain (care au format o seminţie distinctă) pigmentul pielii a rămas întunecat o lungă perioadă de timp. Întunecarea pigmentului a fost mai mult un efect metafizic decât unul fizic, astfel că pielea lor întunecată nu se asemăna cu cea a negrilor sau a ţiganilor, ci mai degrabă cu a unui om foarte supărat în interiorul său. Mulţi oameni obişnuiţi care devin în anumite momente dramatice foarte supăraţi (de exemplu, în cazul decesului unei persoane dragi) se întunecă la chip; este evident vorba despre o întunecare interioară, sufletească, care se reflectă la nivelul trupului, dar care din fericire durează astăzi foarte puţin. Acelaşi proces s-a produs odinioară la acei urmaşi ai lui Cain, care au purtat – ereditar spunem noi astăzi – în structura fiinţială, sufletească şi trupească, adică la nivelul genotipului şi fenotipului, urmele acelui asasinat săvârşit de strămoşul lor.

Cu privire la acest subiect destul de delicat, Vechiul Testament şi, implicit, Hronograful, lasă totuşi să se înţeleagă faptul că seminţia lui Cain a dispărut complet la potop şi că pe arca lui Noe au supravieţuit doar exponenţi ai seminţiei lui Set, în frunte cu Noe şi cei trei fii ai săi, pe nume Iafet, Sem şi Ham, din care s-au tras ulterior, seminţiile actuale; drept pentru care urmaşi ai lui Cain nu au avut cum să supravieţuiască potopului.

Tradiţia populară românească era în cunoştinţă de cauză că urmaşii de trup ai lui Cain erau întunecaţi la faţă; astfel, o străveche legendă populară românească, citată de Romulus Vulcănescu în voluminosul său tratat “Mitologie română”, afirmă că după asasinarea lui Abel de către Cain o parte dintre locuitorii de atunci ai pământului s-a întunecat. “Pământul a fost negru la început, după cum tot negri au fost şi întîii oameni”. La rândul său, eminentul etnolog Tudor Pamfilie prezintă un mit asemănător: ,,Cain după ce a ucis pe Abel şi l-a îngropat, ca să nu fie văzut, l-a acoperit cu tot soiul de crăci şi frun­ze. Oricât s-a trudit, însă, munca i-a fost zadarnică, deoarece trupul ucisului se vedea de sub orşice. Atunci Dumnezeu a întunecat pământul.” (3)

Faptul că poporul român era în cunoştinţă de cauză că au existat oameni negri la chip, adică cu pigmentul negru, este confirmat şi de povestea Harap Alb, genial narată de Ion Creangă. Termenul «arap», care exista cu mult timp înainte de a fi folosit de inegalabilul Ion Creangă în povestea sa, nu înseamnă ţigan, arab, maur sau ceva similar, ci negru la chip; de altfel, şi astăzi există în popor expresia «negru ca un arap». Povestea lui Ion Creangă descrie de fapt cum un arap, adică un personaj negru devine, în urma unui parcurs iniţiatic, alb; de altfel, stict etimologic, numele Harap Alb înseamnă Negrul Alb. Un astfel de personaj a fost Negru Vodă.

Locul de origine al Dinastiei Negru Vodă şi, de fapt, al unei populaţii deloc neglijabile de arapi, pare să fi fost localitatea Câineni, care deja a fost menţionată în mai multe rânduri de-a lungul acestei cărţi. Câinenii este astăzi o comună formată din mai multe sate, dintre care cele mai importante sunt Câinenii mari situat pe partea dreaptă a Oltului, Câinenii mici situat pe partea stângă a Oltului şi Râul Vadului, situată la aproximativ 59 de kilometri nord de Râmnicul Vâlcea şi la 42 de kilometri sud de Sibiu. Deşi nu există nici un fel de descoperire arheologică care să poată confirma faptul că localitatea Câineni a fost locul de origine al lui Negru Vodă, trebuie menţionat că aceasta era situată pe vechiul drum comercial de pe defileul Oltului ce făcea legătura dintre Ţara Românească şi Transilvania, la Câineni existând de altfel o vamă de mare importanţă economică în acele vremuri. La Câineni, în satul Râul Vadului, s-au descoperit urmele unei aşezări din epoca bronzului, iar la Câinenii mici, în zona denumită “La Turnuleţe”, a existat un castru roman. Prima atestare documentară a Câinenilor datează din perioada imediat ulterioară domniei lui Negru Vodă, din anul 1415, când localitatea este menţionată într-un document al Voievodului Mircea Cel Bătrân.

Faptul că a existat o populaţie relativ numeroasă de arapi în zona Câineni (sau oriunde au migrat aceştia) este demonstrat de faptul că documentele Evului Mediu menţionează destul de multe persoane care purtau, deloc metaforic, numele Negru. Printre aceştia trebuie amintiţi “Gostel cel Negru, membru în sfatul domnesc la 1409; Manea Negru, membru al sfatului domnesc la 1475 – 1495; Radu Negru, pomenit la 2 iunie 1576 şi 12 martie 1580; Stan Negru, amintit la 21 august 1565; Stoica Negru, menţionat la 6 iulie 1600. Un Radu „Niger” este amintit la 1385 în regiunea Sibiu.” (18)

Alegerea localităţii Câineni, ca de loc de origine al lui Negru Vodă, a fost făcută – aşa cum a fost menţionat – în pofida faptului că nu s-au descoperit până în acest moment vestigii arheologice (dar nici nu au fost căutate), dar şi în pofida faptului că denumirea localităţii a fost atribuită, dacă e să dăm crezare unor legende prezentate în enciclopedii, unui cioban pe nume Ene care avea câini foarte răi (ceea ce este o glumă); denumirea iniţială a localităţii ar fi fost, potrivit acestor surse, “Câinii lui Ene”, denumire care, în cele din urmă, s-a transformat în Câineni. Trebuie infirmată o astfel de etimologie glumeaţă şi făcută specificaţia că odinioară această localitate se numea de fapt Caineni pentru faptul că acolo se considera că s-au refugiat o parte dintre urmaşii lui Cain, care au supravieţuit într-un fel sau altul potopului; pentru că denumirea ce conţinea numele lui Cain devenise probabil prohibită, prin modificarea unei litere a fost schimbată în Cîineni (după noile norme ortografice Câineni).

Şi totuşi, originea arapilor – a oamenilor cu pigmentul negricios – de pe teritoriul Valahiei nu trebuie căutată în linia genealogică a lui Cain, chiar dacă din punct de vedere teologic este argumentată; identificarea arapilor valahi cu urmaşii lui Cain aparţine doar unei epoci istorice recente. Arapii nu pot fi identificaţi cu seminţia lui Cain întrucât au apărut după potop; în schimb, seminţia lui Cain, care a trăit înainte de potop, nu a suprevieţuit acestuia.

Iar pentru a descoperi originea arapilor valahi – şi, implicit, a dinastiei Negru Vodă – trebuie făcut recurs la un mit grecesc foarte vechi, menţionat deseori de scriitorul Nicolae Densuşianu în cartea sa „Dacia preistorică”: mitul pelasgilor. Pelasgii – afirmau vechile mituri greceşti citate de autorul menţionat – s-au născut pe „crestele munţilor celor mai înalţi din „pământul cel negru”. (27)

Locaţia unde a fost născută seminţia neagră a pelasgilor era la „miazănoapte” („miazănoaptea”, pentru vechii greci, era locul unde sufla cu putere vântul boreas, motiv pentru care au denumit-o şi „hiperboreea”). Grecii denumeau miazănoaptea prin cuvântul „arktos”, cuvânt asociat cu culoarea neagră.