ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

NICOLAE ALEXANDRU

Mihail Negru Vodă a trăit şi domnit până în anul 1333; despre urmaşii săi, letopiseţele nu spun nimic. Basarab a trăit şi domnit până în anul 1352. Despre urmaşii săi, de asemenea, letopiseţele nu spun nimic. În schimb istoriografia, pe baza documentelor epocii, dar şi a descoperirilor arheologice, este mai darnică în informaţii cu privire la Dinastia Basarabilor.

Urmaşul direct al lui Basarab a fost Nicolae Alexandru. Documentele istorice spun că Nicolae Alexandru a fost asociat la domnie de Basarab în anul 1343, după care a plecat la curtea regelui maghiar Ludovic de Anjou, succesorul lui Carol Robert de Anjou (decedat în anul 1342 la Visegrad), pentru a milita pentru reluarea legăturilor politice. În anii următori, Nicolae Alexandru a participat, alături de tatăl său şi de regele Ludovic de Anjou, la o campanie militară de proporţii împotriva tătarilor, în urma căreia ceea ce astăzi numim Basarabia a intrat sub stăpânirea domnitorilor români (fiind numită astfel după numele dinastiei Basarabilor) Nicolae Alexandru a devenit voievod după moartea lui Basarab, în anul 1352, domnind până în anul 1364.

Referitor la succesorul lui Carol Robert de Anjou, Ludovic de Anjou, marele istoric Nicolae Iorga afirma următoarele: “în Ungaria, murind Carol-Robert, care era, de altfel, un rege slab, îi urmă fiul său Ludovic, care avea o mândrie fără margini: avea poftă de a face cuceriri pretutindeni, şi în Polonia, şi în Peninsula Balcanică, unde voia să nimicească cu totul Statele Sârbilor şi Bulgarilor, şi, prin urmare, avea aceleaşi gînduri şi faţă de Ţara-Românească. Planul lui Ludovic nu era altul decât să facă o împărăţie catolică a Ungariei, care să se întindă până la Archipelag, avându-şi reşedinţa poate chiar în Constantinopol. Ludovic nu era numai un om ambiţios, dar şi un om neobosit, îndrăzneţ şi în stare a lua hotărâri nouă şi cuminţi. Fiul lui Basarab, numit Alexandru (precum tot Alexandru se chema şi Ţarul cel nou al Bulgarilor, nepotul lui Mihail), nu se simţea încă destul de tare faţă de uneltirile din ţară şi stăruinţele fugarilor (astfel de fugari se numesc Pribegi) ca să stea deocamdată împotriva Ungariei. Astfel el merse înaintea lui Ludovic, când acesta sosi în Ardeal, şi i se închină.” (30)

Cu privire la ipoteza unei închinări a lui Nicolae Alexandru în faţa lui Ludovic de Anjou, istoriul Constantin C. Giurescu are o opinie diferită: “un cronicar oficial ungur afirmă că la 1343 Alexandru ar fi făcut un act formal de supunere venind la hotarele Ardealului şi recunoscând ca suzeran pe noul rege Ludovic, urmaşul lui Carol Robert. Afirmaţia nu poate fi adevărată, deoarece la această dată Alexandru nu era decât asociat la domnie, iar nu domn singur, şi marele Basarab n-ar fi îngăduit revenirea la vechea situaţie dinainte de Posada. A fost mai degrabă o întrevedere în scopul general de reluare a raporturilor rupte de la războiul din 1330 şi privind în special expediţia ce se va porni împotriva tătarilor, expediţie la care a participat şi Alexandru şi care i-a adus stăpânirea asupra «părţilor tătăreşti» de mai târziu. Că n-a fost o supunere formală, un act de recunoaştere a suzeranităţii, aşa cum afirmă croni­carul ungar, rezultă şi din faptul că, doisprezece ani mai târziu, în 1355, regele ungar însuşi recunoaşte că a trimis în mai multe rânduri, după 1341, pe episcopul Dimitrie din Oradea la Alexandru spre a trata «pace şi concordie». Ceea ce ar fi fost inutil dacă ar fi existat acea recunoaştere a suzeranităţii în 1343. De altfel, acelaşi rege, într-un act din 29 august 1359, spune lămurit că mai înainte Alexandru «refuzase să-l recunoască drept suzeran». Să credem deci mai degrabă pe cel în cauză decât pe apologetul acestuia. Mai târziu, prin anii 1355-1359, constatăm, e adevărat, raporturi mai strânse. Ludovic numeşte pe Alexandru într-o diplomă din 1355 «voievodul nostru transalpin», iar peste patru ani, vorbind de vremea când acest voievod nu-1 recunoştea drept suzeran, lasă să se înţeleagă că în acel moment situaţia se schimbase, că exista un raport de vasalitate.” (5)

Cea mai importantă realizare a lui Nicolae Alexandru a fost însă trecerea de la catolicism la ortodoxie şi înfiinţarea primei mitropolii ortodoxe, recunoscută de Patriarhia de la Constantinopole. Scrisoarea Patriarhului de la Constantinopole este elocventă: “Cel de foarte bun neam, marele voievod şi domn a toată Ungrovlahia, preaiubitul smereniei noastre fiu întru Duhul Sfânt Alexandru voievod… a cerut nu numai o dată, ci adeseori prin scrisorile sale şi s-a rugat de smerenia noastră şi de… sfântul sinod de lângă dânsa, ca să fie, de acum înainte şi mereu, el şi toată această stăpânire şi domnie, sub judecata bisericească şi călăuzirea preasfintei şi marii biserici a lui Dumnezeu şi să primească un arhiereu, care să fie hirotonisit de smerenia noastră şi să facă parte din dumnezeiescul şi sfântul nostru sinod şi să-1 aibă pe acesta ca păstor legiuit a toată Ungrovlahia … Pentru care lucru, el a şi chemat cu câtva timp înainte pe preasfinţitul mitropolit al Vicinei pe lângă dânsul … şi a cerut ca deocamdată să se strămute acest preasfinţit mitropolit de Vicina, care se arată a fi foarte bine privit de acest mare voievod, la biserica a toată Ungrovlahia, iar după moartea acestuia al Vicinei, să se aleagă altul şi hirotonisindu-se de preasfânta mare biserică a lui Dumnezeu, cea păstorită de noi, să se trimită de aici ca păstor şi arhiereu legiuit a toată Ungrovlahia.” (20)

Comentând această situaţie, istoricul Constantin C. Giurescu precizează următoarele: “în anul 1359, patriarhul de Constantinopol aproba, în urma cererilor repetate ale lui Nicolae Alexandru, ca mitropolitul de Vicina – localitate azi dispărută, în vremea aceea însă pe ţărmul dobrogean al Dunării sau pe o insulă a ei, între Măcin şi Mahmudia – să devină mitropolit al Ţării Româneşti. De altfel, chiar înainte de aprobarea patriarhiei, aprobare care în bună parte a fost o recunoaştere a unui fapt împlinit, Iachint, mitropolitul Vicinei, se strămutase la curtea voievodului muntean, unde era, cum spune scrisoarea, «foarte bine privit». … Prin actul din 1359, statul muntean căpăta şi o ierarhie bisericească, oficială, recunoscută de forul suprem al patriarhiei din Constantinopol. Se împlinea astfel o latură esenţială a organizaţiei de stat, care acum se putea considera ca fiind completă.” (5)

Fireşte, adoptarea ortodoxiei şi acceptarea oblădurii Patriarhului de la Constantinopole a provocat reacţia regelui Ludovic de Anjou şi, implicit, a Papei de la Roma care doreau în Valahia un regat catolic. Dar nu a fost să se împlinească voia lor.

În timpul domniei sale, Nicolae Alexandru a mutat capitala de la Curtea de Argeş la Câmpulung, unde a refăcut vechile edificii bisericeşti şi voievodale, căzute în paragină, motiv pentru care a primit supranumele “Câmpulungeanul”. Există o legendă edificatoare care afirmă că, fiind plecat Nicolae Alexandru de la Curtea de Argeş, soţia sa, Clara, care a rămas catolică, a decis de una singură să construiască o biserică catolică. Reîntors acasă, Nicolae Alexandru s-a mâniat şi a dat poruncă ca această biserică să fie dărâmată cu tunurile chiar înainte de a fi fost finalizată.

Nicolae Alexandru a murit în anul 1364, 16 Noiembrie, fiind înmormântat la Câmpulung în biserica ctitorită odinioară de Negru Vodă Cel Bătrân. Pe piatra de domnie stă scris: “În luna noiembrie 16 zile, a răposat marele şi singur stăpânitorul domn Io Nicolae Alexandru voievod, fiul Marelui Basarab, în anul 6873 (1364), indictionul 3. Veşnica lui pomenire”.