ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

NEDUMERIREA ISTORIOGRAFIEI

Istoria întemeierii statului feudal Ţara Românească poate fi citită după un alt cod – după un cod care să ţină seama în primul rând de factorul autohton. Potrivit acestui mod de a înţelege evenimentele, statul feudal (cu instituţii specific feudale) Ţara Românească a fost descălecat (în sensul precizat anterior) de Negru Vodă Cel Bătrân în anul 1215 şi unificat total şi deplin în limitele aproximative ale României Mari de Negru Vodă Cel Tânăr, care, după un război de eliberare de sub ocupaţia tătară, dus aproximativ patruzeci de ani, a fost încoronat Voievod în anul 1290. În documentele de cancelarie maghiare acest stat a primit numele Ungro-Vlahia, adică Vlahia Ungurească sau a ungurenilor, iar în documentele turco-tătare, a primit numele Kara-Vlahia (Vlahia Neagră) Aceste aspecte au fost menţionate cât se poate de exact de Ieromonahul Ştefan în cronica sa.

Aşa cum specifică foarte exact letopiseţele, la încoronarea lui Negru Vodă Cel Tânăr (Radu Negru Voievod) în anul 1290, au venit să i se închine toţi conducătorii cnezatelor, voievodatelor româneşti din dreapta şi din stânga Oltului, din nordul şi din sudul Munţilor Carpaţi, care cu toţii, într-un fel sau altul, participaseră la războiul comun de eliberare. Acesta a fost momentul de apogeu al întemeierii statului feudal Ungro-Vlahia. În anul 1290, la Negru Vodă au venit să se închine inclusiv banoveţii olteni, în frunte cu Basarabii, care participaseră cu toţii la războiul de eliberare.

Despre Basarabi se poate afirma că letopiseţele au perfectă dreptate când afirmă că au făcut parte dintre “rumânii care se despărţiseră de rumâni de la romani”. De altfel, unele variante ale Letopiseţului cantacuzinesc au introdus o frază foarte importantă cu privire la descălecat: cel al lui Negru Vodă este considerat al doilea descălecat, primul descălecat fiind al lui Traian şi al fiului său Servie.

Această ultimă frază indică cine erau de fapt Basarabii menţionaţi de Letopiseţul cantacuzinesc: erau etnici rumâni care plecaseră cu romanii în Peninsula Italică după retragerea aureliană şi care, mai târziu, se retrăseseră undeva pe teritoriul Serbiei de astăzi, în regiunea Kosovo, unde întemeiaseră la începutul Evului Mediu un mic stat denumit Ţara lui Basarabă – denumirea Basarab sau Băsărabă fiind de altfel un termen generic cu sensul precizat anterior: nu erau sarabi. Mai mult decât atât: Basarabii se corciseră etnic în perioada în care îşi aleseseră drept habitat Peninsula Italică ori Serbia de astăzi. Se pare că a fost vorba nu numai despre o corcire etnică, ci şi despre o corcire spirituală, în sensul că, după părăsirea Daciei, îl renegaseră pe Zalmoxis, stăpânul sarabilor, şi aderaseră la religia zeului cu două feţe numit de romani Iannus. Acesta este motivul pentru care, din punctul de vedere al cercetării ADN-ului, personajul înmormântat în mormântul 10 de la Curtea de Argeş, studiat în cadrul programului Genesis, care a fost unul dintre urmaşii lui Basarab Întîiul, era înrudit pe linie matriliniară cu Prinţul Negru al Angliei, cu prinţi germanici şi cu alţii.

Explicaţia acestei înrudiri genetice (pe linie matrilinară) surprinzătoare este următoarea: încă de la declinul Imperiului roman de apus, sub efigia cu două feţe a zeului Iannus, ca într-o confrerie transfrontalieră, s-au adunat, prin alianţe matrimoniale dintre cele mai diverse, membrii de vază ai aristrocraţiei mondiale. O dată cu triumful catolicismului, mare parte dintre aceştia au devenit catolici, ascultând de Papa de la Roma, noul lor stăpân. În cazul dinastiei Basarabilor s-a produs însă o fractură: peste mai mulţi ani, fiul lui Basarab Întîiul, Nicolae Alexandru Voievod a schimbat stăpânirea Papei, alegând ortodoxia. Într-o scrisoare a Patriarhului Constantinopolelui, Voievodul Nicoale Alexandru era denumit deloc întâmplător sau deloc dintr-o uzanţă ce ţinea de o politeţe exagerată prin formula “Cel de foarte bun neam marele-voivod şi Domn a toată Ţara Româ­nească”. Patriarhul de la Constantinopole ştia foarte bine cu cine are de-a face.

Revenind la destinul dinastiei Basarabilor, poate fi dedus că atunci când situaţia din micul stat (vlăhesc) din Serbia actuală (acolo unde la începutul Evului Mediu se aflase prima Ţară a lui Basarabă) a devenit problematică pe fondul agresivităţii recunoscute a slavilor, aceştia s-au mutat la nordul Dunării, în Oltenia. Prin alianţe matrimoniale cu vechi familii oltene, precum Craioveştii, prin bogăţie acumulată deja în perioada în care se aflau în sud-estul Serbiei, prin cumpărarea de pământuri şi moşii în Oltenia, poate şi prin curajul dovedit pe câmpul de luptă împotriva tătarilor, Basarabii au dobândit o poziţie privilegiată printre banoveţii olteni. Singura lor particularitate faţă de toţi ceilalţi banoveţi autohtoni era însă religia catolică şi faptul că se îmbrăcau şi vieţuiau după modelul apusean. De fapt, probabil că, la acea vreme, erau cam singurii din Ungro-Vlahia care se îmbrăcau după modelul occidental, acesta fiind de altfel motivul pentru care Cronica Pictată de la Viena îl prezintă pe solul lui Basarab Întîiul în costumaţie apuseană, în timp ce pe ceilalţi ostaşi români îi prezintă în costumaţii specific româneşti, cu căciuli ciobăneşti, cojoace şi celelalte. Acesta este, de altfel, motivul pentru care costumaţia celui înmormântat în mormântul nr. 10 de la Curtea de Argeş este în totalitate apuseană, iar aceasta nu indică defel gradul de elevare socială a dinastiei Basarabilor, aşa cum sunt înclinaţi să creadă mulţi istorici moderni, ci doar faptul că au făcut parte dintr-o grupare socială diferită de cea autohtonă. Autohtonii – inclusiv dinastia Negru Vodă – încă se îmbrăcau în conformitate cu cutumele tradiţionale moştenite de la sarabii daci, astfel că, pentru a folosi expresia deja consacrată, încă împărţeau dreptatea din prispa casei ţărăneşti făcută din lemn. Faptul că dinastia Basarab se îmbrăca după modeul apusean nu trebuie să fie tratat ca fiind ceva rău sau impardonabil. Situaţia dinastiilor conducătoare şi a populaţiei vlăheşti din cele peste douăzeci de vlahii din zona balcanică era asemănătoare. Astfel, bunăoară, vlahii – inclusiv dinastiile lor conducătoare – de pe teritoriul Greciei, din Thesalia sau Epir, se costumau şi vieţuiau în conformitate cu moda şi standardele sociale din regiune, adică, într-un fel sau altul, se grecizaseră. Acelaşi lucru se poate afirma despre cei care locuiau în vlahiile aflate în proximitatea slavilor sau chiar a cumanilor.

Problema Basarabilor este însă alta. După decesul lui Negru Vodă Cel Tânăr din anul 1314, aşa cum indică de fapt desfăşurarea evenimentelor, Dinastia Basarabilor a încercat să se impună cu forţa, uzurpând pur şi simplu tronul printr-un reprezentant al său, cunoscut în istorie sub numele Basarab Întîiul, care este considerat de istoriografie în mod eronat drept Întemeietorul Ţării Româneşti. Totuşi, urmaşul de drept al lui Negru Vodă a fost Mihail Negru Vodă, despre care Cronica Bălenilor afirmă că a domnit 19 ani, adică din anul 1314 până în anul 1333. Pentru că nu se potriveşte în peisajul creionat în jurul lui Basarab Întîiul, Mihail Negru Vodă a fost considerat de istoriografie un personaj inventat de letopiseţe.

Ceea ce s-a întâmplat în acea perioadă poate fi, cel puţin până la un punct, doar dedus. După decesul lui Negru Vodă Cel Tânăr (Radu Negru Vodă) în anul 1314, au început luptele dinastice. S-au înfruntat cel puţin două familii dinastice puternice: cea a lui Negru Vodă şi cea a Basarabilor. Fiecare dintre cele două familii dinastice era susţinută de unii dintre voievozii sau cnezii mai mici, care s-au împărţit astfel în două tabere. Nu este exclus să se fi produs ceva confruntări armate între cele două tabere ce s-au format ad hoc la scurt timp după decesul lui Negru Vodă în anul 1314. Faptul că aşa s-au desfăşurat evenimentele este demonstrat de tevatura iscată în jurul titualurii de “Mare Voievod,” care a fost acordat în documente lui Basarab Întîiul.

Dintre istoricii care s-au ocupat de analiza titulaturii de Mare Voievod acordată lui Basarab Întîiul, cel mai aproape de adevăr s-a situat istoricul Neagu Djuvara, care afirma că, departe de a fi vreun titlu metaforic de preamărire, Mare Voivod însemna pur şi simplu cel mai mare dintre voievozii existenţi. “Suveranului tătarilor care domina zona noastră în acea vreme i se zicea „marele-han”, fiindcă era superiorul unui număr de hani de mai măruntă anvergură; că celor ce au domnit în Galiţia şi, de asemenea, în Rusia Kieveană, apoi la Novgorod, la Vladimir, la Moscova, li s-a zis „mare-cneaz”, fiindcă stăpâneau peste un număr de cneji mai mărunţi; şi-ar fi reamintit că, în Antichitate, împăraţilor perşi din dinastia Ahemenizilor li se zicea „marele-rege”, fiindcă aveau regi mai mărunţi sub ei; că, în India, până în epoca contem­porană, avem câte un maharaja deasupra unui număr de raja. (…) explicaţia cea mai simplă, cea mai firească pentru titlul de mare-voivod al Ţării Româneşti: i s-a zis aşa primului cârmuitor care a izbutit să se impună celorlaţi voivozi.” (20)

Şi, într-adevăr, istoricul citat a fost aproape de o analiză pertinentă a respectivei titualaturi, dar obsesia cumană l-a determninat să rateze de puţin ţinta, căci nu de voievozii mai mici se temea Basarab Întîiul, ci de principalul său oponent, Mihail. În condiţiile în care, după decesul lui Negru Vodă în anul 1314, Basarab Întîiul a ocupat Curtea de Argeş (locul unde l-a găsit oastea lui Carol Robert în anul 1330), este de presupus că Mihail s-a retras în propriul său fief, care se afla fie la Cetatea Poenari (care fusese folosită de Negru Vodă Cel Tânăr), fie la adăpostul Pădurii Valahilor aflată în apropiere de Câineni (ce poate fi considerată fieful dinastiei Negru), fie în cetatea lui Negru Vodă Cel Bătrân de la Cetăţeni-Stoeneşti (mai puţin probabil). În concluzie, cel puţin din punct de vedere formal, au existat cel puţin până în anul 1333, anul morţii lui Mihail Vodă, două dinastii domnitoare, doi voievozi şi două capitale: una la Poenari/Câineni/Cetăţuia, iar cealaltă la Curtea de Argeş. O parte a voievozilor mai mici a susţinut, inclusiv cu oaste, Dinastia Basarabilor, iar cealaltă parte a susţinut Dinastia Negru. Însă prin succesiune directă, voievodul de drept – sau mai exact spus, Marele Voievod – a rămas Mihail Negru Vodă.

Aceasta a fost prima variantă de interpretare a acelor evenimente, variantă care-l reduce pe Basarab Întîiul din postura de întemeietor în postura de uzurpator al tronului lui Negru Vodă. A doua variantă de interpretare a evenimentelor duce însă la concluzia că Basarab nu a fost uzurpator. Raţionamentul celei de-a doua variante de interpretare este următorul: până în anul 1333, anul decesului lui Mihail Negru Vodă (care potrivit letopiseţelor a domnit 19 ani, adică din 1314 până în 1333), Basarab Întîiul a fost un voievod printre alţii, Mare Voievod fiind, evident, Mihail Negru Vodă. Basarab a devenit Mare Voievod abia după decesul lui Mihail, adică după anul 1333; de altfel, titulatura de Mare Voievod a fost legată de numele său abia în ultima parte a domniei, adică spre anul 1352. În aceste condiţii rămâne însă fără răspuns întrebarea cum de şi-a permis Basarab să aibă o relaţie politică directă cu coroana ungară, fără implicarea sau fără ştirea Marelui Voievod, care a fost Mihail. Oricum, după anul 1325 documentele emise de cancelaria maghiară îl înfăţişează pe Basarab Întîiul pe de-o parte ca vasal regelui maghiar, iar de cealaltă parte drept aliat al tătarilor, ceea ce reprezintă o abatere gravă de la moştenirea pe care Negru Vodă Cel Tânăr o lăsase ţării în anul 1314.

Mai este o problemă: ca succesor al lui Negru Vodă Cel Tânăr, Mihail Negru Vodă era Voievodul de drept (chiar în condiţiile în care maghiarii cuceriseră o bună parte din Ardeal) al întregii Ungro-Vlahii (România Mare), care era compusă din Muntenia, Banatul Severinului, Ardealul, Oltenia şi o parte din Moldova (aşa cum a specificat Ieromonahul Ştefan). În schimb, Basarab Întîiul nu s-a autodeclarat decât ca fiind voievod al Ţării Româneşti, adică al Munteniei şi Olteniei.

Trebuie de asemenea remarcată ca fiind cam suspectă relaţia specială dintre Basarab Întîiul şi regele maghiar Carol Robert. Carol Robert a fost principe catolic, la fel ca Basarab Întîiul. Amândoi principii catolici se subordonau, pe linie directă, Papei de la Roma. Nu trebuie uitată în acest context, scrisoarea primită de Basarab în anul 1327 de la Papa Ioan al XXII, în care acesta foloseşte formula „iubitului fiu, nobilului bărbat Basarab, voivodul transalpin, salut (Dilecto filio, nobili viro Bazarab, voivoda Transalpino, salutem etc) (…) stând cu iubire în slujba lui Dumnezeu şi a Scaunului apostolic, ca un cucernic principe catolic (tanquam princeps devotus catholicus).” (20)

Tocmai din această înfrăţire catolică pare să derive tonul extrem de slugarnic şi uneori duios al lui Basarab din depeşele transmise de solii săi regelui maghiar. Basarab s-a comportant ca un frate catolic pentru Carol Robert, pe care l-a implorat să nu pătrundă prea adânc pe teritoriul Ţării Româneşti. „Dacă veniţi mai înăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să vă feriţi de primejdii”, i-a transmis prin sol Basarab lui Carol Robert – frază interpretată incorect de istoriografie, care a văzut în aceasta o ameninţare voalată a lui Basarab la adresa regelui maghiar, dar care trebuie citită aşa cum a fost rostită. De fapt, Basarab l-a pus în gardă pe Carol Robert să fie precaut într-un teritoriu unde probabil el însuşi avea probleme în a se deplasa dintr-un loc în altul, făgăduindu-i în schimb o sumă colosală (pe care voievodul Mihail sau orice alt voievod autohton nu avea de unde să o aibă) şi, pe deasupra, promiţând-i că-l va trimite pe propriul său fiu la curtea acestuia ca gaj.

Şi iarăşi istoriografia face o gravă greşeală de interpretare când încearcă să justifice tonul slugarnic al lui Basarab Întîiul ca fiind un plan ticluit anume pentru a-l face pe acesta să se întoarcă acasă. Prin această interpretare, istoriografia se întrece pe sine în arta mistificării, încercând să prezinte negrul drept alb şi albul drept negru.