ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

MISTIFICAREA DIN VREMEA LUI MATEI BASARAB

Basarab, a cărui domnie a început cu aproximaţie în anul 1315/1317, nu a întemeiat nimic, căci nu avea ce să întemeieze. Ungro-Vlahia fusese deja descălecată de Negru Vodă Cel Bătrân în anul 1215 şi întemeiată (zidită) prin unirea voievodatelor şi cnezatelor de Negru Vodă Cel Tânăr, cunoscut în istorie drept Radu Negru Vodă, a cărui domnie a început în anul 1290.

Potrivit cutumelor strămoşeşti, cei doi Negru Vodă au acordat populaţiei cărţile de proprietate a terenurilor pentru a fi mărturie din veac în veac. Probabil că procesul de acordare a titlurilor de proprietate acordate de Negru Vodă Cel Bătrân a fost curmat brusc datorită gravelor evenimente desfăşurate în vremea sa, astfel că a fost continuat de Negru Vodă cel Tânăr.

Basarab a ocupat doar scaunul de domnie care, anterior, fusese ocupat de Negru Vodă. Între Negru Vodă Întemeietorul şi Basarab nu a existat vreo legătură dinastică directă.

Cine va fi fost însă Basarab şi de unde a provenit este o problemă aprig disputată de istorici. Un răspuns destul de probabil a fost dat de Letopiseţul cantacuzinesc, care afirmă că Basarabii au venit de la sudul Dunării; Basarabii făceau parte dintre “rumânii care s-au despărţit de rumâni în timpul romanilor”. Cu alte cuvinte, strămoşii Basarabilor au migrat pe timpul romanilor, indiferent din ce motive, la sudul Dunării, pe teritoriul Serbiei şi Bulgariei de astăzi, unde au întemeiat comunităţi întinse. Începând cu mijlocul celui de-al doisprezecelea secol, datorită presiunii slave, aceştia s-au refugiat la nordul Dunării – adică s-au întors la locul de origine. Letopiseţele indică itinerariul pe care cei veniţi de la sudul Dunării în frunte cu Basarabii l-au urmat în Ţara Românească: Turnul Severin-Strehaia-Craiova. În aceste locaţii, ceva mai târziu, s-au înfiinţat bănii.

Locul de unde a început migraţia spre nord a Basarabilor şi a celor ce i-au însoţit pare să fi fost situat mai degrabă în sud-estul teritoriului actual al României, în Serbia sau chiar în regiunea Kosovo, acolo unde locuiau etnici români încă de pe timpul dacilor. Este foarte important de menţionat în acest context faptul că tradiţia bisericească consideră că însuşi Sfântul Nicodim, întemeietorul Tismanei, a făcut parte din familia Basarabilor. Născut în anul 1310 la Prilep, în Kosovo, Cuviosul Nicodim era înrudit cu voievozii Basarabi după mamă. De fapt, mama Sfântului Nicodim, pe nume Ruxandra, a fost una dintre cele două fiice ale voievodului Basarab; după tată, care a intrat în istorie prin numele Jupan Gheorghe, Cuviosul Nicodim se înrudea cu ţarii bulgari şi cu cnejii sârbi. La rândul ei, tradiţia populară plasează originea Cuviosului Nicodim undeva în Serbia de astăzi, considerând că sfântul se trage “din neam de român, din ţara lui Basarabă.” (23)

Aşadar, trebuie reţinut faptul că iniţial, potrivit tradiţiei populare, “ţara” lui Basarabă se afla iniţial la sud-estul României de astăzi, pe teritoriul Serbiei.

Nu este clar de ce Basarab a fost propulsat la un moment dat voievod al întregii Ţări Româneşti. Pot fi însă propuse două variante de lucru. După prima variantă, a fost următorul la domnie pe scară ierarhică potrivit vreunei înţelegeri anterioare, astfel că după decesul lui Negru Vodă Cel Tânăr în anul 1314, Basarab a fost propulsat voievod în locul acestuia. După a doua variantă de lucru Basarab a fost pur şi simplu un uzurpator.

Prima variantă de lucru a fost susţinută de mai multe cronici vechi, printre care cea a lui Naum Râmniceanu, care, citind o cronică de la Vîrşeţ, afirmă că un membru al familiei Basarabilor „s-au lipit lângă voievodul Transilvaniei. Şi pentru prietenia ce avea românii către sîrbi, nu după multă vreme a căzut soarta domniei pă neamul Basarabeştilor, încât “Vladislav, voievodul Basarab al Transilvaniei, să dovedeşte a fi unchi Radului vodă Negru, iar alţii zic că i-au fost frate bun, încât, ori în ce chip a fost, Basarabeştii au luat voievozia.”

Mulţi istorici sunt de părere că înainte de a accede la scaunul de domnie, “ori în ce chip a fost” cum spune cronicarul, Basarab a fost conducător (voievod) în regiunea Olteniei. În acest sens, istoricul Dumitru Onciul susţinea că înaintea anului 1300 în Oltenia exista un Voievodat sau un Banat al Olteniei, care a fost condus de dinastia Basarabilor. Totuşi, alţi istorici, precum P. P. Panaitescu resping o astfel de afirmaţie, legând formarea Valahiei Mici – Oltenia – de ascensiunea boierilor Craioveşti.

Pe de altă parte, devine din ce în ce mai evident faptul că Letopiseţul cantacuzinesc a introdus în mod ilicit informaţia că Basarabii ar fi făcut parte dintre banoveţii olteni: informaţia din letopiseţ a fost adăugată târziu, pe timpul lui Matei Basarab, având menirea, după cum afirmă istoricul Nicolae Stoicescu “să dovedească vechimea şi drepturile familiei Craiovescu care a dat Ţării Româneşti cîţiva domni ce şi-au zis Basarab, între care şi Matei Basarab. În realitate, primii bani ai Olteniei nu au fost Basarabi, ci Craioveşti, iar mari bani nu au existat decât de la sfîrşitul secolului al XV-lea, nu înainte de întemeierea ţării. Dealtfel, trebuie să arătăm că însăşi succesiunea scaunelor băneşti: Turnu Severin (regiune unde a existat vechiul banat maghiar, înfiinţat la 1233), Strehaia şi Craiova corespunde unei epoci mai noi. Se ştie că tatăl primilor boieri Craioveşti, Neagoe Strehăianul, şi-a avut reşedinţa la Strehaia, unde exista şi o curte boierească, după care urmaşii săi s-au mutat la Craiova, spre sfîrşitul secolului al XV-lea. Reţinem deci că „banoveţii” cronicii nu sunt Basarabi, ci boierii Craioveşti din secolele XV-XVI, care nu sunt contemporani cu înteme­ierea statului feudal, ci posteriori acestui eveniment.” (18) La rândul său, istoricul Alex Mihai Stoenescu consemna următoarele: “doi mari domnitori, Neagoe şi Matei, ca şi predecesorii lor, se numeau Basarab. Istoricii români au arătat, de exemplu, că Matei Basarab era nepotul lui Vâlsan din Caracal, din familia Craioveştilor, şi că, profitând de această filiaţie, s-a declarat nepot al lui Neagoe Basarab. Acesta, la rândul său, era fiul boierului Pârvu Craiovescu, dar se declara fiu al domnitorului Basarab al IV-lea cel Tânăr (Ţepeluş). Ceea ce este important aici nu rezidă în faptul că cei doi mari domnitori români şi-au arogat câte o filiaţie fictivă – deşi nu suntem siguri -, ci în faptul că, provenind din familii craiovene, se considerau urmaşii lui Basarab.”

De fapt, introducerea Basarabilor în această ecuaţie nu numai că are un caracter tendenţios, ci reprezintă una dintre cele mai mari mistificări cu caracter mediatic realizată de-a lungul istoriei României (au mai fost şi altele). Autorul moral al acestei mistificări nu a fost altul decât Voievodul Matei Basarab. Rămâne de stabilit ce interes a avut Matei Basarab să promoveze o asemenea mistificare; răspunsul a fost dat tot de istoricul Nicolae Stoicescu: “răspunsul cel mai bun ni se pare a fi cel dat de Nicolae Iorga; afirmarea legitimităţii sale, a descendenţei sale din Basarabi. În cronică descendenţa e afirmată prin banoveţii Basarabi, despre care am vorbit; în documentul dat oraşului Câmpulung la 12 aprilie 1636, Matei îi spune lui Radu Negru „strămoşul domniei mele”, deşi în cronică Basarabii sunt alt neam decât cel al lui Negru Vodă căruia i s-au închinat. În sfîrşit, în textul pisaniei de la Câmpulung se afirmă că Matei se trăgea şi el „de într-aceea rudă bună şi de întru acel neam adevărat” al primului ctitor al mănăstirii, legendarul Negru Vodă. Din aceste motive, „pentru întîia oară, după unele menţiuni documentare din a doua jumătate a secolului al XVI-lea, se sapă în piatră legenda bătrînului şi preamilostivului creştin Radu Negru voevoda, care a fost de’nceput descălecătorul Ţerii Rumâneşti”. Pe aceste trei căi – cronică, documente, inscripţie săpată în piatră – Matei Basarab urmărea deci să arate că este descendent atît din Basarabi, cât şi din legendarul Negru Vodă al cărui lăcaş de la Câmpulung 1-a refăcut, aşa cum va reface şi vechile ctitorii ale Craioveştilor.”

De fapt, lui Matei Basarab i se mai poate imputa şi mistificarea adevărului cu privire la adevărata identitate a lui Negru Vodă, căci tot pe timpul său s-a încetăţenit ideea că Radu Negru Vodă (decedat în anul 1314) ar fi una şi aceeaşi persoană cu Radu I, nepotul lui Basarab, care abia se năştea în timpul bătăliei de la Posada şi care a domnit între anii 1376-1385.

Istoricul Nicolae Stoicescu preciza însă că Radu I “nu e amintit decât începînd din vremea domniei lui Matei Basarab, adică din aceeaşi epocă în care s-a creat şi noţiunea de „descălecat”, când Radu Negru a devenit „descălecătorul”, înlocuind pe legendarul întemeietor Negru Vodă cu care un timp a coexistat (aşa cum s-a întâmplat la Câmpulung). Este vorba deci în mod clar de două tradiţii : una mai veche despre întemeierea ţării de către Negru Vodă, larg răspîndită în Ţara Românească şi „legalizată” de domnie la 1569, şi o alta mai nouă, creată în vremea lui Matei Basarab, despre ,,descălecat” şi Radu Negru „descălecătorul.”

Această mistificare a prins o bună perioadă de timp, cu toate că vechile cronici au făcut mereu deosebirea dintre Negru Vodă şi Radu I. “În Istoria Ţării Româneşti – afirmă autorul citat -, tipărită de fraţii Tunusli, se face prima oară deosebirea dintre Radu Negru Vodă de la 1215 şi Radu I, despre care se spune că a fost tatăl lui Mircea şi fratele lui Vladislav. Autorul Cronologiei tabelare susţinea că Dan vodă, fiul lui Radu vodă Negru, cel care dăduse mănăstirii Tismana hrisovul din 1385, ,,nu este fiul celui dintîi Radu vodă Negru, ci strănepot, deci dintr-acelaşi neam al Negrului vodă”. Aici deci Negru Vodă de la 1290 apare diferit de Radu Negru, dar din acelaşi neam (familie).”

Primul istoric care a semnalat faptul că este vorba despre o identificare greşită fost istoricul Dimitrie Onciul: „Negru Vodă, întemeietorul statului român din stînga Oltului,… nu poate fi persoană identică cu Radul Basarab, moştenitorul tronului băsărăbesc al Ţării Româneşti unite. Numiţi ca fondatori şi unul şi altul, însă în dife­rite locuri şi din diferite timpuri, tradiţiile lor au fost confundate şi atri­buite unui singur personaj, numit cu ambele nume Radu Negru.”

Totuşi, merită reţinută afirmaţia cronicarilor mai vechi că Radu I este strănepotul lui Negru Vodă, întrucât, destul de straniu în contextul celor menţionate, este adevărată.

Mai trebuie menţionat şi faptul că Ştefan Ieromonahul a căzut şi el pradă acestei mistificări, identificându-l în mod eronat pe Negru Vodă (fratele lui Vladislav craiul Ungro-Vlahiei, despre care a relatat în mod corect) cu Radu I.