ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

RĂZBOIUL DE 40 DE ANI

Cu privire la domnia “oficială” a lui Negru Vodă Cel Tânăr, care a început în anul 1290 şi s-a încheiat în anul 1314, mai trebuie făcute câteva analize sumare, dat fiind faptul că documentele sunt extrem de firave.

Prima analiză se referă la religia lui Negru Vodă Cel Tânăr – dacă era catolic sau ortodox. A doua analiză se referă la traseul, doar schiţat în paginile anterioare, urmat de Negru Vodă Cel Tânăr din anul părăsirii locului de origine pe care l-am identificat cu Ţara Loviştei şi până în momentul 1290 când a poposit la Curtea de Argeş. A treia analiză se referă la înscăunarea sa (nerecunoscută de istoriografie) din anul 1290.

Prima analiză se referă aşadar la religia lui Negru Vodă Cel Tânăr. Toate sursele citate consideră că Negru Vodă Cel Tânăr era ortodox, dar că soţia sa era catolică. Tot astfel, o parte din “ceata” (oştirea) ce l-a urmat pe Negru Vodă Cel Tânăr era de confesiune ortodoxă, iar o altă parte era catolică.

Ieromonahul Ştefan a specificat faptul că, de-a lungul perioadei menţionate, Negru Vodă Cel Tânăr i-a creştinat pe goţii (geţii) varvari, astfel că aceştia au adoptat, în funcţie de opţiunea proprie, fie religia catolică, fie religia ortodoxă. Din acest motiv, poate fi dedus cu uşurinţă faptul că de-a lungul drumului din Ţara Loviştei la Curtea de Argeş, în fiecare dintre locaţiile unde a campat un timp mai îndelungat, Negru Vodă Cel Tânăr trebuie să fi dat poruncă să fie construite două biserici: una ortodoxă şi celalată catolică. Acolo unde nu a fost posibil să fie construite două biserici au fost construite două altare în acelaşi lăcaş de cult, unul ortodox, iar celălalt catolic – la fel ca pe timpul lui Negru Vodă Cel Bătrân.

În acest punct, prima analiză, cea cu privire la religia lui Negru Vodă Cel Tânăr, se împleteşte cu a doua, cea a traseului urmat de acesta din Ţara Loviştei la Curtea de Argeş, întrucât în punctele de oprire mai îndelungate, folosite ca baze operaţionale pentru oştire, trebuie să fi existat cetăţi întărite şi biserici comune cu două altare.

Informaţiile existente astăzi, furnizate atât de tradiţia populară, cât şi de cercetările arheologice, confirmă, într-adevăr, că primul loc de campare mai îndelungată al lui Negru Vodă Cel Tânăr şi al oştirii sale a fost localitatea Râmnicul Vâlcea, al doilea loc a fost Cetatea Poenari, al treilea loc a fost Curtea de Argeş, care a devenit capitală. Nu există indicii că Negru Vodă Cel Tânăr ar fi campat o perioadă mai îndelungată la Câmpulung ori în cetatea de la Cetăţeni-Stoeneşti, care par să-şi fi pierdut rolul important avut pe timpul lui Negru Vodă Cel Bătrân, astfel că reşedinţa sa principală, locul unde şi-a aşezat scaunul de domnie, a devenit Curtea de Argeş, iar principalul punct de refugiu în caz de război a devenit cetatea Poenari.

O confirmare a faptului că Negru Vodă Cel Tânăr a coborât cu oastea sa pe Defileul Oltului până la Râmnicul Vâlcea provine din satul Fedeleşoi, aflat în imediata proximitate a oraşului Râmnicul Vâlcea, unde circula o legendă populară culeasă de doi cercetători, G.D. Florescu şi Dan Pleşia, şi făcute publice în articolele „Negru Vodă, personaj istoric real” şi „Temeliile străvechi ale Ţării Româneşti”, ambii istorici fiind citaţi de Neagu Djuvara: „în satul Fedeleşcioi (nomenclatura poştală dă Fedeleşoi), pe malul argeşean al Oltului, cam în dreptul localităţii Râmnicu-Vâlcea – afirmă autorul citat -, se zicea că acel mal era în stăpânirea lui Olu, împăratul tătarilor, iar malul drept era ţinut de Negru Vodă, în locul întărit numit Cetăţuia din Râmnic.”

Dacă cu privire la Râmnicul Vâlcea există doar confirmarea acestei tradiţii populare, căci Cetăţuia din Râmnic nu a fost încă identificată din punct de vedere arheologic, cu privire la Curtea de Argeş şi cetatea Poenari există suficiente confirmări arheologice şi documentare. De alfel, cel care a ales Curtea de Argeş ca cetate de scaun a fost chiar Negru Vodă cel Bătrân, el fiind primul care a construit acolo curtea domnească şi o biserică. Nu este la fel de clar dacă Negru Vodă cel Bătrân a folosit într-adevăr cetatea de la Poenari; se pare că a preferat-o pe cea de la Cetăţeni-Stoeneşti. Cetatea de la Poenari a fost în schimb folosită de Radu Negru Vodă cel Tânăr. Oricum, ceea ce a reprezentat cetatea de la Cetăţeni-Stoeneşti pentru Negru Vodă Cel Bătrân a reprezentat cetatea de la Poenari pentru Negru Vodă Cel Tânăr. Despre cetatea de la Poenari, aflată la altitudinea de 860 metri (orice turist trebuie să urce 1480 de trepte pentru a o vizita), localnicii afirmă că ar fi legată prin tunele secrete de curtea domnească de la Curtea de Argeş.

A treia menţiune referitoare la Negru Vodă Cel Tânăr se referă la actul înscăunării, care este respins de marea majoritate a istoricilor, nu de altceva, dar nu se poate atribui o înscăunare unui personaj considerat imaginar.

Negru Vodă Cel Tânăr a fost înscăunat printr-o ceremonie publică în anul 1290 (tot astfel cum trebuie să fi fost  înscăunat Negru Vodă Cel Bătrân după descălecare, în anul 1215), desfăşurată în biserică, devenind voievod cu drepturi depline. Acesta a fost motivul pentru care, aşa cum specifică letopiseţele, banoveţii din Oltenia s-au grăbit să-l recunoască pe Negru Vodă Cel Tânăr drept voievod şi „i s-au închinat”.

Închinarea s-a produs, evident, chiar la sfârşitul ceremoniei de încoronare. Trebuie constatat în acest context că foarte puţini istorici s-au întrebat cum de a fost posibil faptul total ilogic şi foarte puţin credibil, menţionat de Letopiseţul cantacuzinesc, că Negru Vodă Cel Tânăr a fost acceptat fără vreo negociere drept domn stăpânitor de banoveţii din Oltenia şi de ceilalţi cneji şi voievozi din Ungro-Vlahia – fiecare cu pretenţiile sale de mărire. De altminteri, nimeni nu s-a întrebat de ce Letopiseţul cantacuzinesc afirmă senin că banoveţii olteni şi ceilalţi cneji din Ungro-Vlahia s-au prezentat buluc la ilustrul necunoscut Negru Vodă Cel Tânăr care abia îşi despacheta bagajele după obositoarea călătorie de-a lungul Carpaţilor, pentru a-i cere să le fie domn.

Fireşte, logica evenimentelor a fost alta, iar înţelegerea acesteia nu poate pleca decât de la presupoziţia că, înainte de a fi acceptat ca Voievod, Negru Vodă Cel Tânăr era deja cunoscut de toţi factorii politici autohtoni ai momentului datorită unor fapte glorioase de natură militară. Doar în aceste condiţii Negru Vodă Cel Tânăr a putut fi acceptat, de comun acord, de conducătorii formaţiunilor din Ungro-Vlahia şi din cele 12 judeţe din Muntenia; doar astfel, sub sceptrul său s-a realizat marea unire a teritoriilor locuite de etnicii români. Pe scurt spus, conducătorii tuturor acestor formaţiuni politice au venit să i se închine lui Negru Vodă Cel Tânăr fiindcă ştiau ce efort formidabil a depus pentru alungarea tătarilor şi pentru că, foarte probabil, participaseră şi ei la acest efort militar.