ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

NEGRU VODĂ CEL TÂNĂR

Privind evenimentele din acest punct de vedere, poate fi reconstituit cu relativă aproximaţie ce s-a întâmplat de-a lungul secolului al treisprezecelea, mai precis spus de la descălecarea primului Negru Vodă, supranumit “Cel Bătrân”, din anul 1215, şi până la debutul domniei oficiale al lui Radu Negru Vodă care s-a produs în anul 1290.

Primul eveniment important a fost, evident, descălecarea lui Negru Vodă Cel Bătrân (al cărui prenume nu se cunoaşte, deşi ar putea fi tot Radu) în anul 1215, care a venit din Ţara Făgăraşului, unde era “mare herţeg pre Almaş şi pre Făgăraş”, a coborât pe apa Dâmboviţei şi a poposit la Câmpulung, unde a construit o biserică înaltă şi frumoasă, aşa cum afirmă letopiseţele. Negru Vodă Cel Bătrân poate fi considerat, în sensul folosit de letopiseţe, descălecătorul statului feudal Ţara Românească.

Evident, la începutul secolului al treisprezecelea, teritoriul aflat la sud de Carpaţi, Ţara Românească, nu era lipsit de locuitori, pe cuprinsul său aflându-se nenumărate aşezări (moşii), aşa cum indică de altfel descoperirile arheologice. Letopiseţele indică doar itinerariul urmat de voievod şi de suita sa, formată din “mulţime de noroade: rumâni, papistaşi, saşi, de tot feliul de oameni”. Cu toţii s-au pogorât “pre apa Dâmboviţii”, şi “început-au a face ţară noao”, după cum în mod exact stă scris în Letopiseţul cantacuzinesc. “Întîi au făcut oraşul ce-i zic Câmpul Lung. Acolo au făcut şi o biserică mare şi frumoasă şi înaltă. De acolo au dăscălecat la Argeş, şi iar au făcut oraş mare şi ş-au pus scaunul de domnie, făcând curţi de piatră, şi case domneşti şi o biserică mare şi frumoasă.” (16) Aceasta, într-adevăr, era situaţia în anul 1215.

Datorită atacurilor hoardelor mongole care s-au produs în mai multe valuri, dar şi datorită expansiunii coroanei maghiare, domnia lui Negru Vodă Cel Bătrân a fost greu încercată. De-a lungul existenţei sale, Negru Vodă Cel Bătrân a purtat, el însuşi, nenumărate bătălii cu tătarii. Pentru a putea purta aceste bătălii în condiţii optime, Negru Vodă cel Bătrân a fost probabil nevoit să abandoneze temporar locaţiile iniţiale de la Câmpulung şi Curtea de Argerş, iar locul lor a fost luat de două cetăţi inaccesibile pe vârfuri de munte: la Cetăţeni-Stoeneşti (în apropierea de Câmpulung) şi, destul de probabil, la Poenari (aflată în apropiere de Curtea de Argeş). Doar aşa poate fi explicat misterul existenţei ruinelor din aceste cetăţi. Dacă despre cetatea de la Cetăţeni-Stoeneşti se ştie în mod sigur că a fost fondată de Negru Vodă Cel Bătrân, despre cetatea Poenari se afirmă adesea ca a fost construită de Vlad Ţepeş, dar există suficiente legende populare care susţin că acest cuib de vulturi a fost pentru prima oară construit de către Negru Vodă. După anul 1300, cetatea Poenari pare să fi fost abandonată, astfel că Vlad Ţepeş a restaurat-o la vremea sa.

Tot lui Negru Vodă Cel Bătrân pare să îi aparţină înfiinţarea unui biserici în grota de la Corbii de piatră (fost sanctuar dacic), localitate aflată la jumătatea distanţei dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş; în această grotă se află şi astăzi două altare, unul pentru ortodocşi şi celălalt pentru catolici.

Existenţa acestei biserici cu două altare indică faptul că, la un moment dat, Negru Vodă Cel Bătrîn şi alaiul său, format atât din ortodocşi cât şi din catolici, au fost nevoiţi să se refugieze în munţi, unde au construit cetăţi aproape inexpugnabile, semn că principalele locaţii unde fuseseră construite biserici „frumoase” din lemn, Câmpulungul şi Curtea de Argeş, au trebuit părăsite în grabă sub presiunea hoardelor tătare.

Acest aspect este confirmat indirect de istoricul Neagu Djuvara, care evidenţiază studiile cercetătoarei în arheologie Carmen Laura Dumitrescu cu privire la acest subiect: „Bisericuţa, săpată toată în­tr-un perete de munte, se află într-o stare de gravă deteriorare (după cum am constatat şi eu de visu); a permis totuşi cercetătoarei, printr-o amănunţită analiză a caracteristicilor arhitectonice şi picturale, s-o dateze fară ezitare din perioada 1290-1300; şi, de asemenea, prin comparaţie cu alte exemple similare din lumea bizan­tină, în special din Grecia din vremea Imperiului Latin de Răsărit şi puţin după, să afirme că existenţa a două abside şi a două altare despărţite printr-un mic zid, dacă a fost la origine dovada consacrării locaşului la doi sfinţi, devenise în împrejurările conlocuirii creştinilor catolici şi ortodocşi un caz cert de slujbe succesive în două rituri. (…) O confirmare, în opinia autoarei, a interpretării sale o reprezintă şi existenţa, la Cetatea lui Negru Vodă, a altei biserici rupestre, care, după o tradiţie locală, ar fi servit şi aceasta celor două rituri, ortodox şi catolic; dispoziţia planimetrică a acestei din urma biserici e însă deosebită de cea de la Corbii-de-Piatra: consistă în două naosuri alăturate. Ambele formule, o navă cu două abside la Corbi, două nave alăturate la Cetate, fiind variante uzitate în zona Mării Egee în veacul al XII-lea şi chiar mai târziu. În opinia mea, existenţa acestor biserici rupestre la picior de munte, chiar pe drumul unei eventuale des­călecări din Făgăraş către Câmpulung, e de o semni­ficaţie hotărâtoare”.

Cât priveşte cetatea de la Cetăţeni-Stoeneşti, aceasta pare să fi fost cea mai importantă redută a lui Negru Vodă Cel Bătrân în faţa hoardelor tătare şi, deloc întâmplător, cele mai multe legende populare româneşti au ca loc de desfăşurare acest cuib de vulturi. Oricum, la Cetăţeni-Stoeneşti s-au produs multe evenimente dramatice; cel mai dramatic eveniment, reţinut de legendele populare, a fost fără nici o îndoială sinuciderea soţiei lui Negru Vodă Cel Bătrân, care, aflând la un moment dat că acesta a fost capturat şi ucis de tătari, s-a aruncat de pe o stâncă înaltă în gol. Şi astăzi se păstrează la Cetăţeni-Stoeneşti urmele încălţărilor lui Negru Vodă Cel Bătrân şi ale soţiei acestuia imprimate în piatră.

Al doilea Negru Vodă a fost Negru Vodă Cel Tânăr, menţionat de Ieromonahul Ştefan. Acesta a coborât pe Defileul Oltului din Ţara Loviştei, a purtat un război de patruzeci de ani cu tătarii şi, în cele din urmă, a campat la Curtea de Argeş. Când, în anul 1290, după patruzeci de ani de lupte cu tătarii, a ajuns la Curtea de Argeş venind din Defileul Oltului, Negru Vodă Cel Tânăr nu a mai găsit decât ruine, astfel că s-a apucat să reconstruiască totul. Iar prima construcţie pe care a ridicat-o Negru Vodă Cel Tânăr la Curtea de Argeş a fost o biserică; această biserică a ridicat-o pe ruinele celei vechi, construită de tatăl său, Negru Vodă cel Bătrân, când întemeiase oraşul Curtea de Argeş, după descălecarea din 1215. Numele ei actual este Mănăstirea Meşterului Manole.

Cu privire la aceste aspecte trebuie adusă o informaţie suplimentară: singurul istoric român care a intuit corect evenimentele a fost Stoica Nicolaescu (1879-1941); într-o lucrare apărută în anul 1924 despre întemeierea Ţării Româneşti (pe care din păcate autorul acestei cărţi nu a avut posibilitatea să o consulte); acesta afirma că au existat nu unul, ci doi Negru Vodă: primul Negru Vodă a domnit între anii 1212-1241, iar al doilea Negru Vodă a domnit între 1290-1315.

Despre Stoica Nicolaescu, Enciclopedia Wikipedia afirmă că “s-a născut într-o veche familie de aromâni, ai căror străbuni se numărau printre cei mai vajnici apăratori ai libertății și onoarei românilor macedoneni. Din cauza persecuțiilor autorităților otomane, consecință a atitudinii patriotice a familiei, părinții s-au stabilit în nordul Dunării, la Craiova, iar apoi la Caracal. (…) După studiile făcute în România, Stoica Nicolaescu a urmat cursuri de specialitate la universitățile din Sofia, Belgrad și apoi și-a susținut doctoratul la Praga, dedicându-se limbilor slave, domeniu în care a excelat fără egal. A făcut campania din 1913 și războiul de întregire din 1916-1918. În timpul acestui război, Stoica Nicolaescu s-a distins și a fost decorat pentru bravura arătată pe câmpul de luptă, primind Steaua României cu spade, în gradul de cavaler, cu panglica de Virtute Militară, Coroana României cu spade în gradul de cavaler, Crucea comemorativă cu baretele “Carpați”, Medalia Victoriei și Ordinul Sfânta Ana, înmânat de însuși țarul Rusiei. Ca recunoaștere a profesionalismului și a integrității de caracter, a fost ales în corpul tehnic de lingviști ce a funcționat în timpul tratatului de pace de la Versailles, cu care s-a încheiat prima conflagrație mondială. (…) Cercetător al arhivelor din Franța, din Grecia și, în special, al arhivelor din Ungaria, Serbia, Bulgaria și Turcia, a alcătuit și publicat o bogată colecție de documente și copii fotografice. Neîntrecut în interpretarea documentelor slavone ale epocii medievale, a dedicat mai multe călătorii la Sf. Munte Athos, unde a descoperit manuscrise importante, ocupându-se apoi de publicarea și interpretarea acestora. În 1905 publică “Documente slavo-române”, lucrare premiată de Academia Română. Academia Bulgară i-a acordat calitatea de membru corespondent.”