AEGYPTIACA

PSYCHOSTASIA, CÂNTĂRIREA INIMII

După confesiunea în faţa demonilor-judecători, în Marea Sală a lui Maat, zeul Anubis aşeza inima defunctului pe un taler al balanţei pentru a-i cântări păcatele. Pe celălalt taler al balanţei stătea chiar zeiţa Maat, reprezentată pe frescele de pe morminte printr-o pană sau printr-o femeie cu genunchii la piept. Alături, zeul Thoth, scribul zeilor, nota rezultatul în Cartea sa. Acest proces de cântărire a inimii defuncţilor a primit în vechile scrieri numele de psychostasie.

În Cartea lui Thoth erau notate numele reale, numele de suflet, de duh sau de spirit ale tuturor fiinţelor omeneşti. Numele adevărate de suflet, de duh sau de spirit nu trebuie confundate cu numele terestre de persoane (persona, la vechii latini, însemna mască); numele de suflet, de duh sau de spirit erau considerate sacre de vechii egipteni; cunoaşterea lor echivala cu deţinerea puterii magice de a acţiona asupra fiinţei respective. Numele de persoană nu avea nici o însemnătate, constituind numai aspectul exterior al fiinţei.

Dacă inima defunctului era găsită plină de păcate, atunci era aruncată monstrului cu cap de crocodil şi corp de hipopotam, numit sugestiv “Cel ce mănâncă morţii”, care veghea lângă balanţă şi care abia aştepta, cu o poftă sadică – dacă e să dăm crezare “Cărţii morţilor” – să înfulece inimile păcătoase. Dacă însă inima era găsită curată, fără de păcate, defunctul era dus de Horus în faţa lui Osiris. “Vin la tine Onopis, şi îţi aduc pe …(urmează numele real al defunctului, numele de suflet şi nu numele de persoană), a cărui inimă a fost găsită curată la cântărire şi căruia nu i-a fost găsită nici o vină din partea unui zeu sau a unei zeiţe ca fiind păcătos. Thoth l-a rânduit în Cartea sa şi zeii au spus despre el: calitatea lui de drept este întru-totul confirmată. Pâinea şi berea ce i se dă de Onophis i se va hărăzi lui” – stă scris în Cartea morţilor. Cei găsiţi “drepţi” “curaţi”, “puri” sau “justificaţi” la Judecata din Sala lui Maat aveau, din acel moment, accesul asigurat în “lumea” transfizică a lui Osiris-Onophis; “justificaţii” erau desemnaţi prin hieroglifa h r w: “cel a cărui voce a fost găsită adevărată”. (22)

Totuşi, doar o mică parte dintre oameni erau găsiţi “drepţi” sau “justificaţi”. Oamenii, atunci ca şi acum, nu erau nici buni, nici răi. Erau “căldicei”, pentru a folosi o expresie din Apocalipsa. Oamenii erau – sau sunt – aşa cum îi ştim, cu păcatele lor, mai mari sau mai mici. Cu păcatele omeneşti inerente unei fiinţe umane, în nici un caz nu se putea pătrunde în zona ortoexistenţială stăpânită de zeul Osiris. Acolo nu puteau pătrunde decât cei purificaţi (potrivit normelor egiptene). Dar ce se întâmpla cu ceilalţi oameni, a căror inimă era devorată de hulpavul demon cu cap de crocodil şi corp de hipopotam, căci numărul celor respinşi era, fără nici o îndoială, destul de mare ?

Exegeţii moderni, bucuroşi că au descoperit în sfârşit o fărâmă de concepţie materialistă, “raţională”, în noianul de „fantasmagorii spiritualiste” ale vechilor egipteni, au tras concluzia că defuncţii găsiţi impuri la Judecata inimii din Sala lui Maat erau aneantizaţi. Totuşi, şi de această dată, explicaţia nu poate fi decât de natură ezoterică: vechii egipteni făceau distincţie între două aspecte ale inimii. În vechile texte egiptene şi, mai ales, în Cartea morţilor, există două denumiri care desemnează “inima”: “ib” şi “hati”. Nu poate fi vorba, evident, despre două inimi diferite, aşa cum afirmă în mod ilogic unii comentatori moderni, ci este vorba, mai degrabă, despre două centre distincte ale fiinţei. Se ştie că, pentru vechii egipteni, inima era sediul gândirii, voinţei, memoriei şi a conştiinţei, ceea ce înseamnă că inima nu era înţeleasă într-un mod profan, ca organ fizic. Este vorba, în primul rând, despre un concept mistic, metafizic şi ezoteric care nu are nimic de-a face cu inima fizică. Termenul de inimă, folosit de vechii egipteni, s-ar potrivi mai bine expresiei moderne de “inimă a fiinţei”. Când omul, atunci când este supărat, spune că “îl doare inima” nu se referă la inima trupească, ci la centrul său sufletesc.

Aşadar, primul aspect al centrului sufletesc al fiinţei omeneşti era desemnat prin termenul „ib”. Vechii egipteni afirmau că inima “ib” provine de la zeul Nut, Cerul; deci este vorba despre o “inimă” cerească. În schimb, despre cel de-al doilea aspect, pe care-l desemnau prin termenul “hati”, vechii egipteni afirmau că provine de la zeul Geb, Pământul; deci este vorba despre o parte telurică, terestră, a centrului fiinţei omeneşti. Inima “ib” era localizată în sufletul Ba, deci în suflet.

De fapt, “ib” este punctul central al lui Ba. Ib este sediul dorinţelor, aspiraţiilor, voinţei, lucidităţii şi conştiinţei – într-un cuvânt, este personalitatea omului care supravieţuieşte morţii, „perispiritul” defunctului, cum i se spune astăzi în mediile spiritualiste. Spre deosebire de „ib”, inima “hati” reprezintă suma experienţelor din timpul vieţii terestre. “Hati” poate fi identificată până la un punct cu subconştientul, adică cu sediul memoriei terestre, acolo unde sunt depozitate experienţele.

Este interesant de remarcat că numai inima „hati” era judecată şi cântărită în procesul psychostaziei. Inima “hati” este acea parte a fiinţei omeneşti care trebuia să dovedească judecătorilor că în timpul vieţii a fost “ascultătoare”. Textele egiptene amintesc de temerea defuncţilor ca inima “hati” să nu le fie furată sau schimbată cu una mai plină de păcate pe drumul spre judecata din Sala lui Maat. (22)

Misterul este astfel elucidat: monstrul cu chip de crocodil devora numai inima “hati”, nu şi inima “ib”, care constituia centrul spiritual al fiinţei omeneşti. Inima “hati” era formată din noxele psiho-spirituale şi din “reziduurile karmice” ale existenţei terestre. Aceste păcate şi noxe psiho-spirituale erau blocate de demonul cu cap de crocodil care „le mânca” grabnic. Ceea ce înseamnă că monstrul cu cap de crocodil juca rolul “păzitorului pragului”.

Cei respinşi, a căror inimă “hati” era mâncată de monstrul cu cap de crocodil erau trimişi în palierele inferioare ale Amduatului – situate de vechii egipteni sub pragul “orizontului de apus”, în interiorul pământului sau în regiunea infraeterică denumită deloc metaforic „Lacul de foc”. Acolo, ei subzistau ca “umbre rătăcitoare”, lipsite de memorie, voinţă, conştiinţă şi identitate. Defuncţii din aceste locuri întunecate aveau doar o conştiinţă vegetativă. Lipsiţi de inima “hati”, care era sediul memoriei existenţei terestre, aceşti defuncţi nu puteau păstra amintirea a ceea ce au fost în lumea fizică sau a ceea ce au făcut: erau lipsiţi de “nume” şi de identitate, deci de toate atributele unei “persoane”. Chiar dacă, spiritual, subzistau, rămânând fără inima hati, ei erau despuiaţi de deprinderi, obiceiuri, stări voliţionare, ambiţii sau dorinţe. Ceea ce persista era numai canavaua pe care erau modulate aceste stări. Astăzi, un individ lipsit de aceste caracteristici specifice personalităţii intră lejer în categoria alienaţilor mintali. Un astfel de om este inconştient, depersonalizat, amorf.

Cei a căror inimă a fost găsită “curată” aveau însă accesul liber în Amenti. Pentru vechii egipteni, “preafrumosul Amenti” peste care stăpânea Osiris, era format din mai multe regiuni: Sekht Ianru sau Câmpiile joncilor, Sekht Iaru sau Câmpiile preafericiţilor, Sekht Hotep sau Câmpiile păcii.