ÎNTEMEIEREA ŢĂRII ROMÂNEŞTI

 INVAZIA HOARDEI MONGOLE DIN 1251

Evident, istoriografia descrie aceleaşi evenimente: în anul 1241, mongolii au atacat Rusia şi Europa de est provocând mari daune. Conducătorul acestei ofensive este personajul denumit de istoriografie Batu-Han. Pentru conformitate, iată desfăşurarea aceloraşi evenimente descrisă sintetic din perspectivă istoriografică de istoricul Neagu Djuvara: “Genghis-han moare în 1226. După el urmează Ogodai, care domneşte până în decembrie 1241, anul când a avut loc invazia în ţinuturile dunărene. Din cauza întinderii extraordinare a imperiului, stăpânirea în partea apuseană a lui o avea, prin delegaţie, Batu-han. Acesta primeşte ordin de la Ogodai să înainteze mai departe, spre Dunăre. Expediţia a avut loc în anul 1241 şi este, prin proporţiile, precizia, viteza şi rezultatele ei militare, una din cele mai însemnate ale istoriei universale. Armata mongolilor avea, după câte se pare, 150 000 de oameni, o cifră uriaşă pentru vremurile acelea. Comandantul efectiv era vestitul general Subutai, biruitorul de la Kalga. Mai întîi fu atacată Rusia, împărţită pe atunci într-o serie de cnezate şi mari cnezate. Una câte una căzură aceste formaţiuni politice; oraşe înfloritoare fură prefăcute în cenuşă. Au ars atunci Moscova, Vladimirul şi vestitul oraş al Kievului, cel cu multe biserici. După aceea veni rândul polonilor. În câteva întâlniri, armatele lor fură bătute şi multe oraşe avură aceeaşi soartă cu a celor ruseşti. În Polonia, armata tătarilor se împărţi în două: o parte se îndreptă spre Silezia şi Germania, cuceri Breslau şi bătu armata germană la Liegnitz; deoarece pierderile fură însă mari şi la învingători, aceştia nu mai continuară expediţia şi se întoarseră în Asia. Partea cealaltă a armatei tătăreşti, sub conducerea directă a lui Batu-han, se îndreptă asupra Ungariei şi ţinuturilor noastre. Ea se împărţi în mai multe corpuri. Cel principal trecu Munţii Carpaţi prin pasul Vereczke (Poarta Rusiei) şi pătrunse în câmpia Pannonică, ocupând oraşul Munkâcs. Ungurii căutaseră să oprească înaintarea tătarilor, astupând drumul cu copaci întregi şi cu întărituri de lemn; ele nu slujiră însă la nimic, deoarece Batu-han trimise înainte un corp de trupă sub comanda lui Seiban, precedat de numeroşi prizonieri slavi care făcură loc cu securile sau dând foc. Bătălia decisivă cu ungurii a avut loc la râul Sajo, un afluent de pe dreapta Tisei, spre nord-est de Buda. Armata regelui Bela al IV-lea fu zdrobită; regele însuşi de-abia scăpă cu fuga şi nu se opri decât pe o insulă din Marea Adriatică”.

Apoi tătarii au asaltat arealul carpato-danubiano-pontic,  zdrobind armatele ce le-a stat în cale şi ocupând principalele oraşe: Rodna, Bistriţa, Dejul, Clujul, Zalăul, Oradea, Braşovul, Ţara Bârsei, Cetatea de Baltă, Sibiul şi Sebeşul. Toate aceste informaţii au fost dezvăluite în cronica lui Fazel-Ulah-Raşid, care – aşa cum afirmă istoricul Neagu Djuvara – “e unul din izvoarele principale relative la invazia tătarilor; ea povesteşte mai întîi despre cele trei bătălii pe care le-au câştigat principii Cadan şi Buri împotriva «sassanilor», adică a saşilor. Apoi ne spune că Budjek a intrat în «Cara-Ulag» şi a bătut popoarele «ulag». Prin ultimele două denumiri trebuie înţeleasă Ţara Românească (turcii îi vor spune mai târziu Kara-Iflak!) şi românii în general. Forma tătărească ulag se aseamănă cu cea maghiară olah. Fazel-Ulah-Raşid mai pomeneşte şi de un stăpânitor, Mischelav, a cărui armată a fost de asemenea bătută. S-ar putea ca el să fie totuna cu Seneslau, voievodul român ce se constată în 1247 domnind asupra ţinuturilor din stânga Oltului; chiar dacă această identi­ficare n-ar fi exactă, nu e mai puţin adevărat că tătarii au străbătut prin Muntenia, ca şi prin Moldova.”

Aceasta este versiunea istoriografiei narată de istoricul Neagu Djuvara, bazată în mod exclusiv, aşa cum a fost menţionat, pe documentele coroanei maghiare, precum şi pe scrierile unor cronicari precum Fazel-Ulah-Raşid, a căror onestitate cronicărească este considerată în afara oricărei discuţii. Totuşi, chiar şi în condiţiile în care onestitatea cronicarilor ar fi fost ireproşabilă (deşi este greu de crezut, pentru că aceştia nu erau independenţi, ci reflectau punctul de vedere al conducătorilor militari în solda cărora erau), nu este exclus ca aceştia să nu fi cunoscut toate datele acestei confruntări, astfel încât uciderea lui Batie, precum şi alungarea tătarilor din arealul carpato-danubiano-pontic de către Craiul Vladislav, nu are de ce să fie considerată drept neadevărată.

Oricum, “neîndumnezeitul” Batie nu poate fi identificat cu Batu Han, conducătorul suprem al forţelor mongole; sursele istoriografice afirmă că acesta s-a retras cât se poate de viu şi de nevătămat din arealul carpato-danubiano-pontic şi a murit de ciumă prin stepele Asiei. De altfel, tocmai această identificare între Batie şi Batu-Han i-a determinat pe cei mai mulţi dintre istorici să respingă informaţiile din textul Ieromonahului Ştefan. Poate fi dată însă o explicaţie cât de cât lămuritoare acestor aspecte controversate: istoricii respectivi n-au luat în seamă, în nici un fel, mentalitatea şi stilul scriitorilor din Evul Mediu. Este de la sine înţeles că tradiţia populară, scrierile bisericeşti şi letopiseţele nu au avut cum să cunoască numele adevărate ale unor astfel de personaje, ci doar să redea numele ce circulau, din gură în gură, în epoca respectivă. Cel mai probabil, prin Batie trebuie înţeles unul dintre generalii lui Batu-Han. Nu trebuie, de asemenea, exclus ca Batie să fi devenit pur şi simplu un nume generic.

De altminteri, pentru europenii Evului Mediu (la fel ca şi pentru europenii din ziua de astăzi) era greu de reţinut numele unui asiatic, după cum era greu de reţinut chipul acestuia. Glumind puţin, în acest sens poate fi adus ca “argument” un banc: se spune că o chinezoaică şi-a pierdut bărbatul într-o piaţă imensă unde se afla o mulţime de asiatici; atunci femeia s-a suit pe o bancă pentru a-şi recunoaşte bărbatul în mulţime, dar văzând toate acele chipuri aproape identice, femeia a exclamat stupefiată: “toţi bărbaţii sunt la fel”, expresie ce a intrat deja în folclorul urban cu un sens peiorativ.

În acest punct mai trebuie făcută o scurtă menţiune: în scrierea Ieromonahului Ştefan şi în Hronograful rusesc cuvântul “ungur”, la fel ca numele teritoriului numit “Ungaria” sunt folosite în sensul original, cel de “Vlahia Ungurească” – adică “Ungro-Vlahia”. Nu acelaşi sens apare în concepţia istoriografică sintetizată de istoricul Neagu Djuvara, care afirmă că prin acest termen trebuie înţeles “Vlahia de lângă Ungaria”, ceea ce reprezintă o eroare de interpretare. De fapt, prin termenul Ungaria se înţelegea în epoca respectivă nu teritoriul ocupat de coroana maghiară, ci ţinutul locuit de românii ungureni.

Astăzi se face o enormă confuzie între maghiari şi unguri (sau ungureni), care au fost şi sunt două etnii diferite. Maghiarii nu s-au autodenumit niciodată unguri, după cum nu şi-au denumit niciodată ţara cu numele Ungaria – nu şi-o denumesc nici astăzi aşa. Numele ţării unde au poposit maghiarii din stepele Asiei după anul 895, a fost dintodeauna Magyarorszag, adică Ţara Maghiarilor. Când au poposit în  Câmpia Pannonică, triburile maghiare au găsit acolo o populaţie românească ce se autodenumea „ungureană”, întrucât locuia ţinutul Ungului – afluentul Tisei, care astăzi se numeşte Uj -, cu care au convieţuit o perioadă de timp. O versiune alternativă a fost oferită de istoricul Victor Spinei care, bazat fiind pe mărturiile notarului anonim al regelui Bella, afirma în cartea sa Marile migraţii, că maghiarii au fost denumiţi unguri după ce au cucerit castrul Hung, situat în nordul Câmpiei Pannonice, fără însă a specifica ce populaţie a locuit anterior acel castru. Această populaţie românească sau vlăhească şi-a denumit ţara prin termenul „Ungaria”; ulterior, după aşezarea maghiarilor în Câmpia Pannonică, pentru a evita orice altă confuzie, vlahii ungurenii şi-au numit ţara prin termenul „Ungro-Vlahia”, denumire preluată ulterior de cancelaria coroanei maghiare. Istoriografia modernă traduce în mod eronat termenul Ungro-Vlahia prin „Vlahia de lângă Ungaria”; traducerea corectă este, fireşte, Vlahia Ungurească.

În cele din urmă, dat fiind faptul că s-a aliat cu papalitatea al cărei vârf de lance a devenit în regiune, statul maghiar i-a alungat pe etnicii români din vechea Vlahie Ungurească (Ungro-Vlahia), furându-le nu numai teritoriul strămoşesc, ci şi vechea denumire de unguri. Dintotdeauna însă, iar acesta este sensul originar folosit în cartea Ieromonahului Ştefan şi în Hronograful rusesc, unguri sau ungureni au fost denumiţi acei etnici români care au locuit din cele mai vechi timpuri ţinutul Transilvaniei, în special zona de nord a acesteia udată de râul Ung, afluentul Tisei. Ulterior, fiind alungaţi de maghiari, ungurenii au coborât în centrul, sudul şi estul arealului carpato-danubiano-pontic.

Ca o paranteză fie spus, acesta este motivul pentru care în balada populară Mioriţa unul dintre ciobani este “ungurean”, adică este originar din Ungro-Vlahia; potrivit baladei, ciobanul muntean (originar din Vlahia Mare, adică din Muntenia) şi cu cel vrâncean (originar din Moldo-Vlahia) au pus la cale asasinarea celui ungurean (originar din Ungro-Vlahia), dar nu acesta a fost adevărul istoric; nici unul dintre cei doi ciobani vlahi nu poate fi considerat răspunzător de dispariţia prematură a ciobanului ungurean, ci maghiarii, ca vârf de lance al papalităţii în sud-estul Europei începutului de Ev Mediu.

Tot maghiarii sunt cei care au făcut să dispară – au distrus ori au ascuns – multe documente istorice ce au aparţinut poporului român, care indicau fără echivoc continuitatea sa neîntreruptă în arealul carpato-danubiano-pontic; de asemenea, maghiarii au fost cei care au măsluit propriile lor documente de cancelarie, în scopul de a prezenta deformat, tendenţios şi partizan realitatea acelor timpuri.