AEGYPTIACA

SCOPUL MUMIFICĂRII

Procesul îndelungat şi, desigur, costisitor al mumificării nu avea drept scop resuscitarea ulterioară a trupului mumificat, aşa cum sunt înclinaţi să creadă unii istorici moderni, care în cel mai bun caz îi acuză pe vechii egipteni de naivitate.

Evident, şi pentru vechii egipteni o dată mumificat, trupul, mumia, nu mai avea de jucat nici un rol activ. El nu avea cum să mai fie reînviat vreodată, ci avea să servească doar ca suport material pentru activităţile ulterioare ale sufletului. Întrucât viaţa terestră înseamnă entropie, adică tendinţa spre dezintegrare a tuturor sistemelor vii, mumiile rămâneau sisteme energetice deschise, care se opuneau entropiei universale.

Concepţia spiritualist-ezoterică modernă consideră că, imediat după moartea trupului, sufletul şi corpurile aurei – corpul eteric, corpul astral, corpul mental -, adică ceea ce, printr-un termen general, a primit numele de perispirit – suferă transformări radicale. În răstimpul celor trei zile care urmează morţii, sufletul sau perispiritul se separă de trup. În a treia zi după momentul încetării funcţiilor trupeşti, corpul eteric se separă de trupul fizic. Din acel moment, trupul începe procesul entropic de reîntoarcere în lumea minerală, iar corpul eteric începe să se disipe în mediul său specific.

După separarea de trup, conştiinţa omului se mută în suflet (în duh), care devine principalul vehicul al omului în lumea de dincolo. Sufletul sau duhul devine astfel „trupul” omului în lumea de dincolo. Pătrunderea sufletului în lumea de dincolo seamănă, după cum afirmă concepţia ezoterică, cu o nouă naştere. Sufletul, separat de trupul fizic, suferă o transformare şi o restructurare radicală. În momentul în care conştiinţa omului se mută în suflet, omul rupe orice fel de relaţii cu lumea fizică. Excepţie fac cazurile în care sufletul este invocat în şedinţe de spiritism sau de necromanţie. Dar şi atunci, cei care invocă un defunct au surpriza să descopere că cel chemat are o personalitate total diferită de cea pe care au avut-o în timpul existenţei terestre. Treptat, la puţin timp după momentul morţii, defunctul începe să uite existenţa terestră şi, concomitent, să-şi piardă identitatea pe care a avut-o în timpul vieţii. El capătă o nouă identitate, în concordanţă cu noul său statut ontologic, de fiinţă decorporată, centrată în suflet sau duh, care locuieşte în lumea de dincolo.

Unul dintre cei mai importanţi contactori ai timpurilor moderne, Rudolf Steiner, descrie astfel procesul complex care are loc imediat după moarte: „moartea nu este altceva decât rezultatul modificării legăturilor dintre elementele naturii umane. Moartea se produce ca urmare a separării corpului fizic de cel eteric.” Lăsat în voia propriilor forţe – adică a entropiei specifice lumii minerale -, corpul fizic devine cadavru, neavând altă posibilitate decât să se descompună. Cât despre corpul eteric – afirmă Rudolf Steiner -, acesta trece printr-o stare pe care nu a mai cunoscut-o între naştere şi moarte; această stare derivă din faptul că corpul eteric îşi pierde treptat forma pe care a avut-o în timpul existenţei întrupate. Procesul se desfăşoară în felul următor: după încetarea funcţiilor vitale ale corpului fizic, corpul eteric rămâne o perioadă scurtă de timp legat de suflet; corpul eteric şi sufletul nu se separă imediat după moarte, iar acesta este un aspect deosebit de important pentru înţelegerea procesului mumificării din punct de vedere ezoteric. Separarea corpului astral de corpul eteric diferă de la om la om; totuşi, nu este vorba decât de câteva zile. Atâta timp cât corpul eteric nu se separă complet de suflet, fiinţa umană se află într-o stare specială. În timpul existenţei fizice – afirmă Rudolf Steiner -, lumea exterioară pătrunde în conştiinţa omului sub formă de senzaţii, dar după dispariţia trupului, trăirile specifice sufletului, care nu mai este legat de lumea exterioară, devin foarte vii. Totuşi, legătura cu corpul eteric, de care este încă legat, nu permit sufletului să aibă experienţe noi în acele câteva zile după momentul morţii. De aceea, omul are amintirea foarte vie a existenţei ce abia s-a încheiat, iar această amintire se prezintă ca un imens tabolu plin de viaţă: omul îşi vede ultima existenţă derulându-se ca o proiecţie cinematografică. În timpul existenţei încarnate, mai afirmă autorul citat, memoria exista doar în starea de veghe. Atâta timp cât persistă corpul eteric, memoria rămâne intactă; ea scade puţin câte puţin, pe măsură ce corpul eteric îşi pierde forma. Din acest motiv, sufletul se separă de corpul eteric. Abia după separarea sufletului de corpul eteric, începe epopeea fiinţei umane în lumea de dincolo. (18)

Această prezentare succintă a concepţiei spiritual-ezoterice poate arunca o lumină clară asupra modificărilor aduse structurii aurice a defuncţilor în vechiul Egipt, prin utilizarea pe scară largă a procedeului complex al mumificării. De fapt, aceasta reprezintă una din tainele cele mai adânci ale vechilor iniţiaţi egipteni, care a fost păstrată cu multă grijă, milenii de-a rândul. Astfel, datorită mumificării, sufletul nu se mai separă definitiv de corpul eteric a treia zi după moarte, aşa cum este firesc. Prin mumificare, cele trei părţi componente – mumia, corpul eteric sau Ka-ul şi sufletul sau Ba-ul – rămân reunite şi formează o unitate care subzista atâta timp cât nu este distrusă mumia. În consecinţă, prin mumificare, corpul eteric – Ka – este forţat, împotriva legilor firii, să nu se desprindă definitiv de suflet. De fapt, corpul eteric nu se desprinde total nici de trup, dar el nu mai participă, şi nici nu mai are cum să participe, la întreţinerea vieţii biologice. La rândul său, trupul mumificat are doar valoarea unui suport material şi nimic mai mult. El reprezintă doar legătura sufletului cu lumea de aici.

În urma mumificării, între trupul mumificat şi corpul eteric mai subzistă o legătură; din punct de vedere auric, această legătură se prezintă ca un fir subţire de energie. Corpul eteric rămâne legat de suflet, de perispirit, tot printr-un fir energetic subţire – un cordon argintiu, de culoarea lunii, numit „sutratma” în scrierile hinduse.

Este important de precizat că, în vechiul Egipt, mumificarea începea imediat după moarte. Dacă se întârzia puţin, rezultatul nu mai era acelaşi. De aceea, existau mai multe tipuri de mumificări. Numai mumificările care respectau întocmai ritualul erau eficiente. Mumificările simple, cele folosite în cazul persoanelor mai puţin importante, nu aveau ca efect decât păstrarea trupului o perioadă de cel mult o sută de ani. Mumificările complete, cele aplicate marilor preoţi şi faraonilor, erau total diferite; ele durau, după cum a fost menţionat, şaptezeci de zile, perioadă în care se aplicau trupului diverse proceduri fizico-chimice – băi cu natron, ungeri cu diferite soluţii etc -, concomitent cu aplicarea unor procedee magice complexe.

Magia egipteană se baza, în primul rând, pe folosirea sunetelor modulate informaţional, deci pe psalmodierea textelor sacre, a incantaţiilor şi a descântecelor. Se foloseau diferite amulete apotropaice, talismane sau obiecte încărcate magic, care aveau valoarea unor mandale sau yantre şi, desigur, multe alte procedee care ţineau în special de magia ceremonială. De fapt, toate accesoriile cu care era împodobit trupul defunctului, poziţia corporală, amuletele şi talismanele, forma sarcofagului, picturile şi simbolurile de pe sarcofag – întregul ansamblu sepulcral – constituiau o mare diagramă mistică, o mandala.

Vechii iniţiaţi egipteni erau convinşi că, în momentul „deschiderii gurii mumiei”, defunctul dobândea continuitatea conştiinţei atât în lumea de aici, cât şi în lumea de dincolo. Mai mult decât atât, cu ajutorul accesoriilor şi utilităţilor existente în mormânt – paturi, ofrande, statuete, uşebti, corăbii etc – vechii iniţiaţi egipteni erau convinşi că defunctul îşi poate „formata” un mic paradis utilat cu tot ce este necesar în vederea unei post-existenţe liniştite; acest mic paradis era un fel de enclavă aurică personală, o sferă aurică nu mai mare decât dimensiunile mormântului, pe unul din palierele transfizice inferioare ale cosmosului. Acest palier transfizic al cosmosului trebuia să fie situat foarte apropiat de lumea materială, din moment ce defunctul putea interacţiona foarte uşor cu lumea materială. Acesta nu putea fi decât palierul infraeteric (“văzduhul”). Totodată, dacă ştia “cuvintele de putere” (echivalentul unor parole de trecere), defunctul putea pătrunde prin intermediul unor “porţi” sau cu ajutorul unor “scări” în enclavele zeilor principali ai panteonului egiptean (Ra, Osiris, Horus etc), care erau situate tot pe palierul infraeteric.

În concluzie, o persoană al cărui trup suferise procesul mumificării ieşea din circuitul normal post-mortem, pentru a rămâne într-un statu quo existenţial. Ea rămânea „blocată” între două paliere cuantice, undeva între aspectul material şi palierul infraeteric, fiind capabilă să manifeste puteri deosebite atât în lumea fizică, cât şi în lumea de dincolo. Ea se putea implica în treburile lumii fizice, influenţând mental, telepatic, oamenii încarnaţi, precum şi mersul evenimentelor istorice. Nu este exclus ca, uneori, în anumite condiţii, aceste fantome să se fi manifestat fizic, prin materializare.