AEGYPTIACA

SACRCOFAGUL – INELUL MAGIC

La puţin timp după decesul fulgerător al faraonului, ritualul îmbălsămării a fost inaugurat de scribul regal, mai marele scribilor din palat. El s-a apropiat de trupul defunctului faraon şi, cu un gest repezit, pe partea stângă a trupului, a trasat o linie longitudinală cu cerneală roşie. După ce a închis călimara din ceramică în care-şi înmuiase pensula, scribul regal a părăsit tăcut sala mortuară.

Imediat după aceea, la un semn al preotului care conducea operaţiunea, păşind şovăielnic, aşa cum cerea ritualul, cu un cuţit de bronz în mâna dreaptă, paraschistul – preotul despicător – s-a apropiat de cadavru şi a fulgerat o tăietură lungă, expertă, urmând conturul trasat cu cerneală roşie de scribul regal. Apoi, brusc, fără a mai zăbovi o clipă, paraschistul o zbughise pe uşa lăsată deschisă, urmărit de huiduielile şi afuriselile celor prezenţi. Aceştia urmau ritualul ce însoţea profanarea cadavrului. Paraschistul, deşi împlinea o operaţiune necesară, era considerat impur, aşadar era exclus de la treburile obştei, fiind un paria în cadrul societăţii egiptene. Deşi preoţii-medici făceau multe autopsii, actul paraschistului era considerat o profanare.

După fuga paraschistului, ca la un semnal, cu chipurile ascunse sub măştile zeilor, solemni, preoţii îmbălsămători s-au apropiat de trupul lipsit de viaţă al defunctului faraon şi, la un semn scurt al preotului conducător, au început operaţiunile de mumificare. O mână ageră s-a strecurat pentru câteva clipe prin tăietura paraschistului, extrăgând ficatul, plămânii, inima şi intestinele care s-au revărsat pe pântecul cadavrului. Un alt preot, care purta pe chip masca zeului Anubis, a spălat apoi, de multe ori, măruntaiele cleioase cu vin de palmier, amestecat cu mirodenii odorante. Când acestea au devent curate şi lucioase, le-a aşezat cu multă îndemânare în patru mari vase canoptice, aduse special în acest scop.

Cele patru vase canoptice aveau reprezentate pe capace chipurile celor patru fii ai lui Horus: Amset, Hopi, Duamufef şi Khesehzenut. În ele vor odihni pentru eternitatea ce avea să vină organele interne ale defunctului. Sigilate cu grijă, ele vor însoţi trupul defunctului în mormânt.

Scurt timp după aceea, alt preot îmbălsămător a sfărâmat, cu multă atenţie, cu un ciocan şi cu o daltă din aur, osul nasului exact la mijloc şi, după ce a curăţat fosa nazală cu un cârlig lung şi curbat, a extras creierul. După ce a fost spălat cu vin de palmier, creierul defunctului faraon a fost aşezat în unul din cele patru vase canoptice. Un alt preot a înjectat prin nări, cu un tub din trestie, o substanţă dizolvantă în cutia craniană, pentru a o curăţa de impurităţi. Următorul preot a spălat interiorul abdomenului cu vin de palmier, amestecat cu ulei de cedru, smirnă şi scorţişoară. Când totul a devenit curat, preoţii îmbălsămători au umplut abdomenul golit cu cocoloaşe de răşină şi ierburi odorante. În cele din urmă, preoţii au închis trupul defunctului, aplicând o plăcuţă de aur pe locul inciziei. În tot acest răstimp, preoţii asistenţi psalmodiau cu voce joasă descântece şi formule magice. Când pslamodierile au încetat şi liniştea învăluia totul, preotul conducător, întors cu faţa spre defunct, a rostit cu voce gravă, solemnă: ”Tu eşti curat; ai primit trupul tău înapoi, oasele tale s-au reunit. O, Osiris, te ungem cu ulei de smirnă ca să înfrumuseţăm mirosul tău cu mirosul zeului. Te ungem cu licoarea care vine de la Ra, căci în Ţara zeilor sufletul iese din trupul tău.” (21)

Vocea ritmată a preotului, urmând rosturile fiecărei silabe, reverbera straniu în încăperea tăcută, în timp ce mâini pricepute ungeau cadavrul cu uleiul “de două ori bun”, având mare grijă ca nici o picătură de ulei să nu se scurgă pe lângă trup sau să atingă capul. Apoi, trupul defunctului faraon a fost întors cu faţa în jos pentru a fi uns şi pe coloana vertebrală. “O, Osiris, primeşte uleiul tău de sărbătoare, primeşte acest ulei pentru a te putea uni cu marele zeu al Soarelui”, psalmodie preotul principal cu vocea sa de tenor, în timp ce alt preot îmbălsămător aplica pe şira spinării prima bandaletă – considerată a fi “veşmântul” zeului Sobec, zeul apelor primordiale. “O, Osiris – psalmodie preotul, identificându-l pe defunct cu Osiris – ia acest ulei, acest elixir al vieţii, scurgere ce a venit de la Ra. Ia-ţi ca veşmânt această faşă, căci Ra te îmbracă cu sudoarea sa. Ea îţi redă picioarele în regiunile tainice ale Amduatului, Tărâmul de dincolo. La tine vine veşmântul ce provine din ochiul lui Horus; eşti ca Ra când răsare şi apune şi nu vei afla sfârşitul în veşnicie”. (21)

Trupul defunctului faraon a fost apoi învăluit în nori groşi de tămâie şi de smirnă ce se ridicau în rotocoale largi din vasele de alabastru din jurul altarului. “O, Osiris, mergi pe picioarele tale spre Casa Veşniciei şi ridică-ţi braţele spre infinit” – se auzi iarăşi vocea de tenor a preotului pricipal.

Înainte de a fi acoperit cu feşe şi cu bandalete de in, trupul faraonului, începând dinspre cap, a fost uns cu uleiurile sfinte. Înainte de a fi aplicate, bandaletele şi feşele inscripţionate cu descântece şi formule magice au fost trecute prin faţa ochilor defunctului, pentru a fi văzute şi pentru a-i fi explicată semnificaţia. Fruntea defunctului faraon a fost acoperită cu o faşă pe care, cu cerneală roşie, era desenat un cap de şoim deasupra căruia era dispus discul solar, iar faţa a fost acoperită cu o faşă ce purta sigla zeiţei Hathor, căreia preotul cu voce de tenor îi adresă o scurtă rugăciune: “O, tu zeiţă atotputernică, stăpâna apusului şi a răsăritului, vino şi suflă suflare în corpul acesta. Fă-l să vadă cu ochii lui, să audă cu urechile lui, să răsufle cu nasul lui, să vorbească cu gura sa, să judece cu gura din Amduat”. (21)

Încredinţaţi că, din acest moment, defunctul dobândeşte libertatea de mişcare în lumea de dincolo, preoţii îmbălsămători au uns capul “celui culcat în mister” cu alifii, purificându-l cu tămâie şi smirnă. Unul dintre preoţi, aşezat la capătul defunctului, a presărat seminţe sub capul celui care se pregătea pentru Marea Trecere, iar preotul principal a psalmodiat o nouă rugăciune: “O, Osiris, primeşte-ţi capul în împărăţia Apusului. Mormântul tău este pregătit. Numele tău se bucură de consideraţie printre cei îmbălsămaţi, locuitorii cerului primesc numele tău, locuitorii pământului îţi arată veneraţie. Anubis şi Horus îţi gătesc frumos îmbălsămarea. Thoth îţi vindecă mădularele prin farmecul rostirilor sale. O, Osiris, tu vei triumfa în faţa înaltei Curţi de Judecată, înaintea marilor zei ai templului lui Ra”. (21)

Treptat, trupul defunctului faraon a fost înfăşurat complet în bandalete şi feşe, uns cu nenumărate alifii şi uleiuri sfinte. Numeroase amulete, inele şi talismane au fost, pe rând, aplicate mumiei; chiar şi bărbăţia (penisul) a fost împodobită cu un inel din aur. Trupul înfăşurat în bandalete a fost lăsat apoi treizeci şi şase de zile într-o baie de natron. Întregul proces al mumificării dura, de regulă, şaptezeci şi două de zile. După încheierea celor şaptezeci şi două de zile de ritualuri, de practici magice şi de procesiuni funebre, la care participau toţi membrii familiei regale, procesul mumificării se încheia printr-o “mare imploraţie către zei”: “La tine, Osiris, vine fumul de tămâie care a provenit din Horus; smirna care a provenit din Ra, soda care a provenit din Nehbet. Zeii se apropie de picioarele tale şi mărturisesc pentru tine. Tu umbli pe un pământ de argint şi pe un sol de aur, eşti înmormântat pe un sol de malahit. Îţi vezi numele în toate nomele (nomă: regiune administrativă; Egiptul era împărţit în 42 de nome), sufletul în cer, trupul în Amduat, statuile tale în temple. Trăieşti în veşnicie şi eşti mereu tânăr. O, Osiris, fie ca acest nume să dureze şi să arate frumos în templul lui Ra.“ (21)

Urma apoi ceremonia “vederii mumiei”, când mumia era prezentată în mod public. La ceremonia “vederii mumiei” participau toate rudele şi întreaga curte, cei mai apropiaţi slujitori ai faraonului defunct şi, în primul rând, fiul şi succesorul său la domnie, în calitatea sa de Horus care-l veghează pe Osiris.

La ceremonia “vederii mumiei”, celor prezenţi le era arătat mai întâi sarcofagul poleit cu aur şi statuia care va servi drept suport fizic al sufletului Ba al defunctului. Sarcofagul reproducea înfăţişarea faraonului defunct în cea mai bună ipostază a sa din timpul vieţii. Aceasta este “starea de har”, chipul şi înfăţişarea din tinereţe, în care defunctul va renaşte în lumea de dincolo. Dacă faraonul ar fi avut vreo infirmitate oarecare în timpul vieţii, imaginea reprodusă pe sarcofag făcea abstracţie de aceasta.

După ceremonia “vederii mumiei” avea loc punerea în sarcofag. În epocile mai vechi, sarcofagul era dreptunghiular, din lemn sau, pentru cei săraci, din argilă. În timpul Imperiului Nou, sarcofagele reproduceau imaginea defunctului, care era reprezentat cu mâinile alungite de-a lungul trupului sau, de cele mai multe ori, cu mâinile încrucişate pe piept. În Imperiul nou, sarcofagele au devenit un fel de statui ale defunctului. Defunctul era pus în sarcofag pe partea stângă, pentru a fi cu faţa spre Amduat, lumea de dincolo, care începe dincolo de “orizontul de apus”. Pereţii interiori ai capacului sarcofagului erau împodobiţi cu descântece, formule magice, imagini ale principalilor zei, invocaţii împotriva demonilor din lumea de dincolo sau împotriva profanatorilor de morminte. În dreptul inimii mumiei se picta pe sarcofag un scarabeu sau un disc înaripat.

Sarcofagul care reproducea înfăţişarea defunctului era aşezat apoi într-un alt sarcofag, din lemn, de formă dreptunghiulară, ceva mai mare. Şi pe sarcofagul dreptunghiular erau pictate inscripţii şi formule magice. La mijlocul sarcofagului, pe partea laterală, era desenată o uşă şi ochiul Uzat – ochiul lui Horus. Uşa servea sufletului Ba pentru a ieşi sau pentru a intra de câte ori dorea, iar Uzat, ochiul lui Horus era mijlocul de protecţie împotriva celor care ar fi dat târcoale sarcofagului. Ochiul reprezenta “vizorul” prin care defunctul vedea lumea. De jur împrejurul sarcofagului erau scrise formule magice, ce formau un inel magic de protecţie.

Posedând “uşă” şi “vizor”, fiind apărat de inelul magic, sarcofagul devenea o fortăreaţă inexpugnabilă. De fapt, sarcofagul era noua casă a defunctului. Capacul era cerul, reprezentat prin zeiţa Nut, iar cutia sarcofagului era pământul. Pe pereţii laterali erau pictate numeroase scene din mitul lui Osiris.

După ce membrii familiei vedeau mumia, arătându-şi … admiraţia pentru condiţiile cu adevărat strălucite de locuit pe care le va avea defunctul în “milioanele de ani care urmau”, începea ultimul act: înmormântarea.