AEGYPTIACA

PAPIRUSUL CAIRO- ÎMBĂLSĂMAREA

Principalele scrieri eschatologice egiptene – Textele piramidelor, Textele sarcofagelor, Cartea celor două căi, Cartea despre Amduat, Cartea morţilor, Papirusul Cairo – permit doar în linii mari descifrarea principalelor linii directoare ale concepţiei vechilor iniţiaţi egipteni cu privire la lumea de dincolo.

Vechile scrieri menţionează că, la sorocul de nimeni cunoscut, “solul morţii” vine pentru a lua sufletul. De regulă, “solul morţii” venea sub înfăţişarea unuia dintre cei doi zei psihopompi, Anubis sau Horus. Un papirus atribuit scribului Khonsu-hotep afirma următoarele: “Fixează-ţi ca ţel de atins o bătrâneţe în care să se poată spune că ţi-ai îndeplinit misiunea, în dimineaţa în care trupul tău va fi ascuns în Valea Morţii. Când vei fi bătrân te vei întinde între faptele tale; nimic nu-l poate descumpăni pe cel care a făcut binele şi care este pregătit. Astfel, când va veni solul tău să te ia, să te găsească gata. Nu vei avea, desigur, timp să vorbeşti, fiindcă se va năpusti asupra ta, de cum va veni.” (9)

 După ce solul morţii îşi va fi făcut datoria şi după ce era constatat decesul, trupul defunctului ce trebuia mumificat era transportat rapid într-un loc special amenajat, o mică capelă numită “aşezarea cea pură a casei celei frumoase”, aflată în apropierea necropolei, fiind aşezat pe un altar din lemn sau din piatră, pe care se presăra în prealabil nisip. Din acel moment începea procesul îmbălsămării.

Imediat după ce era adus trupul defunctului, în jurul altarului se adunau preoţii îmbălsămători, care aveau funcţii şi roluri diferite. Ei purtau măşti ce reprezentau chipurile unor zei psihopompi – în special, Anubis şi Horus. De acum înainte, defunctul era numit “cel culcat în mister” sau primea apelativul de Osiris alături de numele său. Fiul defunctului, în calitate de Horus care-l veghează pe Osiris mort, era obligat să participe la întregul proces.

După Papirusul Cairo, preoţii îmbălsămători, după ce extrăgeau organele interne, lăsau cadavrul timp de treizeci şi şase de zile într-o baie de natron – carbonat hidrat de sodiu amestecat cu sare – amestecat cu alte substanţe, astăzi necunoscute, după care îl înveleau în feşe şi bandalete. Bandaletele erau fâşii de pânză îmbibate într-o soluţie formată dintr-un amestec de clei, gumă lichidă şi răşină. Apoi, preoţii îmbălsămători făceau “toaleta” mumiei, îi puneau brăţări, amulete, talismane, inele, îi aureau unghiile şi îl ungeau cu numeroase alifii şi balsamuri. (21)

Procesul mumificării, în afara operaţiunilor materiale care se raportau la trup, provoca efecte transfizice deloc neglijabile. Ceea ce avea importanţă la fel de mare ca unguentele, era psalmodiera textelor magice de către preoţii îmbălsămători, precum şi îndeplinirea unor acte rituale.

Efectele transfizice produse de mumificarea cadavrelor – mai ales în cazul mumificărilor realizate pentru personalităţi şi în special pentru faraoni -, erau mult mai complexe decât s-ar putea crede. De aceea, cu ajutorul Papirusului Cairo şi al altor surse documentare ce au străbătut timpurile până în ziua de astăzi, în cele ce urmează vor fi trecute în revistă cele mai importante etape ale procesului misterios al mumificării, ca şi cum s-ar derula în prezenţa unor privitori neutri – de exemplu, în prezenţa unor egipteni de rând de acum trei-patru mii de ani, care sunt martorii direcţi ai modului în care este îmbălsămat un faraon, într-o însorită dimineaţă a lunii Thoth, în capitala Theba. Totodată, cu ajutorul concepţiei spiritualist-ezoterice moderne, vor fi trecute în revistă principalele efecte transfizice pe care le presupunea mumificarea.

Dis-de-dimineaţa, Ra, zeul Soarelui manifestat ca Aton, discul solar, îşi manifestă măreţia în pragul orizontului, alungând negura terifiantă a nopţii şi demonii nefaşti ai întunericului, chemând pământul la viaţă pentru o nouă zi. Razele discului solar aruncă reflexe aurii în apele verzui ale Nilului, ce şerpuia lin pe malul apusean al Thebei. Discul roşiatic se profila pentru o clipă între cei doi piloni ai templului lui Ammon, pe care, în adierea simunului – vântul fierbinte ce bătea dinspre deşert – fluturau steagurile cu emblema zeului patron al Thebei. Dincolo de templul gigantic, cât se vedea cu ochii, se întindeau mii de locuinţe, palate, obeliscuri şi temple înşirate de-a lungul Căii Soarelui – drumul principal ce străbătea oraşul de la răsărit la apus, urmând drumul zilnic al bărcii lui Ra. Din Calea Soarelui, ca afluenţii unui fluviu, se ramificau multe alte străzi, majoritatea pavate cu dale de piatră sau cu pietriş. De-a lungul lor se înşirau case, grădini, hambare, mici capele dedicate cultului zeilor, obeliscuri strălucitoare poleite cu aur, statui imense.

 Treptat, o dată cu ivirea primelor raze ale lui Ra, străzile încep să se populeze de lume pestriţă: negustori care îşi laudă mărfurile, rânduindu-şi ulcioarele cu bere şi coşurile pline ochi cu pâini şi peşti copţi în nisip; bărbieri care îşi plimbă scăunelele şi ustensilele în căutarea clienţilor; preoţi şi mireni, care, osteniţi după slujbele din temple, se îndreptă spre casele lor încărcaţi cu coşuri mari, pline cu prinoasele de hrană aduse zeilor. Femei desculţe, înveşmântate cu şorţuri mulate pe corp, cu sânii goi, se îndreptau spre ogoare sau spre canalele de irigaţii. Bărci mari sau mici împânzeau Nilul, brăzdând apele în ambele sensuri. Dinspre necropola regilor se auzeau zgomotele ciocanelor, semn că meşteşugarii începuseră lucrul. “Casa cea pură a veşniciei”, după cum era denumită necropola tebană, adăpostea pentru vremurile ce aveau să vină trupurile marilor faraoni, ale marilor preoţi sau ale soţiilor regale care, cu glorie, slujiseră Dublul Regat, Egiptul de Jos şi Egiptul de Sus. Dincolo de templul funerar al marelui înaintaş, faraonul Thutmosis, cel care, primul, a decis amplasarea necropolei între colinele nisipoase din apropierea Thebei, se întindeau numeroase temple funerare şi morminte.

În apropierea necropolei, în dreapta templului marelui Thutmosis, se înălţa “aşezarea cea pură a casei celei frumoase” – locul în care se făceau îmbălsămările. Încăperea în care aveau loc îmbălsămările era dreptunghiulară, fără ferestre, luminată de făclii înfipte în nişe săpate în granitul pereţilor. Pe un altar din piatră, presărat cu nisip, odihnea trupul defunctului faraon. Ţeapăn, cu buzele împietrite într-un rictus obosit, cu ochii afundaţi în orbite, înfăşurat în bandalete din pânză de in, defunctul faraon îşi oferea trupul zeului Anubis, “Stăpânul Ţării Albe”, care supraveghea pregătirile pe care le făceau reprezentanţii săi tereştri, preoţii îmbălsămători .

Ştirea morţii faraonului se răspândise fulgerător; crainicii o anunţaseră solemn în pieţele oraşelor, la Memphis, la Elephantina, la Denderah, la Hieropolis sau la Hermopolis, în toate regiunile şi satele Dublului Regat. Curierii regali se aşternuseră la drum lung pentru a duce trista veste în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Călări sau pedeştri, curierii regali anunţaseră în cele patru zări moartea fulgerătoare a “Domnului Adevărului şi Dreptăţii”, marele constructor, marele războinic, fiul şi trimisul lui Ra în lumea oamenilor – după cum era numit defunctul faraon în limbajul epocii. De la ţărmurile învolburate ale “Celei Verzi”, după cum era denumită Marea Mediterana, la oraşele-state vasale aflate dincolo de Drumul Semilunii Rodnice – drumul caravanelor ce străbătea deşertul de la răsărit, din Asia Mică, din statul Mittani şi Ţara Hatti până la ţărmurile Mării Roşii -, curţile regale arboraraseră drapelele înfăşurate în pânză albă, semn al doliului regal.

În necropolă, pietrarii şi meşteşugarii lucrau de zor la finisarea templului funerar. În capela rezervată îmbălsămărilor, luminată de zeci de făclii ce aruncau fantomatice reflexe pe statuile pictate în culori vii, cu ochii de feldspat sau de lapislazuli, preoţii îşi desfăşurau imperturbabili activitatea. La lumina făcliilor, prin colţuri umbrite, părea că o mână împietrită a unei statui îşi strânge pumnul; dincolo, un chip de şacal al zeului Anubis îşi strâmbă botul prelung sau un ochi verde de feldspat clipeşte încruntat. Vasele multicolore sau scrinurile uriaşe se profilau în umbre tremurătoare pe pereţii de granit. Doliul regal îşi aşternuse umbra pe chipurile, în muşchii ce tresăreau neputincioşi şi în inimile supuşilor, care forfoteau pe coridoarele întunecate sau în sălile reci ale capelei.