AEGYPTIACA

ABYDOS – CENOTAFUL LUI OSIRIS

Vechii iniţiaţi egipteni afirmau că, undeva, într-un palier ortoexistenţial al cosmosului, denumit Amenti, se află o fiinţă capabilă să-i protejeze. Acesta a fost zeul Osiris, care poate fi considerat patronul spiritual al poporului egiptean.

Aşa cum a fost narat de scriitorul grec Plutarhos, mitul lui Osiris comporta două aspecte: un aspect istoric şi un aspect mistic. Primul aspect al lui Osiris, care poate fi denumit „istoric”, se referă la încarnarea lui Osiris în trup omenesc. Osiris, afirmau vechile mituri egiptene sintetizate ulterior de Plutarhos, a civilizat poporul egiptean, învăţăndu-l diferite ştiinţe şi arte. Asasinat de duşmanul său, zeul Seth, Osiris a fost resuscitat de fiul său Horus. Al doilea aspect important al lui Osiris, care poate fi denumit „mistic”, începe acolo unde se sfârşeşte mitul narat de Plutarhos. Scrierile egiptene – în special, Textele sarcofagelor şi Cartea morţilor, ca şi inscripţiile de pe morminte sau picturile de pe pereţii templelor -, au pus accentul mai mult pe aspectul mistic al lui Osiris. Aspectul mistic, prezentat doar voalat de Plutarhos, a reprezentat modelul paradigmatic, exemplar, atât al defuncţilor, cât şi al tuturor celor care voiau să se iniţieze în vechiul Egipt.

Potrivit textelor egiptene, activitatea mistică a lui Osiris a început după asasinarea sa, în momentul în care fiul său, Horus, l-a învins pe cel ce reprezenta întruchiparea răului, zeul Seth. După victorie, Horus a coborât în lumea de dincolo, acolo unde se afla Osiris ucis de Seth, şi l-a trezit la viaţă. Până la resuscitarea de către fiul său Horus, Osiris era o umbră lispită de viaţă şi de conştienţă ce zăcea în lumea de dincolo. Textele piramidelor amintesc modul emoţionant în care, în lumea de dincolo, a avut loc întâlnirea dintre tată şi fiu: „Osiris! Priveşte! Osiris! Ascultă! Ridică-te! Osiris! Învie! Osiris, tu erai plecat, dar ai revenit; dormeai dar te-ai trezit, ai murit dar ai înviat„. (4)

Osiris nu a fost resuscitat în mod fizic, ci numai ca duh. De altfel, reprezentările picturale nu-l prezintă pe Osiris decât sub formă de mumie: nemişcat şi inert, cu membrele neconturate distinct, de culoare verde sau neagră. Totuşi, după resuscitare, Osiris nu a devenit inert decât în ceea ce priveşte activitatea în lumea materială. În lumea de dincolo, Osiris a devenit un factor deosebit de activ şi de important pentru poporul egiptean. După resuscitarea sa, Osiris a inaugurat un „regat” personal în lumea de dincolo (pe palierul infraeteric), iar fiecare egiptean nu căuta altceva – prin procedeele de iniţiere practicate în timpul vieţii sau prin ritualurile de înmormântare – decât să acceadă în el. Tocmai acest regat personal al lui Osiris a primit numele Amenti (Amenti era diferit de Amduat, termen care desmna “lumea de dincolo în integralitatea ei).

Mircea Eliade afirma că în acest episod „avem de-a face cu o îndrăzneaţă valorizare a morţii, asumată de acum înainte ca o transmutare exaltantă a existenţei întrupate. Osiris devine progresiv modelul exemplar nu numai al suveranilor, ci şi al fiecărui individ… Osiris devine modelul celor care speră să înfrângă moartea. Urmând exemplul lui Osiris, şi cu ajutorul său, răposaţii reuşesc să se transforme în suflete, adică în fiinţe spirituale perfect integrate şi, deci, indestructibile. Asasinat şi dezmembrat, Osiris a fost reconstituit de Isis şi reînsufleţit de Horus. Astfel, el a inaugurat un nou mod de a exista: dintr-o umbră lipsită de putere, el a devenit o persoană care ştie, o fiinţă spirituală iniţiată exemplar„. (4)

Riturile de trecere ce se aplicau defuncţilor la înmormântare aveau acelaşi scop ca şi tehnicile iniţierii. De fapt, riturile de trecere erau aplicate defuncţilor care nu reuşiseră să se iniţieze în timpul vieţii, dar aveau şi scopul de a le reaminti celor care se iniţiaseră cum să se comporte în lumea de dincolo. Scopul fiecărui iniţiat, ca şi al fiecărui defunct, era de a se identifica cu Osiris şi de a pătrunde, după trecerea prin Poarta morţii, în “regatul” său ortoexistenţial, Amenti.

Cel mai important templu dedicat lui Osiris a fost construit în oraşul Abydos de faraonul Seti I (1312-1296 înainte de Iisus Hristos). Ulterior, templul a fost extins de către faraonul Ramses al II-lea. Templul lui Osiris de la Abydos, care era de fapt un cenotaf (un templu care conţinea un mormânt gol), a fost construit pe o colină stâncoasă, în mijlocul unui ansambu urbanistic grandios.

Ansamblul urbanistic era format dintr-un palat, dintr-un templu propriu-zis (denumit de vechii greci Memnonion, după prenumele faraonului Seti I, Menmaatre) şi dintr-un templu cenotaf (denumit de vechii greci Osireion). Templul a fost săpat în interiorul colinei stâncoase până la o adâncime apreciabilă. De la intrarea situată la apus, cobora un coridor lung, în pantă, pe o lungime de aproximativ 100 de metri. La capătul coridorului se aflau două încăperi mai mici, din care se trecea în al doilea coridor, situat în unghi drept faţă de primul. La rândul său, al doilea coridor ducea spre o sală spaţioasă cu lungimea de 20 metri şi lăţimea de 6 metri. Din sală se ajunge chiar în încăperea cenotaf, cu lungimea de 30,5 metri şi lăţimea de 20 metri. Atât pereţii cele două coridoare, cât şi pereţii sălilor de trecere erau pictaţi cu nenumărate scene din mitul lui Osiris sau din Cartea morţilor.

Încăperea cenotaf era încojurată de 17 nişe săpate în stâncă, destinate unor statui ale lui Osiris. Câte cinci stâlpi monoliţi, din granit roz, susţineau tavanul de fiecare parte a sălii. În centrul încăperii se afla o ridicătură încojurată de un şanţ plin cu apă. Apa era adusă direct din Nil printr-un sistem uimitor de canalizare, aflat la mare adâncime sub templu. Două rânduri de trepte coborau dinspre extremităţile sălii spre şanţul de apă. Ridicătura simboliza, în mod evident, Colina primordială, care era încojurată de Apele primordiale. Preoţii templului considerau că în acel loc se produsese creaţia lumii.

Din impresionanta sală se pătrundea într-o altă încăpere, ceva mai mică, cu lungimea de 20 metri şi lăţimea de 6 metri, denumită de egiptologi “camera sarcofagelor”. În centrul camerei sarcofagelor se aflau două cavităţi. Egiptologii sunt de părere că una dintre cavităţi era destinată sarcofagului, iar cealaltă era destinată sipetului care conţinea vasele canopee (vasele în care se ţineau organele interne ale unei mumii). Tavanul sălii sarcofagelor era decorat cu imagini din mitul lui Osiris, iar în centru se afla o imensă imagine simbolică a zeiţei cerului, Nut. Pe trupul zeiţei erau pictate cele cele 12 “ore” ale nopţii, în aşa fel încât cel care stătea lungit în sarcofag le putea urmări pe tavan. Nut, zeiţa cerului era întinsă deasupra pământului, fiind sprijinită de zeul atmosferei Shu. Fiecare “oră” a nopţii era reprezentată printr-un element al trupului zeiţei; mâna, buza, dintele, gâtul, pieptul, intestinele, cavitatea abdominală, vulva, coapsa marcau câte o “oră” a nopţii. Soarele ieşea dimineaţa din gura zeiţei, pentru a se reîntoarce seara. (29)

Mulţi cercetători care folosesc concepţia materialistă pentru explicarea istoriei au considerat că templul cenotaf de la Abydos a servit drept templu funerar pentru faraonul Seti I. Din punctul de vedere al concepţiei spiritualist-ezoterice, departe de a fi servit drept mausoleu funerar, templul lui Osiris de la Abydos este un exemplu tipic de templu destinat în exclusivitate iniţierilor. De altfel, templul funerar al faraonului Seti I se află în cu totul altă parte: pe malul stâng al Nilului, la Teba, iar mormântul său se află în Valea Regilor. În mod evident, sarcofagul din templul cenotaf a fost folosit doar de oameni vii, de neofiţi care parcurgeau procesul iniţierii. Neofiţii (care erau cât se poate de vii) se întindeau în sarcofag, sub stricta supraveghere a preoţilor hierofanţi, intrau în transă cvasicataleptică şi experimentau ceea ce parapsihologia modernă denumeşte prin formula “out of body experience”, experienţă în afara trupului.

Fiind aflaţi în stare de decorporare, neofiţii erau conduşi, pas cu pas, prin cele 12 “ore” sau regiuni al lumii de dincolo, unde intrau în contact cu zeii. Cele 12 ore ale nopţii erau, de altfel, reprezentate în picturile de pe tavanul încăperii.

Picturile de pe tavan nu aveau rolul unor planşe explicative, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. Ele nu trebuie confundate cu planşele didactice în şcolile din ziua de astăzi; ele consituiau suporturi magice ce serveau acţiunii întreprinse de neofiţi în procesul iniţierii. Picturile de pe tavan îndeplineau aceeaşi funcţie pe care yantrele şi mandalele le au în cultura indiană.