Prima mare interioară era situată pe teritoriul unde astăzi se află Câmpia Panonică (mare parte din teritoriul Austriei şi Ungariei de astăzi); unii savanţi moderni au denumit această întindere de ape Marea Panonică; alţi analişti au preferat denumirea Lacul Panonic, considerând că întinderea de ape avea dimensiuni prea mici pentru a fi denumită mare.

A doua mare interioară se afla pe teritoriul actual al României, mai exact spus în zona sudică a României. În linii generale, pe axa vest-est, întinderea de ape începea în zona Cazanelor-Porţile de Fier şi se termina aproape de Balta Brăilei, iar pe axa sud-nord, întinderea de ape începea aproape de actuala matcă a Dunării şi se termina aproape de poalele Munţilor Carpaţi. Pe teritoriul României apele înconjurau aşadar Carpaţii Occidentali, Meridionali şi o parte din cei Orientali ca un inel. Munţii Carpaţi, care pe atunci erau mult mai înalţi în raport cu cota zero a Oceanului planetar, se ridicau direct din apele mării. Întrucât nu are un nume unanim acceptat, acestei mări putem să-i dăm denumirea de Marea Carpatică (unii autori au botezat-o Marea Getică). Deşi unii savanţi consideră că Marea Panonică era unită cu Marea Carpatică, trebuie totuşi consemnat că, cel puţin o perioadă de timp, Marea Panonică a fost despărţită de Marea Carpatică; legătura dintre cele două mări era realizată de cursul fluviului Dunărea în zona Cazane – Porţile de fier.

A treia mare interioară era Marea Neagră, care era mult mai mică decât în prezent. Nici Marea Carpatică nu era unită cu Marea Neagră; elementul de legătură era tot fluviul Dunărea, a cărui matcă era destul de lată dincolo de Balta Brăilei. Dunărea se vărsa în Marea Neagră mult mai la est decât se varsă actualmente; evident, pe atunci încă nu exista Delta Dunării. Marea Neagră nu comunica nici cu Marea Mediterană; în acea perioadă de timp nu existau strâmtorile Bosfor şi Dardanele. Între Marea Mediterană şi Marea Neagră exista un istm – o limbă de pământ – ce nu permitea comunicarea dintre ele.

În acea perioadă de timp Marea Mediterană era separată de Oceanul Atlantic. Între Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic exista un lanţ de munţi; stânca Gibraltar reprezintă o reminiscenţă a acelui lanţ muntos.

Trebuie spus că cel puţin o parte dintre aceste informaţii au fost confirmate de cercetări ştiinţifice moderne. Există chiar şi o hartă, realizată de un grup de cercetători care indică, cu relativă precizie, limitele acestei mări interioare. Harta a fost lansată la „The second international conference: Atlantis hyphotetys” – Athena, Grecia 2008; la această conferinţă, din partea română au participat activ M. Ţicleanu, Paul Constantin, Radu Nicolescu.

Această configuraţie a sud-estului continentului european a dăinuit o perioadă de timp după potopul din vremea lui Noe, dar a fost spulberată brusc într-o bună zi, când s-a produs un nou diluviu – de data aceasta un potop zonal. Acest diluviu zonal a fost identificat în mod eronat de mulţi cercetători moderni (aproape de toţi) cu potopul din vremea lui Noe. În realitate el s-a produs după potopul din vremea lui Noe. La potopul din vremea lui Noe apele au acoperit întregul pământ, inclusiv cei mai înalţi munţi; în schimb, diluviul zonal a afectat doar partea nordică a globului terestru, în special Europa şi bazinul mediteraneean.

Pe de altă parte, trebuie precizat că este foarte posibil să se fi produs nu unul, ci mai multe diluvii zonale – adică o succesiune de două sau chiar de trei diluvii mai mici -, care au modificat configuraţia geografică a Europei, dar în cele ce urmează vom vorbi despre unul singur datorită faptului că este dificil de estimat ce efecte au produs fiecare dintre ele. Oricum, ele s-au produs într-o perioadă relativ scurtă de timp, iar efectul final a fost modificarea configuraţiei geografice a Europei şi a bazinului mediteraneean.

Până acum vreo zece ani era greu de dovedit din punct de vedere ştiinţific faptul că au existat Marea Panonică şi Marea Carpatică, după cum era greu de dovedit că s-a produs un diluviu zonal ce a afectat Marea Neagră; situaţia s-a modificat graţie unei echipe de cercetători oceanografi americani, condusă de William Ryan şi Walter Pitman. După cum afirmă aceşti cercetători, diluviul s-a produs, din punct de vedere geologic, datorită surpării istmului ce separa Marea Neagră de Marea Mediterană, moment ce a coincis cu formarea strîmtorilor Dardanele şi Bosfor. În răstimpul diluviului, Marea Neagră a fost inundată de apele din Marea Mediterană.

Beneficiind de aparatură sofisticată, echipa de cercetători oceanografi americani condusă de William Ryan şi Walter Pitman a confirmat faptul că într-un trecut deloc îndepărtat, Marea Neagră a fost o mare interioară, de apă dulce, fără legătură cu Marea Mediterană. Între Marea Neagră şi Marea Mediterană exista un istm; diferenţa de nivel între cele două mări era de aproximativ 150 de metri.

Echipa de cercetători a descoperit, de asemenea, pe fundul Mării Negre sedimente specifice apelor dulci, precum şi sedimente specifice apelor sărate. Apa sărată, fiind mai grea, s-a lăsat la fund, iar apa dulce, fiind alimentată şi de apa râurilor, s-a ridicat la suprafaţă. Până la adâncimea de aproximativ 200 de metri, apa Mării Negre este dulce, iar la fund apa este sărată, adică lipsită de oxigen; în lipsa oxigenului, pe fundul Mării Negre s-au păstrat vestigii relativ intacte ale unor aşezări cândva populate.

În contextul informaţiilor de natură spirituală menţionate anterior, concluzia oferită de echipa de cercetători este cât se poate de binevenită. Cu un singur amendament, pe care echipa de cercetători nu l-a putut confirma. Nu numai apa din Marea Mediterană s-a vărsat la un moment dat în Marea Neagră, ci şi apa din celelalte două mări interioare – Marea Panonică şi Marea Carpatică – au părăsit vechile lor mătci.

Cu toate că cercetătorii amintiţi au dat drept posibilă cauză a diluviului surparea istmului ce separă Marea Neagră de Marea Mediterană şi formarea strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, mai trebuie notat şi faptul că, din punctul de vedere al ştiinţei actuale, printre cauzele celui de-al doilea diluviu trebuie luate în considerare şi fenomene geofizice de mare amploare precum o nouă schimbare bruscă a poziţiei polilor, dar şi înclinarea axei terestre.

Tot în acest context s-ar putea impune ipoteza, mult mai apropiată de adevăr, că adevăratul epicentru ce a declanşat diluviul local trebuie căutat mai puţin în zona strâmtorilor Bosfor şi Dardanele precum au afirmat cei doi oceanografi americani, ci mai degrabă în vestul continentului european, undeva în Oceanul Atlantic, acolo unde se afla insula (sau semicontinentul) Atlantida.

De fapt, al doilea diluviu s-a produs, cel mai probabil, în momentul scufundării insulei (subcontinentului) Atlantida. Scufundarea Atlantidei – însoţită fiind de noua schimbare bruscă a poziţiei polilor, dar şi de înclinarea axei terestre – a generat valuri tsunami de mari dimensiuni ce s-au abătut asupra Europei, făcând, în cele din urmă, ca apele din Marea Panonică să se reverse în Marea Carpatică, iar apele din Marea Carpatică să se reverse în Marea Neagră. Din această cauză nivelul Mării Negre a crescut extrem de mult, astfel că s-a surpat vechiul istm ce o separa de Marea Mediterană. La rândul ei, Marea Mediterană a crescut extrem de mult, astfel că a inundat ţărmurile riverane – înclusiv coastele Greciei, Italiei, Franţei şi Spaniei -, iar în cele din urmă a făcut o breşă în zona unde se afla lanţul muntos a cărui reministenţă este Stânca Gibraltar de astăzi, făcând conexiunea cu Oceanul Atlantic.

În urma revărsării apelor, ceea ce poartă astăzi numele de Câmpia Panonică a devenit şes, iar Dunărea s-a stabilizat în matca de astăzi. De asemenea, apa scursă din Marea Carpatică a făcut loc Câmpiei Române de astăzi.