AEGYPTIACA

CĂLĂTORIE ÎN LUMEA DE DINCOLO

Cartea egipteană a morţilor prezintă aşadar, pe de o parte, traiectul fiecărui defunct în lumea de dincolo, iar pe de altă parte prezintă drumul care trebuia parcurs de neofiţi în răstimpul iniţierii. Cele două procese sunt, în esenţă, identice. Deşi întregul ritual egiptean de iniţiere a fost ţinut secret, se mai pot încă decela, cel puţin în mare, principalele etape. În prima etapă, care începea imediat după ce neofitul era primit într-o şcoală iniţiatică ce funcţiona pe lângă un templu, avea loc un lung proces de pregătire care cuprindea exerciţii fizice şi psihice ce întăreau curajul şi alte calităţi psiho-mentale, absolut necesare.

Perioada de pregătire comporta, de asemenea, purificări, băi rituale, însuşirea unor cunoştiinţe teoretice cu privire la alcătuirea lumii de dincolo, cu privire la cunoaşterea “geografiei” aspectului ortoexistenţial al cosmosului, cu privire la cunoaşterea naturii zeilor şi a structurii panteonului. Pregătirea preliminară avea drept scop atingerea unei “stări de graţie”, fără de care neofitul nu se putea prezenta înaintea zeului care patrona iniţierea.

După etapa pregătitoare, care dura mai mulţi ani, urma iniţierea propriu-zisă. În condiţiile în care iniţierea avea loc într-un templu, neofitul era supus unui ceremonial foarte complex, care începea prin prezentarea sa în faţa statuii zeului patron din sanctorum (adyton). În prima fază a ceremoniei, preoţii hierofanţi rupeau sigiliile uşii care ducea în sanctorum, unde se afla statuia zeului. Prin ritualul deschiderii gurii şi a ochilor statuii, preoţii invocau sufletul Ba al zeului să coboare în lumea fizică. După ritualul complex al “trezirii” zeului, neofitul era prezentat, în sfărşit, zeului. În a doua etapă a ceremoniei, supravegheat îndeaproape de sacerdoţi, neofitul se apropia cu sfială de statuia din sanctorum, suportul terestru al sufletului Ka sau Ba al zeului, se prosterna cu faţa în jos, se târa pe burtă, copleşit şi orbit de puterea terifiantă a acestuia.

Metodele folosite şi structura eminamente magică a iniţierii egiptene confruntau neofiţii cu forţele abisale ale subconştientului propriu, cu forţele dezlănţuite ale inconştientului colectiv, dar şi cu fiinţele infraeterice invocate. Toate aceste forţe trebuiau subjugate, altfel neofiţii ar fi înnebunit sau chiar ar fi murit de groază. Vechile scrieri egiptene transmit cititorului frica pe care o încearcau neofiţii în faţa prezenţei sufletelor Ba ale zeilor, incorporate în statui. Contactarea zeilor ai vechiului Egipt era departe de riturile creştine de mai târziu, în care credincioşii experimentau cu bucurie unio mystica, care are la bază apropierea întru iubire faţă de Iisus Hristos-Dumnezeu.

Tot în faţa statuii zeului din sanctorum, se derula un episod care nu este prea bine cunoscut astăzi: “sărutul pe gură”. Nu este clar în ce consta acesta, dar, după toate probabilităţile, este vorba despre transmiterea animei, a “suflului”. În unele variante ale mitului principal al poporului egiptean, după ce a fost ucis, Osiris era resuscitat de fiul său Horus, printr-un sărut pe gură. Astfel, neofitul, în calitate de Horus, trebuia să-l sărute pe Osiris. Este posibil, de asemenea, ca ritualul să fi cerut unuia dintre preoţi să sărute mai întâi statuia zeului, după care să-l sărute pe neofit. (Ritualul “sărutului pe gură” pare să fi avut o mare răspândire şi la alte popoare în antichitate, fiind apoi preluat de masoni, de rozacrucieni şi de templieri; în epoca modernă s-au uitat funcţiile magice primordiale ale sărutului pe gură, deşi este vorba tot despre o transmitere a animei, a suflului sau a sufletului; bărbatul care sărută o femeie îi transmite acesteia o parte din anima sa, din suflul şi din sufletul său – îi dăruieşte o parte din sufletul său)

În fine, după ritualul “sărutului pe gură”, neofitul era dus în camera iniţierii (sau camera misterelor), locul special amenajat în templu, unde avea loc ceremonia iniţierii propriu-zise. Locul de iniţiere trebuia să fie foarte apropiat de sanctorum. În camera iniţierii, neofitul era aşezat într-un sarcofag sau pe un altar, pe un postament de piatră sau de lemn, sau chiar pe un pat de trestie. În decursul procesului iniţierii, neofitul era înconjurat şi îndrumat de preoţi hierofanţi, fiecare hierofant având un anumit rol de îndeplinit. La fel ca şi hierofanţii, neofitul era îmbrăcat într-o robă din pânză albă, deasupra căreia avea un şorţ de aceeaşi culoare. Orice obiect din metal era exclus. Toţi cei prezenţi erau raşi pe cap şi pe tot trupul. Pe feţe, preoţii purtau măştile zeilor tutelari, sub al căror patronaj avea loc iniţierea. Se ardea tămâie, smirnă şi alte substanţe odorante. Unele surse indică faptul că neofitul era învelit într-o piele de animal ucis de curând. Cartea morţilor aminteşte despre “taina sfântă a pielii”. (21)

Neofitul se lungea în sarcofag sau pe patul iniţierii, cu capul răsucit spre apus, locul unde sacerdoţii considerau că se află lumea de dincolo, denumită Amduat, şi cu picioarele lipite unul de altul pe toată lungimea lor. Mâinile erau încrucuşate pe piept, invers decât la mumii. Când neofitul se întindea în sarcofag sau pe patul iniţierii, mâna dreaptă era pusă peste mâna stângă, ceea ce semnifica naşterea. Practic, neofitul semăna cu reprezentarea lui Osiris de pe picturile murale din morminte, iar poziţia lui Osiris de pe picturi avea valoarea unei asane sau a unei mudre.

Din momentul aşezării în sarcofagul iniţierii, neofitul începea să se identifice cu Osiris. El era strigat cu apelativele “Osiris” sau “cel culcat în mister”. Totodată, el se identifica şi cu alţi zei: cu zeul Thoth, cu Cerul sau cu Pământul, şi, lucru foarte important, cu stâlpul djed.

Djed-ul a fost unul dintre cele mai importante simboluri ale vechilor iniţiaţi egipteni. Dacă pentru concepţia materialistă promovată de marea majoritate a istoricilor moderni, djedul este doar un simplu stâlp ornamental folosit de vechii egipteni pentru propria lor plăcere estetică, pentru concepţia spiritualist-ezoterică, sensurile sale sunt multivalente. Ca hieroglifă, djed însemna “stabilitate” şi “viaţă lungă”. Datorită corespondenţei dintre macro şi microcosmos, deci în virtutea principiului hologramei, djedul egiptean semnifica, la nivelul macrocosmic, Axis Mundi, axa lumii, iar la nivel microcosmic coloana vertebrală a omului. La încoronare, fiecare faraon trebuia să planteze, în mod simbolic, în curtea palatului, un djed. În reprezentările de pe pereţii templelor, zeul Ptah purta drept sceptru un djed, iar Osiris era adesea identificat cu djedul. Identificându-se cu Osiris în cadrul procesului iniţierii, neofitul trebuia să urce simultan de-a lungul djedului macrocosmic, axis mundi – axul lumii care face legătura între lumea materială şi palierele ortoexistenţiale ale cosmosului -, dar şi de-a lungul djedului din interiorul trupului – coloana vertebrală. “Am venit către tine, în inima mea se află adevărul, în inima mea nu se află nimic neadevărat, îngăduie-mi să mă număr printre cei vii, să urc şi să cobor fluviul în alaiul tău” – rosteşte neofitul, adresându-se zeului Ra, Spiritul Soarelui, după cum stă scris în Cartea morţilor. (22)

Prin mijloace combinate, spirituale, magice şi psihosomatice, preoţii supraveghetori provocau neofitului o transă care, într-un fel, semăna cu moartea clinică. Transa putea fi provocată prin alte mijloace: hipnoza sau autohipnoza, ingerarea unor droguri, incantaţii magice cu valoare de mantras-uri. Preoţii psalmodiau molcom textele sacre, conducând neofitul spre starea de duh decorporat.

Treptat, pe măsură ce neofitul intra în transă, funcţiile trupului îşi diminuau activitatea, iar starea de veghe se estompa. După intrarea în transă, prin psalmodierea textelor sacre şi prin celelalte activităţi ale hierofanţilor, neofitul era împiedicat să adoarmă. El trebuia să pătrundă “dincolo” conştient de sine, perfect lucid. Proba somnului era prima probă importantă a iniţierii. Ea însemna continuitatea conştienţei în lumea de dincolo.

În primele momente ale decorporării, senzaţiile neofitului erau asemănătoare cu cele ale unui om care moare: toţi muşchii, începând de la tălpile picioarelor se rigidizau treptat, un suflu rece urca pe şira spinării spre cap, iar trupul intra într-o stare asemănătoare catalepsiei. Oricine ar fi examinat trupul neofitului ar fi constatat că are în faţă un cadavru. Hierofanţii puteau însă, datorită puterilor magice de care dispuneau, să ţină trupul neofitului într-o stare fragilă între viaţă şi moarte. Primele senzaţii încercate de neofit se aseamănă cu descrierile moderne ale subieţilor care au trecut prin experienţe de moarte clinică sau descrierile subiecţilor care au experimentat “ieşirea voluntară în afara trupului” (out of body experience): trecerea printr-o poartă, senzaţia de imponderabilitate şi de plutire, întâlnirea cu zeii.

Rolul antrenamentelor psihice din anii uceniciei confereau neofiţilor anumite calităţi, precum curajul, stăpânirea de sine, luciditatea, calităţi fără de care orice iniţiere ar fi devenit, dacă nu fatală, cel puţin periculoasă. Evenimentele, ce se derulau cu mare repeziciune, permiteau neofitului să fie conştient de ceea ce i se întâmplă şi să tragă toate foloasele din această încercare. În această etapă a iniţierii, neofitul trebuia să simtă, pe propria lui piele, ce înseamnă moartea şi care sunt percepţiile sufletului imediat după moarte. În urma decorporării, neofitul se vedea “înveşmântat” într-un trup diafan, eterat, asemănător aburului sau văzduhului, care plutea deasupra sarcofagului (“văzduhul” este un element metafizic, nu unul fizic). Observându-şi trupul întins pe patul iniţierii, neofitul înţelegea cât de trecătoare este viaţa trupească. Impresia provocată de observarea propriului trup conducea şi la înţelegerea precarităţii condiţiei de suflet încarnat.

Treptat, neofitul părăsea peisajul atât de cunoscut al lumii materiale şi pătrundea printr-o poartă. Porţile erau, de fapt, intrări (introdeschideri), prin care iniţiaţii puteau pătrunde, în stare decorporată, în diferite culoare spaţio-temporale (găuri de vierme) ce fac legătura dintre lumea materială şi palierele ortoexistenţiale ale cosmosului – în special cu palierul infraeteric. Aceste culoare erau adesea reprezentate de vechii egipteni prin intermediul unor scări; vechii egipteni desemnau scara prin care puteau contacta zeii prin termenul asket pet – asket înseamnând treaptă. În Cartea egipteană a morţilor, defuncţii exclamau: “mi-a fost aşezată scara ca să-i pot vedea pe zei”. (22)

Dincolo de poartă sau la capătul scării pe neofit îl aştepta fie zeul Thoth (mesagerul zeilor şi scribul lui Ra; Thoth era zeul care mijlocea trecerea dintr-o lume în alta) ori zeul patron al templului în care avea loc iniţierea. După ce testa calităţile şi aptitudinile neofitului, Thoth sau zeul patron al templului îl trecea pe neofit pe “celălalt tărâm” – de fapt, în regiunea ortoexistenţială stăpânită de zeul sub patronajul căruia se realiza iniţierea. Cel mai adesea, neofitul pătrundea în regiunea infraeterică unde se afla zeul său patron.

O dată ajuns pe “celălalt tărâm”, începea adevărata aventură iniţiatică a neofitului. Acum, cunoaşterea parolelor, a cuvintelor de putere îi vor fi de mare folos. Potecile “celuilalt tărâm” sunt pline de primejdii. Monştri terifianţi, zeităţi infraeterice de rang inferior cu figuri halucinante, demoni fioroşi, larve infraeterice hidoase erau gata să se repeadă asupra tuturor muritorilor ce le încălcau teritoriul. În fond, neofitul avea aceleaşi probleme ca un defunct care deja trecuse prin Poarta morţii. Folosind cunoştiinţele dobândite în anii de ucenicie, apărat de formulele magice care alungă demonii, neofitul reuşea cu greu să facă faţă pericolelor lumii de dincolo.

În periplul său iniţiatic, neofitul era protejat de o călăuză, care putea fi zeul Thoth sau zeul patron al templului în care avea loc iniţierea. Călăuza îl conducea pe neofit prin toate regiunile sau “orele” lumii de dincolo, îi arăta izvoarele Nilului ceresc şi-i făcea cunoştinţă cu ceilalţi zei infraeterici. Împreună cu călăuza sa, neofitul parcurge drumul lui Ra prin Amduat, în “barca milioanelor”. Drumul lui Ra prin Amduat durează douăsprezece ore, fiecare oră sau regiune însemnând noi şi importante experienţe pentru neofit – aşa cum se specifică în Cartea despre Amduat. Apoi neofitul pătrundea în Amenti, zona ortoexistenţială “guvernată” de zeul Osiris. Întâlnirea cu Osiris era momentul cel mai important al călătoriei iniţiatice a neofitului.

Scopul acestei ultime experienţe îl constituia contopirea cu aura lui Osiris. În urma contactului auric cu Osiris, neofitul se “transfigura”, devenind un “sach”, un fel de iluminat (termenul egiptean ach desemna spiritul omului, iar termenul s-ach îi desemna pe cei care s-au contopit cu Osiris). Neofitul însuşi devenea Osiris. Neofitul se identifica şi cu Ra. “Dublul zeului se uneşte cu cel pe care îl iubeşte”, iar “zeii îl înconjoară şi îl apreciază, fiincă este asemenea cu fiecare dintre ei” stă scris în capitolul CXLVIII din Cartea morţilor.

Este interesant de remarcat că vechii iniţiaţi egipteni descriau procesul iniţierii ca pe un proces dublu, care se desfăşura simultan pe două niveluri ontologice diferite. Primul nivel era cel al fiinţei interioare a omului – nivelul microcosmic. Al doilea nivel era cel macrocosmic, care se desfăşura în regiunile sau “orele” lumii de dincolo – în Amduat şi în Amenti.

Vechii iniţiaţi afirmau în acest context că “ochiul” conştiinţei – denumit “Ochiul lui Horus” – încearcă să recupereze “mădularul” (penisul) lui Osiris, pe care Seth l-a aruncat în adânc. Potrivit mitului lui Osiris, Seth l-a tăiat pe Osiris în douăzeci şi şapte de bucăţi şi l-a împrăştiat pe suprafaţa pământului. Zeiţa Isis i-a adunat părţile răspândite pe tot cuprinsul pământului şi le-a lipit cu “apă vie”. Un singur mădular nu a mai fost descoperit de Isis, anume penisul. Trezindu-se, după iniţiere, în zorii unei noi zile (precum Ra), neofitul devenit iniţiat se afla într-o poziţie itifalică, adică cu penisul în erecţie. Osiris însă nu se mai poate “trezi” în această lume, lipsindu-i penisul. De aceea, el a rămas în lumea de dincolo. Toate aceste experienţe durau, de regulă, o noapte, de la apusul la răsăritul soarelui. La sfârşitul acestui proces, trupul noului iniţiat era readus la viaţă de către preoţii hierofanţi. Senzaţia revenirii în trupul fizic era neplăcută. Neofitul devenit iniţiat avea senzaţia că se cufundă în ceva rece şi vâscos, că trece de la lumină la întuneric. Reîncorporarea se desfăşura lent, pe măsură ce funcţiile vitale reîncepeau să funcţioneze la parametri normali.

Scopul iniţierii fusese atins: dintr-o “umbră”, neofitul devenise un sakh, un suflet transfigurat. De acum înainte, pentru tot restul vieţii sale, defunctul putea să afirme, alături de Textele Sarcofagelor: “Fie că trăiesc, fie că mor, eu sunt Osiris”.