AEGYPTIACA

CARTEA MORŢILOR ŞI INIŢIEREA

Spiritul vechilor scrieri egiptene este încă inaccesibil, deşi mai toate textele importante au fost traduse în principalele limbi moderne. Una dintre aceste scrieri enigmatice şi inaccesibile este Cartea egipteană a morţilor. Cartea egipteană a morţilor (“Cartea pentru ieşire la lumina zilei”) rămâne una din cele mai enigmatice lucrări care au străbătut timpurile până în zilele noastre.

În epoca actuală, mulţi cercetători vorbesc despre Cartea egipteană a morţilor ca despre “un amestec eterogen de speculaţii pseudometafizice, de ritualuri magice, formule, procedee catartice dispuse neîngrijit, într-o ordine incoerentă”. Trebuie însă evitate, după cum remarca scriitorul francez Jean M. Riviere, analize superficiale care privesc cu dispreţ forme de gândire arhaice. “Nu gramatica este cea care ne împiedică, afirmă autorul menţionat. Ea este, în general foarte simplă, sensul cuvintelor este cunoscut şi, totuşi, se întâmplă deseori ca o frază uşor de tradus să ne prezinte o idee bizară, ce pare puerilă, ca să nu spunem de-a dreptul prostească. Nu am descoperit aceste adevăruri pentru că nu cunoaştem destul de bine modul în care egiptenii redau ideile abstracte. Traducerea Cărţii morţilor este provizorie în multe privinţe.”

Dar poate că nu numai dificultăţile legate de limbă împiedică descifrarea corectă a Cărţii morţilor – ca şi a altor scrieri ale antichităţii – ci, mai ales, conţinutul ezoteric, precum şi faptul că se referă la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului, despre care “sacerdoţii” moderni ai cuvântului, traducătorii, nu au cunoştinţă. Din acest motiv, zeul Osiris a devenit, în tălmăcirea cercetătorilor moderni, zeul vegetaţiei, al viţei de vie sau al pomilor înfloriţi, Ra a devenit Soarele fizic, iar traiectul defuncţilor după moarte este interpretat ca fiind produsul unei imaginaţii bolnăvicioase. Pe de altă parte, devine din ce în ce mai clar faptul că vechile scrieri egiptene nu pot fi descifrate pe baza concepţiei materialiste care poate fi aplicată, în cel mai fericit caz, unor aspecte ale lumii materiale, ci doar prin raportare la principalele paradigme ale concepţiei spiritualist-ezoterice, singura care poate oferi o interpretare coerentă.

De asemenea, trebuie luat în considerare faptul că există în Cartea morţilor – Cartea pentru ieşire la lumina zilei – o ordine cifrată a evenimentelor, accesibilă numai iniţiaţilor. Citirea cifrată, lecturile secrete, erau destul de răspândite în antichitate, cu atât mai mult cu cât aspectul ezoteric al religiei egiptene era exprimat la lumina zilei, fără a fi însă dezvăluit “profanilor”. Acelaşi lucru era valabil şi pentru grupările ezoterice ale Evului mediu – alchimişti, cathari, rosacrucieni, templieri etc-, care, datorită persecuţiilor, sau pur şi simplu pentru a păstra nealterat fondul doctrinar şi pentru a-l feri totodată de ochii profanilor, învăluiau textele într-un simbolism inaccesibil.

Înainte de toate, trebuie remarcat faptul că, la fel ca multe alte inscripţii de pe pereţii templelor, Cartea egipteană a morţilor nu se referea numai la defuncţi, ci şi la oamenii vii – în speţă, la neofiţii care parcurgeau procesul iniţierii. În măsura în care servea drept ghid defuncţilor în lumea de dincolo, Cartea morţilor servea drept ghid şi iniţiaţilor. Faptul că descrierile Cărţii pentru ieşire la lumina zilei nu se referă numai la defuncţi, este dovedit şi de unele scene pictate pe pereţii templelor, care înfăţişează un preot ce poartă pe chip masca unui zeu făcând anumite gesturi magice deasupra unei fiinţe omeneşti culcate pe un pat sau într-un sarcofag. În acest sens, iniţiatul grec Plutarhos, bun cunoscător al tainelor vechilor misterii egiptene, afirma, foarte tranşant, că “la ceasul morţii, sufletul resimte aceleaşi impresii ca şi cei care sunt iniţiaţi în marile misterii”. (13)

Orice formă de iniţiere pleacă de la premisa că dincolo de aspectul material al cosmosului se află un alt aspect, cel ortoexistenţial, care nu poate fi cunoscut decât la capătul unor antrenamente specifice. Iniţierea are ca scop depăşirea stării normale, pentru a face cu putinţă trecerea spre stări superioare de conştiinţă care permit contactarea aspectelor ortoexistenţiale. Potrivit concepţiei spiritualist-ezoterice toţi oamenii poartă în ei, în stare potenţială, anumite aptitudini şi capacităţi spirituale care, prin iniţiare, pot fi puse în stare de funcţiune. Aceste aspecte sunt susţinute, cel puţin până la un punct, de psihanaliza modernă care afirmă că dezvoltarea spirituală a omului, cu tot ce implică ea, se consituie a fi un “proces de individuaţie” care conduce, în final, la “realizarea Sinelui”. Privită din această perspectivă, iniţierea nu reprezintă altceva decât un proces accelerat prin care omul poate atinge capătul procesului de individuaţie într-un răstimp scurt.

În mod metaforic, se poate compara “procesul de individuaţie” cu urcarea unui munte înalt, ale cărui piscuri se pierd în nori. Fiecare fiinţă omenească are imprimat în structura proprie, ca un instinct teleologic, misiunea de a atinge vârful cel mai înalt, acela care, de la baza muntelui, nici nu se vede. Este alegerea fiecărui om dacă să se grăbească sau să meargă lent, dacă să escaladeze muntele sau sau să-l urce pe cărări line, bătătorite. Majoritatea oamenilor urcă lin muntele, pe cărări ştiute de toţi, în serpentine largi. Acest traseu, cu puncte de marcaj şi cu indicatoare relativ sigure, necesită însă un răstimp îndelungat. Iniţiaţii sunt acei solitari care se încumetă să escaladeze pieziş, pentru a ajunge la piscul care se pierde în nori. Ei sunt adevăraţi alpinişti spirituali, care urmează potecile trasate în zorii istoriei de specialiştii conectării.

De-a lungul timpului, metodele şi mijloacele folosite în procesul iniţierii au fost extrem de variate, diferind de la popor la popor, ceea ce a creat impresia că există mai multe scopuri ale procesului iniţiatic. La această impresie a contribuit şi faptul că unele forme de iniţiere au căutat, în paralel, cucerirea de către neofiţi a unor capacităţi psiho-mentale, spirituale sau magice (denumite siddhisuri în vechile scrieri indiene, adică “puteri”). Aceasta a constituit însă o derogare, de multe ori periculoasă, de la scopul fundamental al iniţierii; ea a dus, în cele din urmă, la proliferarea unor forme de magie neagră.

În vechiul Egipt procesul iniţierii avea loc în temple. Obiectivul iniţierii era cunoaşterea aspectului ortoexistenţial al cosmosului şi, în acest context, investigarea activităţii zeilor. În mare, zeii contactaţi pe cale iniţiatică de iniţiaţii egipteni se manifestau pe nivelurile inferioare ale cosmosului spiritual – pe nivelul infraeteric sau infra-astral. Metodele de conectare ale iniţiaţilor egipteni la aspectele ortoexistenţiale ale cosmosului erau destul de diferite, astfel încât nu se poate vorbi despre o metodă standard. Se poate totuşi vorbi despre o anumită “coloratură” specifică iniţierii egiptene. În vechile iniţieri egiptene se ţinea cont, în primul rând, de caracterul, de personalitatea şi de aptitudinile native ale neofiţilor. În al doilea rând, avea o mare importanţă tipul de templu unde avea loc iniţierea, tipologia zeului sub patronajul căruia se afla templul şi, mai ales, sistemul de practici iniţiatice folosit acolo.

Contactul cu zeii infraeterici era foarte important pentru vechii iniţiaţi egipteni, care căutau să le afle numele adevărate, secrete. Cunoaşterea numelui adevărat al unui zeu permitea iniţiatului să-l invoce de câte ori dorea. Numele reale ale vechilor zei erau cunoscute numai de sacerdoţii şi de iniţiaţii de rang înalt. Numele folosite în cultul public erau simulacre. Se pare că doar marele preot al unui templu cunoştea numele real al zeului patron, pe care avea voie să-l rostească numai în cadrul slujbelor efectuate în faţa statuii din adyton (echivalentul pentru sanctum sanctorum: camera centrală a unui templu, acolo unde se afla statuia zeului, numită de egipteni set seshta, adică “locul care nu trebuie cunoscut niciodată”), în timpul ceremoniei “deschiderii gurii”. Rostirea numelui real însemna conjurarea zeului şi avea drept scop coborârea sa instantanee, ca suflet Ka sau Ba, în statuie. Numai cei deja iniţiaţi puteau suporta contactul auric cu sufletului Ka sau Ba al unui zeu incorporat pe cale magică într-o statuie. Neiniţiaţii n-ar fi putut suporta un asemenea contact. De altfel, nici cei care luau parte în mod curent la ritualul din temple nu erau scutiţi de accidente. Într-o religie în care contactul cu zeii infraeterici se realiza prin mijloace magice, orice greşeală de ritual putea costa scump.

În antichitate, instituţia iniţierii era destul de puţin cunoscută în mediile laice şi, uneori, chiar şi în cele sacerdotale de rang mai mic. Iniţierile aveau loc în zonele cele mai ascunse ale marilor temple, în încăperi denumite “sala misterelor” sau “camera iniţierii”. Teoretic, orice egiptean se putea prezenta la preoţii hierofanţi pentru a fi iniţiat. În realitate, lucrurile erau ceva mai complicate. Candidaţii erau aleşi cu grijă şi supuşi unor probe severe. Abia după susţinerea “examenului” de intrare, neofiţii erau acceptaţi şi declaraţi apţi pentru a fi iniţiaţi. Fiecare templu avea propriul său sistem de învăţământ şi de iniţiere, în funcţie de caracteristicile zeului patron al templului. Se considera că zeul însuşi face iniţierile, iar preoţii supraveghetori, hierofanţii, erau numai mandatarii lui lumeşti. Fiecare hierofant purta pe chip masca zeului protector.

Datele existente astăzi confirmă faptul că, în afara templelor, aveau loc iniţieri şi în marele complex arhitectonic cunoscut sub numele de Labirintul de la Memphis. După informaţiile călătorilor greci care au vizitat în antichitate Egiptul, Labirintul de la Memphis era un sistem de culoare şi de catacombe subterane, săpate după principiul vaselor comunicante. Labirintul servea, pe de-o parte, unor ascunzători tainice în care erau păstrate comori (diferite “obiecte de putere”, pumnale, sceptre, cristale etc) sau suluri de papirus, iar pe de altă parte, servea iniţierilor. Formele de iniţiere care se practicau în Labirint se bazau pe probe care testau curajul şi temeritatea neofiţilor. Unii autori sunt de părere că Labirintul de la Memphis era astfel construit, încât cel care-l străbătea trebuia să înfrunte pericole cu grad înalt de dificultate. Acestea, de cele mai multe ori, puneau în primejdie viaţa celor care se încumetau să le înfrunte. Neofiţii trebuiau să înfrunte capcane de toate felurile; de asemenea, prin procedee ce ţin mai mult de magia neagră, neofiţii trebuiau să înfrunte monştri terifianţi de natură infraeterică, pe care trebuiau să-i supună. Aceşti monştri nu trebuie consideraţi a fi doar simple fantasmagorii mito-poetice, precum afirmă concepţia materialistă. Legenda antică a lui Teseu şi a Minotaurului, a căutării firului Ariadnei în Labirintul din Creta, pare să fie o variantă de iniţiere asemănătoare celei egiptene, adaptată la tipul comportamental şi caracterial cretan. Poporul cretan antic era mai deschis unei iniţieri mistico-războinice cu caracter eroic şi mai puţin deschis unei iniţieri de tip magic, precum era cea egipteană. (38)